Telegraful Roman, 1909 (Anul 57, nr. 1-142)

1909-06-11 / nr. 63

262 TELEGRAFUL ROMAN guna: „Șaguna a fost tratat de un partid românesc din Transilvania ca vânzător al intereselor românești și ca maghiarofil. Acum însă se vede, care erau adevăratele lui simțiri. In faptă, Mitropolitul transilvan, om politic deja creștet pănă’n tălpi, își cunoștea așa de bine poporul, oa­menii, inteligența, încât nu i-a cre­zut capabili de a resista la 1866 cu efect la introducerea­ dualismului. Ca toți politicii de talent, Șaguna era pesimist și a calculat totdeauna cu îm­prejurările cele mai rele, nu cu cele mai bune. De altfel, lipsa lui de în­credere nu în energia, dar în judecata sănătoasă și oarecum realistă a conlup­­tătorilor săi a fost în parte adeverită de vreme La 1901 scria d. N. Iorga în „Sămănătorul“ despre „Andrei Șa­guna, Mitropolit al Românilor neu­niți din Ardeal și Ungaria, baron din grația împăratului, și din mila lui Dzeu unul din marii binefăcători ai națiunii sale... „Puține nume sunt așa de populare în Ardealul rom­â­­nesc ca al lui Șaguna. Chipul lui cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată e în mintea tuturora, și în conștiința generală a intrat faptul definitiv, că acest maiestos bătrân a fost de pe scaunul său de epis­cop, ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni și un îndrep­tător al vremilor, cărora nu li s’a supus ca exemplarele obișnuite ale omenimii, ci le-a întors de pe povâr­nișul lor spre culmea lui. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a munților părinți, Arde­leanul de legea răsăritului — și poate mâne și cel unit cu Roma — va ținea minte acest fapt“. S’ar părea, că d. Iorga s’a în­șelat cu privire la ținerea de minte a celor uniți cu Roma... Cel puțin așa reiese din tendențioasele spo­­rovăieli, fără sfârșit, ale „Unirii“ din Blaj. — Decât acestea se pot considera ca elucubrațiile unor ires­ponsabili, glasul cărora nu pătrunde nici în Parnasul științei, nici la fo­rul de judecată al opiniei publice. Fiindcă noi știm, că toți bărbații de samă ai bisericii gr. catolice, câți au avut și au vre­o influență în formarea opiniei publice româ­nești au rostit cele mai frumoase aprecieri despre însemnătatea epo­cală a operei bisericești, culturale și politice, săvârșită de mitropolitul Șaguna, începând dela cuvintele elogioase ale lui Cipariu, Alex. Șt. Șuluțu, Simion Bărnuțiu, G. Barițiu și până la declarația deputatului Iuliu Maniu, — care a mărturisit în­­tr’un discurs parlamentar, că după convingerea D-sale Șaguna a fost pe vremea transacțiunii unicul ta­lent politic al Românilor ardeleni — s’ar putea aduna într’un frumos mănunchiu aceste păreri unite, nu fiindcă purced de la oameni uniți cu Roma, ci fiindcă ele se unesc cu judecata sănătoasă a istoriei și cu opinia publică a Românilor din ori­care parte. Nu crede redacția așa numitei foi bisericești „Unirea“, că din in­cidentul aniversării centenare a naș­terii lui Șaguna, și-ar îndeplini mai bine chemarea națională, reprodu­când opiniile favorabile și hotărâ­toare ale acestor bărbați vrednici, decât mânjindu-și coloanele cu stu­pidități și infamii, ca cele publi­cate în foile din Cluj și din Ca­ransebeș­. Colaboratorul „Unirii“ cearcă să mai râurească argumente contra lui Șaguna și din niște pretinse de­clarații, ce ar fi făcut contra „Sta­tutului organic“ protopopul Dr. G. Popovici, profesorul Dr. N. Bălan și arhimandritul Iuliu Scriban. Despre cei doi dintâi nu știm și nu putem admite să fi făcut asemenea decla­rații, nici cu graiul, nici în scris. Mai curând îi credem chemați și capabili a apăra această lege fun­damentală a bisericii române­ or­­todoxe, decât a o defăima. Des­pre cel din urmă am auzit, că s’ar­­ fi apucat acum, în veacul al XX lea, să pledeze, într’un mod cam suspect, pentru absolutismul ierar­hic. Dacă e adevărat, regretăm sincer această pornire anahronistică a Prea Cuvioșiei Sale... Din parte-ne încheiem cu do­rința, ca milostivul D-zeu să se în­dure a trimite bisericii române, nu numai celei ortodoxe, ci și celei u­­nite — în fiecare secol câte un ar­hiereu înzestrat cu aceleași însușiri de înaltă vrednicie, națională, poli­tică și culturală, cari au împodo­bit odinioară personalitatea nemu­ritorului mitropolit Șaguna, Sibiiu, 3/16 iunie 1909. # * * 1 Dr. Aurel Mureșianu. Avem trista și dureroasa dato­­rință se patentăm pe un coleg, pe cel mai de seamă și mai distins dintre noi, pe Dr. Aurel Mureșianu, direc­torul ziarului „ Gazeta Transilvaniei“ din Brașov, care Duminecă sara a închis ochii pe vecie, părăsind acea­stă vale a plângerilor, în care a a­­vut parte, ca toți gazetarii români, de o viață sbuciumată, plină de jertfe și de lupte grele, purtate cu abne­gare și cu eroism, pănă în momen­tele din urmă. Chinuit de lungă vreme de o boală pe care i-a pricinuit-o ocupa­­țiunea istovitoare de puteri a gaze­tăriei, a depus acum condeiul age­rul luptător român pentru totdea­una, și a lăsat în mijlocul nostru un gol, care va fi multă vreme simțit. Pentru că rari sunt oamenii de ta­lia reposatului Dr. Aurel Mureșianu, care și în mijlocul celor mai înver­șunate lupte de condee știa să-și păstreze bunul cumpăt și știa să lupte, nu în contra adversarului, nu în contra persoanei acestuia, ci în contra ideilor, principiilor, porni­rilor sale. Dr. Aurel Mureșianu a fost totdeauna un adversar poli­tic loial, cruțător, și nu a căutat ni­ciodată se atace ori se discrediteze persoane, ci părerile și direcțiile po­litice ale persoanelor. A mai fost apoi și de o consecvență rară în vederile sale politice, pe care le-a susținut cu multă energie, chiar și atunci, când întreaga opiniune pu­blică, — la noi atât de schimbă­­cioasă, — părea a fi luat posiție hotărâtă în contra lor. Caracter film național, luptă­tor fără odihnă și apărător lumi­nat, sincer, cinstit și credincios al intereselor poporului român din patria aceasta și al așezămintelor sale culturale-națio­nale, — iată ce a fost mult regretatul Dr. Aurel Mureșianu, care ca un ostaș credin­cios steagului pe care a pus jură­mântul de fidelitate, în mână a ținut condeiul, în jurul căruia și-a încle­ștat degetele subțiate și istovite de putere, pănă în momentul din urmă, în care moartea cu p lină suflare i l-a smuls, iar pe neui­tatul nostru coleg l’a trecut, cu multă cruțare, fără dureri, în lumea ceealaltă, unde își va afla acum odihna de care n’a avut parte în lumea aceasta, plină de frământări, de lupte și de miserii. Ne facem părtași la j­alea adâncă de care e cuprinsă în momentele acestea de durere familia regreta­tului nostru coleg, căreia îi trimi­tem cele mai sincere condolențe, iar pe sicriul confratelui depunem o lacrimă caldă, semnul iubirei și al stimei nefățărite pe care am a­­vut-o totdeuna față de el. Odihnească în pace! « Despre momentele din urmă ale re­gretatului Dr. Aurel Mureșianu scrie „Ga­­ze­a Transilvaniei* în numărul de Marți ur­mătoarele : .Moartea regretatului nostru direc­tor a venit pe neașteptate și a produs în întreg orașul oonsternare mare și profunde regrete. Știam cu toții, atât cei din a­­propiere, cât și cei din depărtări mai mari, că Dr. Mureșianu e de timp îndelungat suferind și că o boală complicată, provo­cată în mare parte de munca istovitoare a gezetăriei, îi amărește zilele vieții. Deși îl știam suferind trupește, îl vedeam însă totuși neobosit la muncă, de dimineața pănă seara, ba și nopți întregi dearândul, când durerile adeseori crâncene îi alun­gau somnul atât de binefăcător. In zilele din urmă Dr. Mureșianu de­­venise ceva mai nervos în urma ultimelor procese de presă intentate „Gazetei Tran­silvaniei”. Amendele grele de închisoare și de bani, și procesele puse în curgere în contra persoanei sale,­­ au indignat și a­­mărât în măsură mare. Pe astăzi (Luni) a fost citat la Târgui­ Murășului pentru a fi­ as­cultat in chestiunea articolului „Crăciu­­nul”, scris de dânsul în elanul sărbători­lor Crăciunului din anul trecut. Din cauza boalei sale, care nu-i permitea să pără­sească locuința, a chemat la sine săptă­mâna trecută pe medicul tribunalului din Brașov, Dr. Kecskeméti, care examinân­­du-i starea sanitară, i-a liberat un certi­ficat medical. Sâmbătă seara după în­cheierea și reviolarea ziarului a trimis ju­delui de instrucție din Târgul­ Murășului acest certificat. Eri, Duminecă, expirând terminul de 15 zile pentru ac­hitarea amendei de o miie coroane dictată în procesul intentat pen­tru reproducerea cunoscutei scrisori a poe­tului Bjömson, a trimis înainte de prânz procuraturei din Târgul­ Murășului cu man­dat poștal această sumă. Până la ameazi a mai scris o scrisoare particulară și a primit vizita dlui G. I. N­ea, unchiul dnei Mureșianu. După prânz a dormit pănă pe la orele 3. Trezindu-se din somn a revidat poșta de după ameazi, a cetit zia­rele mai nouă, pregătind material pentru numărul proxim al „Gazetei", iar pe la 5 și jum. a chemat servitoarea să-i aducă cina. La orele 6, când servitoarea a intrat în odaie ca să i ad­­­că un pacal de bere pe care-l ceruse — a fost lovit de apoplexie în­cetând imediat din viață­. * Dr. Aurel Mureș­anu, s-a născut în 1847 în Brașov. Aici a primit instrucțiu­nea primară și secundară, iar clasele ul­time gimn, le-a absolvit în Blaj, sub con­­ducerea lui Cipariu. Incă de tânăr tatăl său l-a inițiat în mersul luptelor naționale. In 1863 făcea serviciu de raportor la „Gaz, Trans“, despre desbaterile dietei din Si­biiu. In 1865 s’a dus la Viena, unde a făcut cursul filosofic, apoi cel juridic... Ca președinte al societăți tin. univ. a con­­tribuit mult la restabilirea solidarității între tinerime, care sa împărțise în două societăți. Societatea reunită, la propune­rea sa, a primit numele oel poartă: „Ro­mânia Jună“. In 1872 făcu doctoratul în drept în Viena și a început prima pentru advoca­­tură. Și-a întrerupt-o însă în 1877, pen­tru a se întoarce în patrie, unde avea să înlocuiască pe tatăl său îmbolnăvit. In 1877 a lucrat împreună cu Barițiu la­­ Gaz. Tr.‘, iar din 1878 începând pănă la moarte a fost directorul și proprietarul ,Gaz Tr.*... Dela 1885 a fost de reper te­ori ales în comit. part. nation. In 1892 a refuzat mandatul, precum a declarat, pentru că nu consimția cu curentul ce domnia în sânul partidului în afacerea „Memorandului“. Cu toate acestea a apărat cu căldură in­teresele solidarității în sânul partiduloi, și mai ales în procesal .Memorandului­, ca apărător, având un rol de frunte, a cân­mas metropolitul Șuluțiu poartă vina, că la consfătuirea din Alba-lulia, ținută în 1866, s’a smuls cauza națională de pe terenul continuității legale a comitetului național permanent, ales la 1865, ca efluxul întregii națiuni, și s’a dat pe mâna unor privați, înfățișându-se astfel în fața tronului ca o cauză particulară, susținută pe calea instanțelor de rând. După ce s’a spart în chipul acesta solidaritatea națională, și după ce Șaguna n’are nici interes nici putință să se opună voinții monarhului și a regimului, singurii factori decizători în cauza­ uniunii, dânsul declină ori­ce răspundere de la sine, zicând: „Intre astfel de împrejurări critice pentru mine, nu este mai consult, decât să fiu cu priveghere, ca onoarea națiunii și cauza ei dreaptă să nu se compromită în nici un chip, sau cel puțin nu cu vina arhiereilor­. Dealtcum, întreagă apologia lui Șaguna e ținută în ton calm și a­­runcă o lumină atât asupra principiilor sale politice, cât și asupra judecății greșite, care se formase în jurul persoanei sale, la 1866—1867, în cercurile clericale din Blaj și într’o parte a obștii românești. Mult mai importantă este însă, supt raportul obiectu­lui ce ne preocupă, lupta purtată de Șaguna, tot pe tere­nul literar, cu episcopul Hachmann­­ din Bucovina, un alt dușman înverșunat al iăzuințelor sale pentru recâștigarea autonomiei bisericești. Episcopul Hackmann adecă, în conțelegerea, ce a a­­vut-o cu Șaguna prin anii 1849—1850, se învoise, ca în mitropolia pentru a cărei reînființare se lucra, să fie cu­prinși toți supușii monarhiei austro ungare de confesiunea greco-orientală și de naționalitate română. Mai târziu însă Hackmann, de­sigur supt influențe streine, și-a schimbat planul. In scrisoarea, care o trimite lui Șaguna, la 26 Sep­temvrie 1860, își exprimă părerea, ca și în cazul când e­­piscopia din Sibiiu s’ar ridică la treapta de mitropolie, to­tuși ar fi consulta ca noul mitropolit să recunoască supre­mația patriarhului din Carloviț, pentru a se păstră astfel nevătămată unitatea dogmatică și canonică a bisericii orto­doxe. La această întorsătură neașteptată, în 6 octomvrie 1860, Șaguna răspunde lui Hackmann într’o lungă scri­soare, în care-i lămurește cu foarte frumoase argumente canonice, chestiunea „capului bisericesc". Pănă când dela icoana simbolică din fruntea pidalconului — o corabie, ce plutește pe întinsul mării și în care Isus Cristos e înfăți­șat ca cârmaciu, iar apostolii ca vâslași — și întemeindu-se pe explicarea sf. loan gură-de-aur, Șaguna urmează: — „Garanța cea mai sigură pentru susținerea în cu­rățenie a religiunei și a canoanelor noastre, pentru întă­rirea strânsă a bunei înțelegeri între toți arhiereii din Au­stria și pentru susținerea în vază a ortodoxiei noastre, nu se poate află în individualitatea trupească, fie ea înzestrată cu ori­ce titlu, ci numai și numai în aceea individualitate duhovnicească, pe care însăși biserica din Constantinopol o numește cârma bisericii Întregi și pe care o efectuiază si­noadele, în care se adună, după firea obiectelor, sau numai arhiereii sau și preoții și cei mai aleși creștinii. Nu un om muritor și plin de slăbiciuni, ca toți oa­menii, poate fi așadar capul adevărat al bisericii, — zice Șaguna cu toată dreptatea — ci singur Mântuitorul Cristos, cel care a întemeiat-o și o cârmuiește în chip nevăzut; iar cârmuitorii văzuți și vremelnici ai bisericii sunt sinoa­­dele, cari se întrunesc spre a urmă șf. canoane bisericești, rămase de la apostolii lui Cristos. Iată cât de limpede și de hotărât își desfășură paguna convingerea cu privire la suzeranitatea în biserică, convingerea care i-a slujit de ra­­zim în tot decursul luptelor sale pentru recâștigarea mitro­poliei și după aceea la organizarea și conducerea acesteia. Călăuzit totdeauna de principiile fundamentale dogmatice și canonice ale bisericii ortodoxe și de practica veche a a­­cesteia, Șaguna a înțeles, că adevărata formă de viață și de ocârmuire în biserica noastră nu poate fi decât cel mai larg constituționalizm. Reținând aceste concluziuni din scrisoarea lui Șaguna:1) să revenim la obiect. Episcopul Hackmann, după răspunsul acesta, și-a schim­bat planul cu desăvârșire. La 1861, cere și el de la împă­ratul înființarea unei mitropolii ortodoxe în Bucovina, ba­­zându-se pe hotărârea sinodului eparhial, care s-a ținut în Cernăuți, în 29 Februarie 1861, și la care au luat parte numai fețe bisericești. Și, ce­l mai semnificativ, sinodul acesta invitase și episcopia ortodoxă ardeleană să se ală­ture, ca sufragană, la viitoarea mitropolie bucovineană, iar hotărârile, cari le-a adus, au fost cuprinse într’o broșură, cu titlul: Dorințele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privința organizării canonice a diecezei și a ierarhiei sale în organizmul bisericii ortodoxe din staturile Austriei, Cernăuți, 1861. (Va urma). l) întreagă scrisoarea se găsește In Documente pentru limbi și isto­rie, I, p. 340, publ. de Arhim. Dr. 11. Pușcariu.

Next