Telegraful Român, 1921 (Anul 69, nr. 2-87)
1921-04-12 / nr. 26
Anul LXIX. i y u. 30 Martie (12 April) 1921 IV Nr. 19 Abonamentul: Un an 80 Lei. — Şase luni 40 Lei. Trei luni 20 Lei. -XbLtiti.I Organ naţional-bisericesc Corespondenţele să se adreseze Redacţiei .Telegrafului Român», Strada Măcelarilor Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — ____STr.U® Red. «Transilvania» (Sch.) Sibiu u au Ziarul apare Marţia şi Vinerea Articole nepublicate nu se înapoiază. — Preţul inserţiunilor, după Invocală — Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei ziarului «Telegraful Român». Sibiu, Strada Măcelarilor Nr. 45. Congresul preoţimii ortodoxe din mitropolia Ardealului Mâne se va deschide la Sibiu al doilea congres al preoţimii de legea ortodoxă din mitropolia Ardealului desrobit. Lumea zilelor noastre a văzut atâtea congrese, încât s’a obicinuit să facă glume apriorice pe contul lor. Ba de multe ori nu le învredniceşte nici măcar de această puţin măgulitoare atenţie... Abuzul de congrese a dus în chip fatal la discreditarea aparentă a acestei instituţii, în care o anumită speţă de oameni nu vede decât un bun prilej pentru a-şi etala importanţa personalităţii lor de cea mai dubioasă calitate. Asta, fireşte, pentru a-şi crea platforme în vederea unor «operaţii» viitoare, calculate cu mult meşteşug, adeseori cu multă viclenie. In consecinţă, congresul biblic de mâne încă va fi gratificat de unii cu obicinuitul dicton francez: «il faut mettre dans le même sac», băgându-l pe româneşte «în aceeaş căciulă» cu oricare alt soviet. Totuşi, privit sub raportul just al necesităţilor actuale, congresul preoţilor prezintă o deosebită importanţă, întrucât e chemat să dea soluţie principială unor probleme cari stau în directă legătură cu evoluţia vieţii religioase şi morale a unei părţi a neamului nostru. Din înţeleptele discuţii ce se vor încinge cu acest prilej vor răsări adevăruri, cari vor trebui să călăuzească preoţimea noastră în activitatea sa pastorală. Viaţa satelor e în funcţie de îndemnurile preotului, de sfaturile lui chibzuite. El trebue să aibă o largă orientare asupra marilor chestiuni scoase la suprafaţă de noile împrejurări. Dar lupta pentru îndrumarea poporului pe căile cele bune numai aşa va putea fi dusă la bun sfârşit, dacă va fi organizată temeinic şi dacă va fi canalizată în aceeaş direcţie. Preoţimea de astăzi nu se mai poate mărgini la mijloacele pe care i le împrumută «molitvelnicul», «pravila» ori «ciaslovul»; acestea singure, nu mai au puterea magică de «a sădi în inima omului credinţa în tot ce e frumos şi bun în lumea aceasta, prin credinţa în viaţa de dincolo de moarte». Şi ’n acest adevăr stă legea şi profeţii!’ * Preoţimea trebue să-şi fixeze o atitudine demnă şi solidară în toate manifestările vieţii sale publice. Asta, pentru păstrarea prestigiului său profesional ca şi pentru izbânda cât mai sigură a năzuinţelor sale. In special i se impune fixarea unei atitudini principiale în viaţa politică cu viforul ei de ispite... Toată discuţia în jurul acestei chestiuni s’a învârtit pân’acum în cercul vicios al unei alternative: «Să s’amestece sau să nu se amestece preotul în politică?» Problema nu poate fi pusă decât într-o singură formă: Ce fel de politică să facă preotul? Şi răspunsul e tot aşa de categoric: Politica pe care i-o dictează adâncul conştiinţei sale neprihănite de patimi. Cercul de fier al disciplinei de partid i-ar limita şi stingheri activitatea spontană şi l-ar sili adeseori să calce peste îndemnul curat al propriei lui conştiinţe. Şi atunci? * Unificarea bisericească e în pregătire. Nici o idee fericită, nici o propunere înţeleaptă nu e de prisos la această grandioasă operă. Preoţimea îndeosebi e datoare să-şi pună la contribuţie toate puterile de care dispune pentru o cât mai temeinică întocmire a unificării bisericeşti. Cei în drept vor primi poveţele bune, din orice parte ar veni ele. Altfel s’ar face un lucru de mântuială şi-ar fi păcat de vremea perdută... * Chestiunea dotaţiei clerului încă va fi pusă la ordinea zilei. Preoţimea va întreba de bună seamă şi categoric, pe cârmuitorii ţării, ce cred ei despre instituţia sf. noastre biserici? Iar dacă sânt convinşi de utilitatea ei — şi nu ne îndoim de loc în această privinţă — atunci să o împărtăşască de un tratament mai echitabil şi să satisfacă justele pretenţii ale celor ce se roagă «pentru bună linişte a văzduhurilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremi cu pace»... Ar fi şi vremea! * FOIŞOARA ! Răspuns la „aipropiere“ de Iile Marin Domnul meu! Ţi-am cetit rândurile, la început, cu mirare. Ne-am obicinuit, să ne tratăm cu «graţiosităţi», şi acum, deodată, întinzi dta mâna de împăcare. Alegi accente atât de evident izvorâte din adâncul sufletului dtale, încât mă îndatorezi să vorbesc într’aceeaş tonalitate. Momentul este prea însemnat decât să mă întreb: de la cine porneşte iniţiativa de împăcare ? Aş da dovadă de micime de suflet, dacă după atâtea mizerii, câte ni le-am pricinuit împrumutat, după ce ne-am lovit amândoi cu capul de . . gard, aş lovi mâna, care mi se întinde. Nu este acuma vorba: dta sau eu am avut dorul de apropiere? — este în joc binele comun şi pentru aceea trebue să ne călcăm pe inimă amândoi. Să-ţi desvălesc şi eu un colţ al sufletului meu, pe care poate că nu l-ai cunoscut până acum şi simţemântul, de care sânt pătruns poate să va forma chiagul legăturii noastre pe viitor. Ca şi dta, domnul meu, am un copil. Nevasta mi l-a dăruit de un an şi jumătate. E mic şi plăpând. Mai bine ai să pricepi simţemintele de cari mă las pătruns faţă de dânsul, dacă am să-ţi citez aici câteva versuri scrise lângă leagănul lui. După cum ştii mă îndeletnicesc câteodată cu scrisul şi din conversaţiile acestea cu mine însumi aştern pe hârtie unaalta, dând la tipar, pe gândurilor mele. lată ce am scris copilaşul meu: Dângureşte — Ochiu-şi pironeşte Lung, mirat. Stă pe spate, ’nfrigurate Mâni spre mine-a îndreptat, îmi zimbeşte, Simt cum creşte Trupuşoru-i alintat, Iar motanul Cât cârlanul Lângă micul potentat Toarce. Părul de-aur In atmosfera aceasta, descrisă, poate, stângaci, dar pe care mi-am dat osteneala să o redau aidoma cum o simţeam, s’a zămislit în mine un şir întreg de idei. Să asculţi şi dta unele din ele. M’am întrebat: ce-ţi las ţie drept moştenire? Numai parale? Pot aduce paralele singure fericirea omenească? Nu-ţi rămâne şi altceva : ura ? Şi am plecat capul — fiindcă prevesteam în viitorul apropiat, după ce copilul meu va începe să vorbească, privirile de superioritate, pe cari Ie va avea, şi par’că auzeam disputele interminabile cu succesorii dtale, fiindcă dânşii au făcut parte din familia dtale ! Ce frumos, ce minunat lucru ar fi, mi-am zis, ca energia întrebuinţată în direcţia aceasta, ca seminţele acestea căzute pe pământ nepriincios să prindă, să încolţească într’un teren priincios tuturora! Da, dar dacă «ăla» nu se învoeşte! — cu «ăla» te-am înţeles pe dta şi m’am gândit atunci şi la urmaşii dtale. N’are şi el copil ? — mi-am pus eu întrebarea. Nu se gândeşte că e răspunzător şi el, ca şi mine, de simţemintele, pe care le altoieşte in sufletul mlădiţei sale ? Vrea el ca certurile, bărfelile, bă hârtia răbdarie, zdroaba zilele trecute, privind la Scump tezaur: Creieru-i micuţ, supraveghiază — Mâna-aduce, Beliduce încrezut că n’are ’n veci să cază ... îmi zimbeşte Şi trezeşte Zeci şi zeci aducerile-aminte (Stai şi tremuri De-alte vremuri! Roase toate de-ale vremii dinte!)