Telegraful Roman, 1945 (Anul 93, nr. 1-52)
1945-01-01 / nr. 1
* ANUL XC11I SIBIlD, 4-Mpi % mwiffllfttâ egraru 2 ey. (9*-) tm literatul» ,°®siA Ș‘ ^ ^“XrHopoTM'“ t0mW cSib'“ St,. Șagun» 8 Organ național-Mserîeese. Iîîte*M~Iat Im 185SI «Se Mitropolitul Andrei« OffcgrmB& Abonamentul: Pentru parohii cl. 1 Lei 7000.— cl. II Lei 5000.— cl. III Lei 3000 Particulari Lei 7000. — Autoritar și străinătate Lei 15.000.— De sprijin Lei 20 000.— Articole și corespodențe sa adrează REDACȚIEI Telegraful Român Sibiu strada Mitropoliei Nr. 45. — Articole nepublicate nu se înapoiază. — Scrisori nefrancate se refuză. Prețul insersiunilor cmr.8 2) Lei pentru odată, dacă se publică multe ori se dă rabat corespunzător Abonamentele și înserțiunile se adresează ADMINISTRAȚIEI ziarului Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 43 u de mai re a MS-Kiia AtmannawmSBtti Să rămânem identici cu noi înșine Intrăm in noul an continuând să trăim într’un mare vârtej de evenimente istorice. Popoarele sunt supuse la grele încercări. Liniștea și continuitatea netulburată de viață a vremurilor de pace par că e o amintire de vis. Așteptăm fiecare zi ca pe o nouă epocă, în stare să ne aducă schimbări și răsturnări nebănuite. Și de fapt aproape în fiecare zi se petrec atâtea modificări în situația țărilor și a sufletelor, câte nu se petreceau înainte în zeci sau sute de ani. Istoria se desfășoară precipitat, prinsă parcă de temerea că i se gată timpul și mai are mult fir pe mosor. Dar suntem convinși că ritmul acesta se va domoli mult cu venirea păcii. Marile forțe răscolite de războiu se vor retrage iar în matca lor, și după cristalizarea noilor tipare de viață, aduse de războiul acesta și de conferința de pace ce-i va urma, traiul omenirii se va așeza într’o seamă de obișnuințe statornice. In vederea stabilizării care va va veni, grija cea mai mare trebue să ne fie de-a rămânea, în furtuna actuală a evenimentelor, identici cu noi înșine. Desigur trebue să învățăm ceva și din trăirea acestor timpuri și trebue să ne potrivim viața cu tiparele statornice cari se vor desprinde din ele, dar să nu uităm că furtunile destramă numai lucrurile firave. Cele cari au o consistență interioară rămân, dovedindu-și tocmai cu aceste prilejuri trăinicia lor. Ba chiar se poate spune, in acord cu toată învățătura tradiției creștine, că teleologia furtunilor în lumea sufletească este aceea de-a proba cele trainice și prin aceasta de-a le întări și mai mult. Intre realitățile fundamentale, cari au rămas după toate furtunile istoriei, au fost în primul rând neamurile. E drept că s’au mai risipit în cursul lor și unele neamuri, dar numai cele slabe, adecă cele roase de boli sufletești, cele ajunse la o înaintată fază de decădere morală. Dar cele tari sufletește au răzbit biruitoare prin asemenea răstimpuri de întunerec. Și în orice caz istoria reluându-și cursul tot de neamuri a fost purtata. 26? Nu se cunoaște nici o epocă a istoriei în care omenirea să nu fi fost reprezentată prin neamuri, ci să fi trăit ca un amestec confuz, fiecare ins cu limba lui, sau toți cu o limbă comună, de spiu esperantist. La fel nu se cunoaște nici o creațiune de ordin cultural, care să nu poarte pecetea unui neam, care să nu fie expresia sufletului și a preocupărilor sale, legate de un timp și de un loc anumit. Neamurile au fost totdeauna purtătoarele istoriei și ale culturii. E și firesc să fie așa. Dacă ne-am închipui că s’au format vreodată neamuri și prin aglomerari de inși diferiți în acelaș loc pentru o viață comună, până ce o asemenea grupă nu și-a cristalizat un fond sufletesc comun, încărcat de-o lume proprie de simțiri și vederi, nu a putut să dea nici o operă de cultură articulată, cu o pecetie proprie, reprezentând un mod cristalizat și limpede de-a concepe lumea. Un vis fără rădăcini într-un neam, dacă ne-am închipui prin absurd că ar putea să existe, nu ar fi în stare să creeze o operă de cultură durabilă, pentru că nimic nu ar fi așezat și definitivat în sufletul lui, ci totul ar fi fugitiv, inconsistent și tulbure. Pe lângă aceasta trebue să mai amintim și faptul că operile durabile de cultură sunt rezultatul unor eforturi obștești, și ceea ce dă putere unei obștii să le realizeze, este o credință, o aspirațiune comună, care numai printr’o identificare sufletească, înfăptuită într’un timp îndelungat de viețuire comună, se poate naște. Drept aceea oricâte noutăți ar putea țâșni de pe urma războiului actual, nu încape îndoială că neamurile vor continua să rămână ca realitățile fundamentale, purtătoare de cultură și de istorie. Dar neamul este o comunitate spirituală ce rămâne peste veacuri și milenii identică cu ea însăși. Precum un vis rămâne identic cu el însuși, în cursul întregei vieți, oricât de variată ar fi istoria vieții lui și oricât și-ar îmbogăți sufletul, așa și un neam până ce există, însemnează că rămâne identic cu sine însuși. Dar perzistența unui neam în identitatea cu sine însuși, este în primul rând o chestiune de sănătate morală, un lucru care atârnă de puterea voinții. Iar voința aceasta a neamului se manifestă prin inșii cari îl constituesc. Dacă fiecare iis răsare din tulpina neamului, purtând structura și conținutul lui sufletesc, nu e mai puțin adevărat că inșii la rândul lor pot influența destinul neamului prin voința lor. De ei depinde ca să rămână în zestrea spirituală moștenită. Propriu zis chiar dacă ei ar vrea să iasă complet din ea, n ar putea, dar ar putea-o tulbura și perverti, încât tot neamul, fără să poată deveni un alt neam, poate să devină prin ei o stârpitură spirituală, care e și o icoană deteriorată a originalității sale, dar și o caricatură a neamurilor pe care vrea să le imite. Fiecare din noi am venit pe lume ca moștenitori ai darurilor neamului nostru. Dar tocmai de aceea avem răspunderea nu numai pentru existența noastră individuală, ci și pentru menținerea neamului identic cu el însuși. Prin noi se menține sau se strică portul neamului, cântecul lui, credința lui, conținutul tradițiilor lui, firea lui. In fața lui Dumnezeu vom răspunde nu numai de alterarea ființii noastre personale, ci și de alterarea ființii neamului, lăsată și ea de Dumnezeu. Dacă vrem să iasă la iveală în viitor o cultură românească, trebue să ne străduim să menținem neamul nostru în existență adecă în identitate cu el însuși. Pe lume sunt trei mari realități: visul, neamul și umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Iisul există prin neam și umanitatea se manifestă tot prin neam. Iisul afirmându-se pe sine trebue să afirme în acelaș timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic. Neamul este matca ontologică în care își găsește așezământ și rânduială concretă existența umanității. Și prin matca aceasta și în ea existăm noi ca inși determinați. Ea are o adâncime, o originalitate, proprie celor mai permanente realități. Rădăcinile visului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenții. Deci una din marile griji ale acestor timpuri, cari cearcă trăinicia tuturor realităților ce există, pentru a risipi ceea ce-i fără vlagă lăuntrică și a confirma ceea ce se ține tenace în existență, să ne fie aceea de a ne menține ca neam în identitatea proprie. O. STANSLOAS Nr.1 P. Sf. Episcop VASILE al Maramureșului s’a înapoiat la Sighet In preajma sfintelor sărbători ale Nașterii Domnului. P. Sf. Sa Dr. Vasile Stan, Episcopul Maramurășului, însoțit de consilierii Săi, s’a înapoiat la scaunul de reședință din Sighet, după mai bine de patru ani de pribegie silită petrecută aici la Sibiu. Poporul dreptcredincios din Maramurăș și-a întâmpinat Arhipăstorul cu osebită dragoste. Sfintele sărbători ale Maramurășenilor au fost încălzite de bucuria revederii P. Sf. Sale și a multora dintre slujitorii sfintelor altare, pe cariurgia din toamna anului 1940 i-a alungat de la rosturile lor. Ceilalți preoți, sunt pe cale de a se înapoia la parohiile lor. Să o facă fără preget, căci poporul îi așteaptă cu brațele deschise. Nașterea Domnului la Sibiu De sfintele sărbători ale Nașterii Domnului, sf. slujbe de la Catedrala mitropolitană au fost cercetate de un neobicinuit de mare număr de credincioși. In prima zi de Crăciun, s'a citit dela amvon Pastorala dată de către I. P. Sf. nostru Mitropolit Nicolae, I. P. Sf. Sa fiind suferind, a săvârșit sf. Liturghie în Capela Academiei teologice „Andreiane". A doua zi, a predicat I. P. C. Arhim. Vicar T. Scorobeț. „Vrem preoți"! Se știe că racle cu moaștele Cuvioasei Paraschiva a fost reașezată la Iașii, unde se afla din vremuri îndepărtate și și până la î nceputul anului acestuia, când a trebuit să fie pusă la adăpost. Populația de pe parcursul urmat de sfințitele oseminte, a ieșit cu mic cu mare întru întâmpinarea lor. Un ziar din Capitală scria nu de mult, în legătură cu acest episod memorabil, că în Moldova se simte mare lipsă de preoți. „Singura dorință a satelor și orașelor moldovene, a căror viață a început să se normalizeze, e să-și recapete preoții plecați în pribegie. „VREM PREOȚI“ Iată cuvântul răspicat și dorința tuturor satelor moldovene (ziarul „Universul“, nr. 345 din 25. XII. 1944). Constatarea aceasta ne mâhnește, bine știind că locul păstorului e în mijlocul turmei sale, oricât de năprasnice ar fi vremurile dintre membrii clerului — ierarhi și preoțime, din Moldova și alte regiuni bântuite de urgie — au fost destul cari s'au refugiat fără să fi fost neapărată nevoie, iar alții se țin și acum departe de altarele lor, deși puteau sa se’ntoarcă acasă de fault. Mai târziu să facă acest lucru cel puțin acum» Dar să-i facă odată I... *___