Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)
1970-07-01 / nr. 25-26
ANUL 118 Sibiu, 1 iulie 1970 Nr. 25—26 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNA DE ALBA- IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL: Un cm2 60 bani pentru odată, dacă se publică de mai multe ori, se dă rabat corespunzător. Inserţiunile se adresează ADMINISTRAŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, strada 1 Mai, nr. 35, se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str 1 Mai 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. — Scrisorile nefrancate se refuză. Pe un an : 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Pe 3 luni: 6 lei Credinţa noastră T. inîlmirea Sfintelor Scripturi a) Am văzut că Sfînta Scriptură (Cuvîntul lui Dumnezeu cel scris) este cartea Bisericii. Aceasta pentru că Vechiul Testament s-a dat Bisericii Vechiului Testament — fiind păstrată la templu în Sfînta Sfintelor —, iar Noul Testament (împreună cu Vechiul Testament) s-a dat Bisericii lui Hristos de Sfinţii Apostoli, de cei ce au scris cărţile Noului Testament. Biserica lui Hristos a primit nu numai Noul Testament ci şi Vechiul Testament, căci acesta îndruma spre Hristos şi îşi desvăluia înţelesul deplin numai în Iisus Hristos, adică în lumina Noului Testament. Mîntuitorul însuşi îndeamnă pe cei ce-l ascultau să citească Scripturile (Vechiul Testament) pentru că ele grăiesc despre El. Iar Sf. Apostol Pavel scrie episcopului Timotei: „Tu însă rămîi în cele ce ai învăţat şi te-ai încredinţat“, adică în cele primite de Sfîntul Apostol Pavel — „că din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mîntuire, prin credinţa cea în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţire întru dreptate“ (II Tim. 3, 14—16). Acestea le scrie Sf. Apostol Pavel după ce atrage luarea aminte episcopului Timotei să se ferească de cei ce au „înfăţişarea credinţei cei adevărate“, care însă „învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului“, „rătăciţi fiind ei înşişi“ şi „rătăcind pe alţii“. „Tu însă — îi scrie lui Timotei — ai format învăţăturii mele (II Tim. 3, 5. 7. 10. 13) şi rămîi în cele ce ai învăţat. Această învăţătură nu era numai a Sfîntului Apostol Pavel, ci a tuturor Sfinţilor Apostoli, căci era învăţătura primită de la Mîntuitorul însuşi, care le-a arătat cum să tîlcuiască, cum să înţeleagă Vechiul Testament, dar le-a şi dăruit în Evanghelia Sa desăvîrşita descoperire despre Dumnezeu şi despre voia Lui cea sfînta. b) Toată Sfînta Scriptură o dă Sfîntul Apostol Pavel episcopului Timotei (ca şi celorlalţi episcopi) şi îl îndeamnă să „propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu, şi să certe, să mustre“ pe cei ce nu suferă „învăţătura cea sănătoasă“, ci îşi aduc „învăţători după faptele lor“ şi îşi întorc „auzul de la adevăr“. Aşa a fost la început, adică în Biserica din Ierusalim şi în alte biserici apostoleşti, credincioşii stăruiau „în învăţătura apostolilor“, care era adevărata învăţătură a lui Hristos. După aceea Sfinţii Apostoli au aşezat episcopi şi preoţi şi acestora (în primul rînd episcopilor) le-au transmis toată învăţătura şi toate rînduielile şi dreapta tîlcuire a Sfintei Scripturi, ca ei să propovăduiască adevărata învăţătură, să o tălmăcească după dreapta rînduială apostolească şi să o apere de „proorocii falşi“, de „lupii răi“, de cei ce voiau să tîlcuiască Sfînta Scriptură după capul lor şi „să tragă pe ucenici după ei“ (Faptele Apostolilor 2, 43; 13, 6—31; 20, 17—31; I Tim. 1, 3; 6, 3—3). Este ceea ce recomandă Sf. Apostol Pavel episcopului Tit: Să se arate pe sine „în toate pildă de fapte bune, în învăţătură neschimbate“, iar „de omul eretic după întîia şi a doua povăţuire fereşte-te“ (Tit 2, 7; 3, 10). Este ceea ce porunceşte şi cere acelaşi sfînt Apostol oricărui episcop, adică: să se ţină „de cuvîntul cel adevărat al învăţăturii, ca să fie în stare şi să îndemne în învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici“, care sînt „nesupuşi, grăitori în deşert şi amăgitori“ (Tit 1, 9—10). Aşa s-a transmis de la Sfinţii Apostoli şi de la episcopii (şi preoţii) aşezaţi de ei în primele Biserici ca Sfînta Scriptură — cartea Bisericii — să fie păstrată, rînduită şi tîlcuită de Biserică, în seama episcopilor fiind păzirea neschimbată a celor primite de la Sfinţii Apostoli şi tălmăcirea cea adevărată a Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi aşa cum Sfinţii Apostoli cînd a fost neînţelegere între credincioşi (despre întrebarea — dacă şi creştinii dintre „neamuri“ trebuie să se taie împrejur ca iudeii şi să păzească legea mozaică sau nu) s-au adunat în sinod (sobor) şi aşa au I.. .ărît — zicînd: „Părutu-s-a Duhului Sfînt şi nouă“ (Faptele Apostolilor 13, 3—6, 28—29) — tot aşa episcopii din întreaga Biserică, cînd a fost neînţelegere între credincioşi asupra credinţei cei adevărate, s-au întrunit în sinoade şi în sinod (care au ferit de greşeli) — sub umbrirea Duhului Sfînt — au hotărît care este adevărata credinţă, dată de Mîntuitorul şi transmisă de Sfinţii Apostoli. Aşa au putut grăi aceste sinoade: „părutu-s-a Duhului Sfînt şi nouă“ — căci unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Domnului e şi El, şi Duhul Sfînt — în mijlocul lor. c) Această rînduială a păstrării, propovăduirii şi tîlcuirii Sfintei Scripturi de către conducătorii Bisericii a fost şi în Vechiul Testament. Templul şi sinagoga tîlcuiau Sfînta Scriptură: „Preoţii învăţau pe fiii lui Israil“ (Lev. 10, 11). „Ei trebuie să înveţe poporul ce e sfînt şi să lămurească ce e curat“ (Ezechiil 44, 23). Mîntuitorul însuşi vorbeşte poporului în pilde, iar Sfinţilor Apostoli le descoperă înţelesul acestor pilde (Matei 13, 11) şi lor le dă toată învăţătura Sa şi împuternicirea prin pogorîrea Duhului Sfînt de a propovădui tuturor popoarelor (Ioan 14, 26). Tot aşa episcopii (şi preoţii) prin hirotonire primesc de la Iisus Hristos prin Duhul Sfînt (cei dinţii episcopi de la Sfinţii Apostoli, cei următori de la episcopii aşezaţi de Sfinţii Apostoli ş.a.m.d.) puterea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea dreptei credinţe. Lor li s-a încredinţat — cum vedem din epistolele către Timotei şi Tit — nu numai păstrarea neschimbată a învăţăturii cei adevărate, ci şi propovăduirea şi dreapta ei tîlcuire. Aceasta cu atît mai mult cu cît Sf. Apostol Petru spune clar că Sfînta Scriptură „nu se tîlcuieşte după cum îl taie capul pe fiecare“ (II Petru 1, 20), căci — spre exemplu — în epistolele Sfîntului Apostol Pavel „sînt unele (Continuare în pag. 3) Sfînta Scriptură Sfînta Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament este scrisă sub inspiraţie (înrîurire) de la Sf. Duh. Ca atare, ea constituie primul izvor al Descoperirii dumnezeieşti. Asupra acestui lucru sînt de acord toţi credincioşii creştini. Dar unii dintre ei învaţă că fiecare creştin are priceperea şi dreptul de a o tîlcui. De asemenea, alţii preţuiesc Testamentul Vechi peste măsură şi în paguba Testamentului Nou, pe cînd alţii — aşezîndu-se pe o poziţie cu totul contrară acesteia — îl leapădă cu totul. Dar nu orice creştin are pricepere destulă să înţeleagă şi să explice Sfînta Scriptură. Căci Sf. Apostol Petru zice despre Epistolele pauline: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzanie“ (II Petru 3, 16). Tocmai din această pricină, nu orice „neştiutor“ are priceperea să tîlcuiască Sf. Scriptură. Cînd diaconul Filip l-a întrebat pe famenul etiopian dacă ştie ce citeşte în Sf. Scriptură, acesta i-a răspuns: „Cum voi putea, de nu mă va călăuzi cineva“. Au fost necesare lămuririle date de diaconul Filip pentru a putea pricepe textul pe care-l citise (Fap. Ap. 8, 26—39). Pe de altă parte, nu oricine are dreptul sau chemarea de a tălmăci Sf. Scriptură, ci numai Biserica prin persoanele cărora li s-a încredinţat de Dumnezeu această chemare. Căci în Biserică nu toţi au acelaşi dar şi aceeaşi chemare (I Cor. 12, 28— 30; Ef. 4, 11). De aceea, trebuie ca fiecare mădular al Bisericii să-şi vadă de darul şi de chemarea pe care o are şi să nu-şi aroge chemări şi daruri pe care nu le are: „Fiecare, fraţilor, întru ce a fost chemat, întru aceasta să rămîie înaintea lui Dumnezeu“ (I Cor. 7, 20—24). Cunoaşterea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu este un dar special, care a fost dat numai Sf. Apostoli (Mt. 13, 11). Prin însăşi apostolia lor, ei aveau priceperea necesară tălmăcirii şi propovăduirii învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos. De unde rezultă că cei ce nu au daruit apostoliei, nu au nici priceperea şi nici dreptul de a tălmăci altora adevărurile de credinţă nepricepute de ei. Drept aceea, zice Sf. Apostol Pavel: „Cum vor propovădui fără apostolie?" (Rom. 10, 15). Testamentul Vechi a avut un rol pedagogic de a pregăti omenirea pentru primirea lui Mesia: „legea ne-a fost nouă un învăţător spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai sîntem sub învăţător.“ (Gal. 3, 24—25). El a fost înlocuit cu Testamentul Nou. Prin Iisus Hristos, Testamentul Vechi s-a împlinit şi a încetat (Rom. 10, 4). De aceea, mîntuirea noastră nu atîrnă de împlinirea faptelor poruncite de Testamentul Vechi, ci de credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos: „Nimeni, deci, să nu vă bage vină pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau Sîmbătă, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul al lui Hristos“ (Col. 2, 16—17). Căci „omul nu se îndreptează din faptele legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos“ (Gal. 2, 16), întrebarea dacă Vechiul Testament mai este obligatoriu a fost dezbătută de primul Sinod apostolesc de la Ierusalim (anul 50—51), care a hotărît că legea Testamentului Vechi este sarcină prea grea şi nefolositoare („un jug prea greu“) şi de aceea este inutil a o impune creştinilor. Numai atît să se ţină: 1. ferirea de a mînca din cărnurile ce au fost jertfite idolilor; 2. ferirea de carne de animal sugrumat; 3. ferirea de sînge; 4. ferirea de desfrînare. încolo, orice alte porunci ale Testamentului Vechi nu mai au putere obligatorie (Fap. (Continuare în pag. 4)