Telegraful Român, 1976 (Anul 124, nr. 1-48)
1976-01-01 / nr. 1-2
ANUL 124 Sibiu, 1 ianuarie 1976 Nr. 12 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A SIBIULUI PREŢUL INSERŢIUNILOR: ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA ABONAMENTUL: în cm2 60 bani pentru o dată; dacă se publică se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român. Pe un an, 25 lei de mai multe ori se dă rabat corespunzător. Sibiu, str. 1 Mai nr. 35. — Articolele nepublicate nu se înapoiază. Cont nr. 45.10.4.09.2 „Vă binevestesc bucurie mare"* , Luca 2, 10 Mare este taina creştinătăţii că Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om pentru mîntuirea noastră. Astfel s-a coborît pe pămînt cerul Dumnezeirii şi pămîntul s-a umplut de lumină, s-a umplut de bucurie. Căci prunc s-a născut nouă în Betleemul Iudeii din Fecioara Maria prin Duhul Sfînt. El n-a venit în lume numai pentru un grup sau altul de oameni, pentru un popor sau altul, ci a venit în lume pentru întreaga omenire, pentru toate popoarele. El a venit să elibereze lumea de robia păcatului, a nedreptăţii şi asupririi şi să aducă dragoste, pace, bunăvoire pe pămînt. „Numele lui Emanuel, care se tîlcuieşte: Cu noi e Dumnezeu“ — ne spune Sf. Scriptură (Matei 1, 22). Dumnezeu — făcătorul cerului şi al pămîntului, Stăpinul şi ocirmuitorul întregii existenţe — este prezent pretutindenea. Dacă privim cerul înstelat şi contemplăm măreţia spaţiilor nemărginite, vedem că pretutindeni sînt legi, este o rînduială după care se conduc toate. In această nemărginire şi în această rînduială noi vedem, noi simţim prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Căci „toate printr-însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (I loan 1,7). Dumnezeu este prezent nu numai în cele văzute, în cele materiale, ci este prezent şi în viaţa omenească, în fiinţa noastră spiritual-trupească. Noi sîntem trup şi suflet. Dacă Iisus Hristos s-a întrupat şi a luat chip de om, El totodată se sălăşluieşte în noi şi ne înnoieşte prin Sfînta Taină a Botezului şi prin alte Sfinte Taine. Astfel noi devenim „hristofori“, adică purtători de Hristos. Şi ce este mai minunat şi mai înălţător decît să avem pe Dumnezeu, să avem pe Iisus Hristos în fiinţa noastră, în sufletele noastre ! Aceasta este cea mai de preţ comoară sufletească, pe care se cuvine să o facem roditoare în viaţa noastră creştinească. Căci nu-i destul să zicem: „Doamne, Doamne“, să rămînem numai la cuvinte, ci e nevoie să şi vieţuim în aşa fel încît să se vadă, să se simtă, că în noi sălăşluieşte Hristos cu toate darurile Sale cele dumnezeieşti. Aceste daruri trebuiesc fructificate deplin. Cum Iisus Hristos este desăvîrşirea dumnezeiască, noi trebuie să privim la statura desăvîrşirii Lui şi să ne străduim zi de zi, clipă de clipă, să ajungem la asemănarea cu Hristos. Aceasta cere o luptă continuă împotriva ispitelor care ne asaltează şi o strădanie neîntreruptă ca „să creştem întru toate în Hristos.“ Sf. Apostol Pavel prezintă strădania sa de a ajunge la statura desăvîrşirii lui Hristos ca o alergare necontenită spre ţintă, iar ţinta este Hristos. Aşadar, toţi credincioşii, ca fii ai Tatălui ceresc, trebuie să urmeze lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi să aibă ca îndemn pilda Sf. Apostol Pavel şi a atîtor sfinţi, între care şi Sfinţii români, care au dus lupta cea bună şi au întrupat în viaţa lor chipul cel preaslăvit al Domnului. lisus Hristos-Domnul nostru este prezent şi lucrător în Biserica Sa cea Sfîntă, ai cărei mădulare sunt toţi credincioşii. lisus Hristos este capul Bisericii, Biserica este „trupul lui Hristos“ (Efeseni 5, 23—30). Ierarhii, preoţii, diaconii şi credincioşii sunt mădulare ale Bisericii, fiecare mădular şi toate împreună, slujind pe Hristos-Domnul şi Biserica după darul pe care îl are şi după rînduiala slujirii lui. Biserica Ortodoxă Română este cinstită în mod deosebit între celelalte Biserici Ortodoxe şi între alte culte ca o Biserică dinamică, cu o viaţă religios-morală tot mai înaltă, slujind patria şi poporul, cauza păcii şi înfrăţirii între popoare. Această cinstire s-a vădit în 12 noiembrie anul acesta, care a fost anul marilor aniversări şi a unor noi realizări. Astfel s-a aniversat la Sfînta Patriarhie 90 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe (1885—1975) şi 50 ani de la înălţarea Bisericii noastre la treapta de Patriarhie. Instalat la 6 iunie 1948, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian înscrie în cei 27 ani de arhipăstorire o pagină istorică bisericească de mari împliniri. Această sărbătorire a adunat la un loc Bisericile Ortodoxe, Biserica Romano-Catolică, Biserici protestante şi alte culte din ţară şi străinătate. A fost o atmosferă cu adevărat ecumenistă, de frăţească dragoste în Hristos-Domnul. Episcopia Dunării de Jos a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie a Tomisului şi Dunării de Jos, cu Arhiepiscop la Galaţi şi episcop-vicar la Constanţa. La Tomis a fost prima episcopie de pe pămîntul românesc. S-a refăcut Episcopia de Alba-Iulia. Cetatea Alba Iulia are 2000 ani de existenţă. Aici Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, afirmând unitatea poporului român şi unitatea bisericească din cele trei provincii româneşti, a ctitorii, reşedinţe, şi o nouă catedrală pentru mitropolie. Amintim dintre ierarhi pe Simion Ştefan, care a tipărit Noul Testament în o limbă românească înţeleasă de toţi românii, pe Ilie Iorest şi Sava Brancovici, care au suferit pentru Ortodoxie şi sunt puşi ca sfinţi români în Calendarul Bisericii noastre. De asemenea pe Prea Cuvioşii Părinţi Sofronie de la Cioara şi Visarion şi pe mucenicul ţăran Oprea Miclăuş, care au mărturisit cu jertfa vieţii credinţa în Ortodoxia românească. Aici la Alba lulia s-a proclamat, în măreaţa adunare populară din 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu Patria mamă şi s-a ridicat o Catedrală monumentală, catedrală a unităţii naţionale şi bisericeşti. Toate acestea — şi alte sărbătoriri — mărturisesc despre faptul că noi ne-am născut ca popor român din două popoare vrednice, dacii şi romanii, şi am primit creştinismul de la început. De asemenea noi am rămas neclintiţi pe aceste plaiuri, între vechile graniţe ale Daciei. Şi am creat aici o cultură şi civilizaţie proprie. Biserica şi poporul au fost în trecut una, Biserica fiind un factor permanent de cultură. Şi astăzi Biserica este alături de popor şi sprijineşte înălţarea Patriei noastre scumpe la nivelul ţărilor avansate ale lumii. Numele Domnului Preşedinte al României socialiste, Nicolae Ceauşescu — expresie desăvîrşită a spiritului progresist al epocii noastre şi a măreţelor realizări ale Patriei noastre — este rostit pretutindeni cu stimă şi deosebită admiraţie pentru că propovăduieşte cu însufleţire, perseverenţă şi înţelepciune, statornicirea unei lumi a libertăţii, egalităţii, colaborării şi frăţietăţii. Să ne angajăm deci toate forţele pentru împlinirea măreţelor idealuri ce ne stau în faţă: idealul păcii, idealul muncii creatoare, idealul societăţii în continuu progres, idealul slujirii, idealul unei vieţuiri morale pusă în slujba binelui obştesc. Bucuria noastră este mare, este negrăită pentru că „prunc s-a născut nouă“ şi acest prunc este însuşi Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat pentru noi şi pentru mîntuirea noastră. El este aproape de noi, este în inima noastră. Căci aşa cum ieslea i-a fost loc de naştere, aşa şi sufletul nostru este sălaş al Domnului Hristos, care revarsă în noi dragostea, bunătatea, bucuria, pacea şi alungă orice răutate, orice nemulţumire, orice fărădelege. „Să ne cură * Dia Pastorala de Crăciun 1975 a I. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului. ner Han Gînduri de Anul Nou S-a scurs în veşnicie anul 1975 şi ca sol al aceleiaşi veşnicii a intrat pe făgaşul vremii anul 1976. De fiecare dată întîmpinăm cu emoţii noul an. E un moment solemn şi mişcător în viaţa oamenilor. La vîrsta fiecăruia se mai adaugă un an de muncă şi de speranţă, din care se nasc nădejdi pe viitor. Astfel, vîrsta noastră creşte cu un an, dar mai important este că ni se dă posibilitatea să acumulăm cunoştinţe şi experienţă atît din viaţa proprie, cit şi din activitatea altora. Ne îmbogăţim, deci, în sens spiritual, în valori şi posibilităţi, care fac să crească înţelepciunea şi nădejdile noastre de mai bine. Un an de viaţă înseamnă foarte mult. Pentru un copil este prilej de creştere trupească şi sufletească, pentru tînăr posibilitatea promovării în muncă şi învăţătură, pentru cel matur şi cel vîrstnic înfăptuiri în diferite domenii de viaţă. Pentru toţi, timpul şi viaţa prezintă îndatorirea de a nu „îngropa talantul“, de a nu sta cu nepăsare în faţa datoriilor, de a valorifica cu toată seriozitatea capacităţile cu care venim pe lume, de a dobîndi virtuţile şi a îmbunătăţi mereu activitatea noastră. Pentru credincioşii Bisericii, Anul Nou aminteşte de Cel ce „a pus anii sau vremurile în stăpînirea sa“ (F. Art. 1, 7) şi înaintea căruia „o mie de ani... sînt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii" (Ps. 89, 4). în clipele sosirii pe pragul anului nou trăim o emoţie sfîntă, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a dăruit viaţă şi ne-a învrednicit a păstra dreapta credinţă. Viaţa e un dar şi nu e meritul nostru că o avem. E mai degrabă bunăvoirea Acelui care este „izvorul vieţii“ şi care a venit în lume ca lumea „viaţă să aibă“ (Ioan 10, 10). Privind în urma timpului, la anul care a trecut, gîndul nostru se îndreaptă cu recunoştinţă şi la cei care au plecat dintre noi pe drumul veşniciei, din a căror viaţă am putut dobîndi şi noi exemple, îndemnuri sau învăţăminte pentru îmbunătăţirea şi îndreptarea vieţii noastre. Pentru pomenirea lor, o clipă de rugă, un gînd pios, ca Dumnezeu să-i odihnească cu drepţii Săi. Ca nişte „fii ai luminii şi fii ai zilei“ (I Tes. 5, 5) „nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi“ (Efes. 5, 15) credincioşii vor privi spre anul care a trecut pentru a face un serios şi atent bilanţ al faptelor, al bucuriilor sau al greutăţilor prin care au trecut, îşi vor pune întrebarea: Oare au făcut fapte bune după puterea lor? Nu cumva am avut posibilităţi mari, dar faptele noastre cele bune au fost puţine? Ne-am luptat oare cu toată hotărîrea ca să nu fim „părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului“ (Efes. 5, 11)? Oare am vieţuit după îndemnul Apostolului astfel ca din gura noastră „să nu iasă nici un cuvînt rău, ci numai care este bun spre zidire“ (Efes. 4, 29)? Ce purtare am avut faţă de părinţii noştri, faţă de copii, faţă de soţ sau soţie, faţă de rudenii şi faţă de orice om, aproapele nostru? Nu cumva am avut şi clipe cînd „întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu“ (Efes. 4, 18) ne-am îmbrăcat în trufie, am nedreptăţit, am fost „plini de lăcomie, grăitori de rau. [Continuare in pag. 2) ţim simţirile“ şi aşa să ne apropiem de ieslea Pruncului Iisus. Colindele străbune răsună pretutindeni sub cerul de lumină al Crăciunului. Sîntem toţi o simţire, un glas şi un gînd. O simţire românească şi ortodoxă. Fie ca aceasta să rodească însutit şi înmiit pentru noi toţi, fiii Bisericii strămoşeşti şi fiii vrednicului nostru popor.