Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)

1981-09-15 / nr. 35-36

Pag. 2 Sf. Iacov - Apostol protomartir (Continuare din pag. 1) Cu acelaşi prilej a fost arestat şi Sf. Apostol Petru, în preajma Paştilor iudaice (în „zilele azimi­­lor", 15—21 Nisan; vezi F. Ap. 12, 3). Planul regelui setos de aura popularis era „să-l scoată la po­por" şi să-l ucidă în zilele de Paşti. Prin plănuitul act de cru­zime, Irod Agrippa I urmărea să dovedească zecilor de mii de pe­lerini care veneau pentru praznic la Ierusalim din toate zările im­periului roman, cu cîtă fidelitate şi străşnicie apără el Legea lui Moise, datinile şi aşezămintele iudaice. Intenţia asasină a regelui iro­­dian a fost dejucată printr-o an­­ghelofanie: Sf. Petru a scăpat teafăr, în puterea nopţii complice, pierzîndu-şi urma, pînă la o vre­me, ducîndu-se „în alt loc" (F. Ap. 12, 17). Unde anume, nu se ştie —­ şi nu era precaut să se ştie. Aveau dreptul şi bieţii creş­tini să-şi tăinuiască locuri de refugiu pentru vreme de pri­mejdie. O exegeză oficială, unilaterală, vizibil colorată confesional, sus­ţine că Sf. Petru s-ar fi refugiat tocmai la Roma. Nu! Numai acolo nu — şi aceasta, nu numai din pricină că oamenii lui Irod Agrippa I-a cărui influenţă în cetatea de pe Tibru era mare —­ l-ar fi des­coperit cu concursul teribilei po­liţii imperiale a fugitivariilor (spe­cializată în descoperirea şi sancţio­narea sclavilor fugiţi de la stăpîn) şi l-ar fi extrădat irodienilor, dar şi fiindcă Roma era cam departe ca s-o cauţi pentru atîta lucru. Mai verosimil este că Sf. Petru îşi va fi aflat adăpost în vreo localitate obscură din Palestina, aşteptînd să se mai domolească furia sîngerosului rege. Dumne­zeu a purtat grijă ca acest lucru să se săvîrşească mai curînd şi mai deplin decît ar fi putut bănui creştinii îngroziţi de monstrul în­coronat care le furase pieirea. Ce s-a întîmplat? ... căci s-a întîmplat ceva, curînd şi neobiş­nuit. „S-a urcat pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a mu­rit ca un cline", — aşa l-a carac­terizat pe Irod Idumeul un con­temporan al nostru, istoriograful iudeu Josef Klaussner (în 1936), fost profesor la Universitatea ebraică din Ierusalim, într-o carte de mare răsunet (întitulată „Iisus din Nazaret"). Caracterizarea aceasta i se po­trivește întru totul și nepotului întemeietorului ferocei dinastii irodiane. A refăcut regatul buni­cului său prin uneltiri viclene, i-a adoptat năravurile (din fire, care n-aveau lecuire, cum s-a și dovedit) și i s-a asemănat lui pînă și în moarte. Iată ce s-a întîmplat: Din motive pe care Sf. Luca n-a socotit necesar să ni le dez­văluie, Irod Agrippa I a pornit un război vamal împotriva pros­perelor cetăţi feniciene de pe litoralul mediteranean, Tir şi Si­­don. Paguba pe care le-o cauza indispoziţia puternicului şi influ­entului rege iudeu era îndoită. Tirienii şi sidonienii pierdeau o piaţă de desfacere convenabilă a produselor lor comerciale şi baza de căpetenie pentru achiziţiona­rea grînelor trebuincioase alimen­tării populaţiei acestor două ce­tăţi, Palestina fiindu-le hambar statornic şi rentabil. Neavînd în­cotro, au fost nevoiţi să plece capul. Regele iudeu se înverşuna, însă, în atitudinea sa duşmănoasă. Cu mare greutate — şi, desigur, cu cheltuiala cerută de cadourile de rigoare — au reuşit să cîştige de partea lor pe şambelanul curţii regale, pe nume Vlastus. Acesta le-a mijlocit o audienţă. Ea a fost fixată — intenţionat, ca să-i im­presioneze şi intimideze pe solii fenicieni — într-o zi „mare". Din ordinul slugarnic al senatului, întreg imperiul roman organizase în primăvara anului 44 — spune Iosif Flaviu — serbări mărețe în onoarea lui Claudius, împărat, că­ruia zeii îi ajutaseră să se în­toarcă teafăr din primejdioasa campanie (purtată de generalii săi, căci el nu era în stare de acte de bravură­ împotriva insu­lelor britanice. Audienţa solemnă a avut loc în amfiteatrul cetăţii Cezareia Pales­tinei. Irod apăruse acolo înconju­rat de toată pompa unui despot oriental. Ce le va fi spus solilor, nu ştim. E de presupus, însă, că s-a răstit la ei cu atîta înspăimîntă­­toare elocvenţă încît curtenii lin­guşitori răcneau din răsputeri: Glas dumnezeiesc este acesta! În­suşi Iosif Flaviu califică această josnică manifestare drept hulă împotriva lui Dumnezeu. Acolo, pe loc, „l-a lovit îngerul Domnu­lui" pentru această blasfemie. Ros de-o boală îngrozitoare — trupul i-a fost mîncat de viermi, ca şi lui Irod Idumeul şi, mai-nainte de el, lui Antioh IV Epifaniu (175—164 î. H.) — după cinci zile de chinuri cumplite, Irod Agrippa I s-a săvîrşit din viaţă. Partida fariseilor — „trupa de protecţie a Legii" (cum i-a caracterizat cineva) — au pierdut în el un vajnic protector. Tînăra Biserică creştină a scăpat astfel de unul dintre cei mai odioşi vrăjmaşi ai ei. ... Dar cu ce preţ! ... Preţul a fost de nivel apostolic. La anul 36, întîiul dintre diaconi, Sf. Ştefan, a forţat porţile grele ale martiriului, înavuţind calen­darul sfinţeniei creştine cu o vic­timă ilustră. I-a fost dat celui mai mare dintre fiii lui Zevedei şi ai Salo­­meei să inaugureze martiriul apos­tolic, pe calea însîngerată a că­ruia aveau să apuce aproape toţi ucenicii Mântuitorului. Sf. Apostol Iacob „cel Mare" a trăit puţin, dar intens. Martor de prim-rang a toate cîte a făcut şi ne-a învăţat Domnul, de la în­­tîlnirea din pustia Iordanului şi pînă la Cincizecime (vezi F. Ap., cap. 2), el a făcut parte din gru­pul celor trei apostoli nelipsiţi de la desfăşurarea celor mai sem­nificative evenimente istorice-reli­­gioase ale vieţii Fiului lui Dum­nezeu întrupat. Prestigiul de care se bucura între contemporani era maxim. O dovedeşte şi priorita­tea arestării lui de către primul persecutor al Apostolilor. Irod Agrippa I îl socoteşte a fi cel mai influent fruntaş creştin. Biografia lui este modestă, dar numai ca lăsămînt documentar scriptic. Ea se suprapune aproape de-a rîndul cu aceea a fratelui său mai tînăr, loan Evanghelistul, cu care istoriografia apostolică este din fericire destul de dar­nică. De aceea, pentru detalii complimentare, expunerea aceasta este indicat a fi împletită cu bio­grafia ioaneică (Să se vadă şi cartea lui L. G. Munteanu, Viaţa Sf. Apostoli, Cluj, 1945, p. 179 urm.), neuitîndu-se sinaxarul amîndurora. Il prăznuim an de an la 30 aprilie. De fiecare dată, gîndurile noastre — cu rugile generate de pomenirea lui creştinească — evocă jertfa lui integrală pentru Cel ce s-a jertfit spre mîntuirea tuturor. Cutremurătoarea lecţie a scînteietoarei Sale vieţi ţîşneşte din preaplinul chemării la care Sf. Iacov a răspuns înaintea ori­cărui altuia dintre Apostolii Dom­nului: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu s-o dăm! — ca în ectenia liturgică. TELEGRAFUL ROMÂN Un dac a coborît de pe Columnă... . . . Aşa scria un ziarist italian cînd l-a văzut pe Badea Gheorghe Cârlan şezînd lîngă Columna lui Traian, cu desagii de cărţi lîngă el, presărînd în jur boabe de grîu şi pămînt românesc, cînd s-a dus pe jos în opinci, ca un autentic ambasador, pînă la Roma, excla­­mînd: „ca să vezi cu ochii cine-a fost moş­to şi strămoş­to." Iată că s-au împlinit 75 de ani de la moartea acestui venerabil cioban de la Cârţişoara care şi-a lăsat oile şi-a pornit prin Vama Cucului peste Carpaţi, aducînd zeci de mii de cărţi dincoace în desagii lui, din care nu lipsesc operele istorice ale lui Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga etc. şi din care i-au fost confiscate foarte multe de către vameşii antro-ungari. Badea Cârţan s-a stins din viaţă acum trei sferturi de veac la Sinaia în casa unei fa­milii de omenie, iar pe mormîntul său din cimitirul de acolo, orice trecător poate citi inscripţia: „Aici doarme Badea Cârţan, vi­­sînd întregirea neamului." Visul său s-a îndeplinit în 1918, după unirea de scurtă durată, de la 1600 a marelui voievod Mihai Viteazul, ucis mişeleşte pe Cîm­­pia Turzii, de mercenarii lui Basta, acum 380 de ani. De alt­fel, odată cînd se afla în Bucu­reşti a adormit lîngă statuia ma­relui prim-unificator al celor trei ţări române, ca să se identifice cu înaltele ţeluri ale viteazului domn. în peregrinările lui prin Europa, tot în opinci, Badea Cârţan s-a oprit şi la Paris, unde a vorbit studenţilor care învăţau limba ro­mână — la 1896 — despre soarta, durerile şi dorinţele neamului ro­mânesc de pe ambele versante ale Carpaţilor în calea năvălito­rilor. Dar „ambasadorul în opinci" a suferit, la timpul său, şi rigorile temniţelor asupritorilor străini. Nu se pot uita însă momentele cînd memorandiştii noştrii ardeleni s-au înapoiat de la împăratul şi­ au fost închişi. Badea Cârţan dădea tîr­­coale temniţei dornind din fluier, dîndu-le toate speranţele că toată suflarea românească este alături de ei. Iar cei de sub zăbrele îl auzeau şi ştiau că-i el şi le creş­teau inimile. Iată de cît curaj a dat dovadă peregrinul simbolic de sub crestele Munţilor Făgăra­şului care a dus departe, faima neamului românesc. Marele nostru istoric Nicolae Iorga de la naşterea căruia s-au împlinit 110 ani în iunie a. c., cu­­noscîndu-1 personal pe Badea Câr­ţan, scria despre el, următoarele: — „O fost odată, la Cârţa lui departe, unde oile, adesea pără­site, şi-au pierdut stăpînul, un baci ca oricare. Era un om făcut cînd asupra naţiei întregi a tre­cut un mare vînt de speranţe. In numele originii glorioase, cu gîn­­dul la frăţia latină, se cerea drep­tate pentru ai noştri cei supuşi (..) Se privea pe sine ca un purtător de misiune superioară, un înde­­plinitor de porunci ce vin mai de sus. Altfel nu se jertfeşte liniştea unei vieţi întregi. Şi pentru că porunca-i venise prin cărţi, prinse pentru dînsele o dragoste fără margini (.. .). Şi după urma lui va rămînea aceasta: Credinţa săl­batecă pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evla­vie pentru cartea în care vedea numai lumină şi mîntuire ..." Am fost în satul de naştere al lui Badea Cârţan în nenumărate rînduri, mai ales cu solii Astrei culturale ardelene, în frunte cu doctorul Gheorghe Preda şi pro­fesorul Silviu Ţeposu, iar de cu­rînd am vizitat muzeul sătesc care-i într-adevăr o podoabă a ţărănimii localnice şi care ne-a impresionat şi am exclamat: Aces­­ta-i satul lui Badea Cârţan dintre plaiurile Sibiului şi Făgăraşului, al lui Badea Cârţan, care-i mai mult decît o figură de legendă, de la moartea căruia s-au împli­nit în luna august 75 de ani. N. D. Găvozdea Aniversare a 250 ani _ m.i L.1 iu,, Ml, i I' ■■■li..,: În Şcheii Braşovului — primul calendar­ almanah în literatura noastră — Plămădite din dorinţa expresă de a sluji lipsa manualelor şi limitelor şcolarizării, calendarele­­almanah, adevărate manuale de educaţie populară, aveau să in­cludă în conţinut tot ceea ce se numea „ştiinţă" sau „de ştiut" într-o epocă îndepărată de noi. In conţinut ele îşi trag seva, pe de o parte din învăţătura cărţilor de înţelepciune şi bogomilice, care cu începere din secolul al XII-lea circulau în manuscris la noi în limbile de cultură (greacă, slavă, latină) şi pe de altă parte din experienţa mitico-practică a po­porului care conserva sacramen­tal în contextul muncii şi al comuniunii cu natura, mărturii demne de omologat cu privire la cultivarea ogorului, însămînţare, dar şi empirice şi adeseori prac­tice sfaturi medicale, care fac parte din medicina populară, din care nu lipsesc mărturiile mis­tico-mi­tice. Mărturii documentare încă in­complete furnizează adevărul că la 1569 un sol moldovean cum­păra de la Braşov un calendar cu 60 denari. Au mai trecut aproape două secole, pînă cînd, în Şcheii Braşovului, la 1731 — „au în­ceput a face tipografie Petcu Şpa­­nul, dascălul, lucru care el nu văzuse nicăieri şi au tipărit nişte calendare în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine, cînd se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la popa State, ce acele gîcituri besereca pravoslav­nică nu le primeşte". Afirmaţia cronicarului şcheian Radu Tem­­pea II, contemporan evenimen­telor, oferă mărturii foarte impor­tante, în lipsa altor dovezi. Sta­bileşte anul 1731 ca an de edi­tare a primelor calendare şi nu 1733 pe care l-a impus literatura de specialitate, preluînd „ad lite­­ram" foaia de titlu a exemplare­lor de la Academiei atribuie opera dascălului şcheian Petcu Şpanu (1706—1736), care, deşi moare la o vîrstă tînără se do­vedeşte „invenţios", creîndu-şi sub formă de xilogravură un tipar pe care, cu siguranţă că îl cunoştea de la Coresi, care cu mai bine de două secole, tot în Şchei edita în acelaşi sistem pri­mele cărţi de circulaţie în limba română. Afirmaţia că a luat „iz­­vodul de la popa Statie" cunos­cutul cărturar local, tatăl primu­lui grămătic Dimitrie Eustatievici putem să ne convingem că acesta consta dintr-un cunoscut calendar rusesc prezent la curtea ţarului Petru I, unde Eustatie Grid (pro­topopul State) fusese adeseori în timpul în care fiul său studia la Academia din Kiev. Presupunerea noastră este argumentată şi de titlul exemparului din 1733, păs­trat la Academie: „Calendari, acum întîi românesc alcătuit de pe cel sîrbesc (slavon n. n.) aşe­­zatu-s-au pe limba românească ca întru 100 de ani să slujească că şi cel slavonesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astro­log, la Kiev scos, de un mare doctor muscal s-au tălmăcit. In­tru acest chip ... acum în stambă nouă s-au dat în Braşov — 1733". Cronicarul german Tartler, con­temporan evenimentelor, aduce mărturii de periodizare a alma­nahului pentru anii 1737 şi 1739, adaugînd că „Petre (Spanu) aici, în Şchei, fără nici o îndrumare a început să facă o tipografie şi să taie litere în plumb însă nu în mod obişnuit, ci foarte scurt, de­oarece le-a lipit pe o scîndură şi aşa a tipărit calendar valah fără ajutorul presei, ci numai cu vă­­lături ... se vede că el era in­venţios ... A turnat şi litere lati­neşti, care însă nu sînt destul de acurate". Ne găsim cu mai bine de un secol înainte ca Al. I. Cuza să decreteze scrierea cu alfabet latin şi chiar înainte ca Şcoala Ardeleană să-şi manifeste dorinţe latiniste, în schimb dascălii şcolii din Şchei — după cum dovedesc multe documente — corespondau în grafie latină din conştiinţa la­tinităţii limbii şi romanităţii po­porului. Tipărind, aşadar, între anii 1731—1739 mai multe calendare, avînd în conţinut texte astrolo­­gice, cronologice (trecutul ome­nirii, invenţia prafului de puşcă, invenţia tiparului), dar şi zodiile, planetele şi mai ales sfaturi gos­podăreşti şi de viitorologie. Petcu Spanu a marcat prin opera sa începuturile pătrunderii elemente­lor progresiste în literatura noas­tră. Mărturii documentare dove­desc circulaţia lor în toate regiu­nile româneşti, unde, datorită im­portanţei calendarelor braşovene au fost copiate în multe manu­scrise de dascăli școlari. Întrucît prin curajul politic prejudicia autoritatea administrativă, la 1772, prin decret guvernamental, împă­răteasa Maria Tereza cere con­fiscarea acestor „specii de crono­logii în limbă valahă date la lumină în Şchei". Prin Petcu Şpanu se pun bazele unei bogate tradiţii destinate edi­tării de calendare, continuate la Braşov prin: Nicola Nicolau, Za­­haria Carcaleki, George Bariţiu, Anton Pann ş. a. Prof. Vasile Oltean Nr. 35—36/1981

Next