Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)

1984-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2/1984 TELEGRAFUL ROMÂN Mitropolitul Andrei Şaguna, păstor de suflete Mitropolitul Nicolae Bălan (­ 1955), voind să caracterizeze în mod lapidar pe cel care i-a fost înaintaş, a formulat cunoscuta ex­presie: „Şaguna a fost, mai pre­sus de toate, preot“. Dacă cer­cetăm cu luare aminte viaţa şi faptele mitropolitului Andrei Şa­guna — de la moartea căruia s-au împlinit în 1983, 110 ani, şi 175 de ani de la naştere, — ne putem convinge uşor de adevărul acestor cuvinte. O simplă lectură a pastoralelor şi circularelor pu­blicate în 1938 de Gheorghe Tul­bure (în volumul Mitropolitul Şa­guna, Opera literară — scrieri pastorale — circulare şcolare, Diverse), ne arată că vrednicul arhiereu a fost însufleţit de o sinceră şi netrecătoare dragoste faţă de fiii săi sufleteşti, că a fost „părintele" lor în sensul în care a fost consacrat acest cu­­vînt în Biserică, încă din pasto­rala pe care o trimitea clerului şi credincioşilor la 12 februarie 1848, prin care îi anunţa că a fost recunoscut episcop, le făgăduia că se va strădui „să fie tatăl clerului şi al poporului nostru. Tată zic, să fiu, tată şi încă odată zic: tată să fiu, în înţelesul cel adevărat“, în toate împrejurările deose­bite ale vieţii lui, mai ales cînd se afla departe de turma sa, de obicei la Viena, pentru a cere drepturi pe seama naţiunii româ­neşti din Transilvania, el îşi in­forma clerul şi credincioşii de toate demersurile şi izbînzile sale. Iată, de pildă, cum îşi încheia pastorala trimisă din Pesta la 18 iunie 1848: „Primiţi binecuvîn­­tarea mea arhierească şi fiţi în­credinţaţi despre grija pe care eu, ca un tată adevărat, ziua şi noaptea o am pentru voi.“ Peste o lună, le scria, tot din Pesta: „Vă încredinţez, iubiţilor, că deşi împrejurările mă silesc a fi de­părtat de voi, inima mea şi su­fletul meu necurmat cu voi şi la voi este. Şi nu cruţ, iubiţilor mei, nici osteneală, nici cheltuială pen­tru binele şi folosul vostru cel sufletesc şi trupesc. Nici un mi­nut, nici un prilej nu las fără a-l fi întrebuinţat spre ajutorinţa voastră. Fiţi aşa­dar în pace, pă­ziţi buna rînduială şi aveţi răb­dare, căci va trimite Dumnezeu vindecare nanelor voastre.“ La Sărbătorile Crăciunului din anul 1849, deşi cu trupul era de­parte de turma sa, la Viena, cu sufletul era între ai săi, lucru ce-l desprindem din pastorala tri­misă atunci: „Căci dorul inimii mele de a vă putea mîngîia m-a îndemnat să vă scriu vouă, pe care într-atîta vă iubesc şi să vă îmbrăţişez şi să vă întîmpin cu scrisoarea aceasta care să vă fie cel mai vîrtos semn al iubirii şi al îngrijirii ce o are pentru voi arhiereul vostru, cel ce bucuros îşi pune sufletul său pentru turma sa cea iubită." în aceeaşi pasto­rală, scria mai departe: „îmi este prea bine cunoscută, iubiţilor, în­tristarea voastră, pentrucă aceea e şi a mea; ştiu mîhnirea voastră, pentrucă aceea e şi a mea; ştiu necazurile voastre, căci acelea sínt şi ale mele, ştiu pagubele voastre, căci acelea sínt şi ale mele; ştiu pricina pîraielor voas­tre de lacrămi, căci pentru aceea curg şi ale mele; le ştiu toate acestea. Laolaltă ne văierăm (în­tristăm), laolaltă unul pe altul ne şi mîngîiem, încredinţîndu-ne că nu ne va lăsa Dumnezeu. Nu ne va lăsa, dară eu vă zic, că nu ne va lăsa." Peste doi ani, la Rusaliile anu­lui 1851, aflîndu-se tot la Viena, trimitea de acolo o pastorală cle­rului şi credincioşilor săi, în care sublinia şi misiunea ce-o avea el de îndeplinit în mijlocul lor prin cuvintele: „Am priceput sfinţenia şi mărimea chemării mele, cu care sunt însărcinat a înainta vaza şi cinstea Bisericii şi a îmbunătăţit soarta preoţiimii, a dascălilor şi a şcoalelor noastre.“ Iată, în pu­ţine zile, mă grăbesc a mă în­toarce în mijlocul vostru, ca un arhipăstor ce sunt al vostru. Căci eu nimica nu doresc aşa tare ca binele vostru şi iubirea mea către voi nu o poate nimic amorţi. Să-mi credeţi, iubiţilor, că de la această a mea iubire către voi nimica nu mă poate dezbina. Eu sînt păstorul vostru şi voi sînteţi oile mele; eu urmez lipselor vos­­tre, voi urmaţi glasul meu." Din aceleaşi pastorale ale mare­lui arhiereu desprindem şi stră­daniile sale pentru propăşirea culturală a poporului său, în multe îndemnă pe preoţi să nu neglijeze catehizarea tineretului şi pe părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. De pildă, în pasto­rala de Paşti din anul 1853, îi înştiinţa că a pus bazele unei fundaţii pentru ajutorarea studen­ţilor români lipsiţi de mijloace băneşti, căci, scria el, „cui nu-i sîngerează inima cînd vede că unii tineri dăruiţi cu cele mai frumoase talente şi plini de rîvnă către învăţătură, din care ar pu­tea să se aleagă stîlpi luminători ai neamului şi fii străluciţi ai Bisericii, din lipsa mijloacelor trebuincioase sînt siliţi a lăsa şcoala, a-şi îngropa talentele sale?“ Intr-o altă pastorală, din 1851, înţeleptul vlădică îndruma pe­­credincioşii săi să-şi dea copiii la învăţătura unei meserii. „La meşteşuguri, turmă iubităl— — scria el. La meşteşuguri! Pentru că tu fiind turmă numeroasă, poţi forma din fiii tăi oameni învă­ţaţi, care să-ţi înmulţească şi sus­ţină economia naturală.“ Dragostea­­ lui Andrei Şaguna faţă de păstoriţii săi se reflectă însă nu numai din pastoralele sale, ci dealtfel, din întreaga sa activitate. Lupta sa pentru sepa­rarea Bisericii Ortodoxe româneşti de cea sîrbă, reorganizarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, înfiin­ţarea a sute de şcoli primare ro­mâneşti, ridicarea vechii şcoli de teologie la rang de şcoală supe­rioară, înfiinţarea tipografiei cu imprimarea a zeci de cărţi — de slujbă şi de învăţătură — inclusiv Telegraful Român şi atîtea multe alte acţiuni, nu erau altceva decît o expresie a dragostei sale pro­funde şi sincere faţă de credin­cioşii pe care-i păstorea.­ ­ LUCIAN FAGARASANUL Episcop-vicar Corespondenţa inedită a Mitropolitului Andrei Şaguna cu Episcopul Calinic de Rîmnic Este bine cunoscut cum mitro­politul A. Şaguna pe lîngă intensa activitate organizatorică, cultu­rală şi politică desfăşurată a pur­tat şi o bogată corespondenţă cu ierarhii români de peste munţi, cum sunt mitropoliţii: Sofronie al Moldovei şi Nifon al Ungrovla­­hiei; cu episcopii: Filaret şi Dio­­misie Romano al Buzăului; cu ar­hiereii: fraţii Scriban, Filaret şi Neofit şi cu episcopul Calinic de Rîmnic, cu care, după cît cunoaş­tem, a avut cea mai bogată co­respondenţă. După aproape un deceniu de la alegerea sa ca episcop, era încă confruntat cu multe lipsuri materiale, fapt care-l face să se adreseze episcopului Calinic, la 1 ianuarie anul 1857, spunînd: „Mă nevoiesc şi eu din toate părţile a susţine sfînta Maică noastră Biserică în întregimea şi sfinţenia sa, însă nu putem să sporim în tăria credinţei şi pra­­voslaviei noastre căci ne omoară sărăcia". Adînc cunoscător al istoriei eparhiei sale, Şaguna ştia des­pre o danie a domnitorului Con­stantin Brîncoveanu, anume mo­şia Merişani, din judeţul Argeş, dată cu prilejul hirotoniei întru arhiereu a lui Atanasie. Cum acesta trecuse la uniaţie moşia Merişani n-a mai ajuns în pro­prietatea episcopiei. De aceea, acum roagă pe epis­copul Calinic, să intervină pe lîngă domnitorul de atunci, Ale­xandru Ghica, (1856—1858) al Ţării Româneşti, să reînnoiască acea danie. La 15 februarie anul 1857, epis­copul Calinic îi răspunde şi îl pune în cunoştinţă pe Şa­guna, care era regimul de atunci al averilor bisericeşti din Ţara Românească spunînd: „nu ştiu de se va mai (putea) pretinde acum cu legiuirile cu care se guver­nează astăzi ţara, fiindcă şi chiar mitropolia noastră de aici şi epis­copiile împreună cu mănăstirile nu mai au în desăvîrşită dispo­ziţie a lor venituri cu care au fost şi sînt înzestrate, ci s-au centralizat într-o singură casă de unde pentru orice trebuinţă mă­car, nu se poate slobozi nici o sumă peste cele prevăzute prin legiuiri". înaltul ierarh de peste munţi primind aceste lămuriri, răspun­de episcopului rîmnicean, la 1 februarie 1857: „Vă mulţumesc pentru desluşirea cea frăţească în privinţa moşiei Merişani". In continuare Şaguna îl roagă pe Calinic în cuvinte alese, să-i stea în ajutor „că prea sfinţia ta eşti chemat de la Dumnezeu spre a ne fi nouă de ajutor". Nu cunoaştem cît a putut epis­copul de la Rîmnic să intervină pe lîngă stăpînirea de atunci, pentru reînnoirea daniei brînco­­veneşti de la Merişani şi cît suc­ces putea să aibă o asemenea intervenţie, cînd începuse acel spirit al secularizării averilor mănăstireşti închinate la locurile sfinte şi neînchinate. Neprimind un răspuns favora­bil, Şaguna, împreună cu sino­dul transilvănean din 24—26 oc­tombrie 1860, adresează condu­cerii din Ţara Românească, o cerere prin guvernul austriac. Românii fruntaşi de peste munţi, cum sunt: Ion Maiorescu, Bariţ şi alţii erau alături de Şaguna în privinţa Merişanilor, fără însă a putea influenţa guvernul din Principate. Mai tîrziu, la 1909, Congresul naţional bisericesc din Sibiu, in­tervine din nou la conducerea din Principatele Române pentru moşia Merişani. însă rezultatul a fost acelaşi. Episcopul Calinic venise la jil­ţul din Rîmnic, după marele foc, din 1847, care distrusese două treimi din oraş, biserica cate­drală şi casele centrului epar­hial, afară de paraclisul episco­pului Grigorie Socoteanul (1749 —1764), iar lucrul tipografiei în­cetase înainte de 1820. Aceste mari lipsuri materiale şi spirituale a căutat episcopul cernican să le împlinească. Dacă sub aspect gospodăresc, în corespondenţa cu Andrei Şa­guna, din 6 februarie 1857, pu­tea să spună: „Cu ajutorul mi­lostivului Dumnezeu şi după ne­întreruptă stăruinţă ... luînd acum săvîrşire şi clădirea din nou a bisericii... şi reparaţia semi­narului . .. s-au mai adăugat şi altele din nou clădiri", nu tot aşa putea să fie mulţumit şi cu latura cultural-spirituală. De aceea se adresează lui Şa­guna: „am avut şi avem mare dorinţă să ... înfiinţăm şi tipo­grafie, precum a fost din vechi­me" şi de aceea îi face „poftire" lui Şaguna să binevoiască a-i scrie, dacă se poate găsi în Si­biu „două teascuri cu toate tre­buincioasele pentru o tipografie în calitate cu aceea din tipogra­fia frăţiei voastre şi cu ce preţ s-ar putea cumpăra". La 11 martie 1857, Şaguna îi răspunde: „acum îţi trimit însem­narea de cheltuieli şi un model de teasc". Scrisoarea ajunse la Rîmnic în momentul cînd Calinic se pregătea „a merge la Capi­tală Bucureşti pentru oarecare trebuințe", rămînînd să rezolve problema tipografiei la întoarce­re. Nu ştim cum au decurs demer­surile mai departe, însă episcopul rîmnicean a cumpărat tipografie de la Viena. Poate în Sibiu nu se găsise o tipografie corespunză­toare şi la indicaţiile lui Şaguna s-a îndreptat spre capitala im­periului habsburgic. Soarta a făcut ca cei doi mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ro­mâne să nu se cunoască perso­nal. Din corespondenţa lor însă reiese legătura permanentă a tu­turor românilor, indiferent în care parte a Carpaţilor locuiau: originea, limba, credinţa şi da­tinile îi făcea să se simtă fraţi în bucurii şi ca şi la suferinţi neţinînd seama de stăpînirile vre­melnice sub care se aflau. Cele şase scrisori vin să com­pleteze multiplele aspecte ale vieţii şi activităţii marelui mi­tropolit Andrei Şaguna.­ ­ GHERASIM CRISTEA PITEŞTEANUL Pag. 3 POMENINDIM PE MITROPOLITUL ANDREI SAGUMA Mitropolitul Andrei Şaguna în cronica bisericească a Banatului Intre luminările aprinse spre pomenirea mitropolitului Andrei Şaguna, la împlinirea a 175 de ani de la naştere şi a 110 ani de la strămutarea sa în veşnicie se cuvine adus un prinos şi din inima Banatului, cu care împreu­nă a bătut în timpul vieţii. A­­ceasta întrucît şi mărturiile bă­năţene adause la multe altele sînt tot atîtea raze ce pun în lumină trăsăturile alese ale personalităţii sale. Intr-adevăr, era, parcă, din­tre oamenii locului prin familiile înrudite, care se recomandau cu demnitate cu mult timp înainte de afirmarea sa, apoi prin prieteni sau alţi apropiaţi de-ai săi. Se păstrează pînă astăzi în zidurile unei case din centrul Oraviţei construită în 1792, lespedea ce înscrie proprietatea familiei Şa­guna. Membrii ei s-au distins prin ctitorirea bisericii din localitate, datînd din anul 1782, precum şi a teatrului edificat în 1816, care a împlinit un important rost în cultura bănăţeană din secolul tre­cut. Referindu-se la cel dintîi din­tre reprezentanţii bănăţeni ai cî­­torva familii împămîntenite aici ca şi cea numită, un scriitor din părţile Caraş-Severinului consem­na sugestiv următoarele: „a ve­nit din văile macedonene. De acolo unde păstorii cîntă din fluer şi din caval doiie despre eroi legendari, despre căpitani şi des­pre haiduci. La Oraviţa, însă, nu a adus noutate. Aci tot de atîta vreme se cîntau fapte vitejeşti. Poate tocmai aceasta l-a ţinut aci". (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Car­aş, ed. II, Timişoa­ra 1943, p. 129, df. Vasile Vără­­dean, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Ti­mişoara, 1981, p. 82 şi 157). Mai pe urmă, fraţii Atanasie şi Con­stantin Grabovschi, unchii Anastasie devenit Andrei Şagu­na, ambii neguţători în Pesta, au cumpărat în 1823 jumătate din domeniul Apadia, situat între Ca­ransebeş şi Reşiţa, fiind totodată înnobilaţi. (I. D. Suciu, Monogra­­fia Mitropoliei Banatului, Timi­şoara, 1977, p. 129). Printre cei ataşaţi sincer Ierar­hului se înşiruie protopopul loan Marcu din Lugoj, prieten încă din tinereţe şi care prin donaţiile preoţilor şi credincioşilor de sub ascultarea sa a sprijinit cele din­tîi încercări de ridicare a cate­dralei din Sibiu în 1858 (Prof. Ioan Stratan — Pr. Vasile Mun­tean, Monumente istorice biseri­ceşti din Lugoj, Timișoara, 1981, p. 77) preotul Nicolae Tincu Ve­­lia fost coleg de catedră la teo­logie, autor al lucrării „Istorioară bisericească politico-naţională", tipărită la Sibiu în 1865, pentru a nu uita pe mirenii dr. Pavel Vasici, Andrei Mocioni, Filip Pas­­cu, Vicenţiu Babeş şi alţii. Desi s­i­gur că numărul lor creşte şi cu susţinătorii din părţile Aradului, în frunte cu episcopul Procopie Ivacicovici şi arhimandritul Pa­triciu Popescu proveniţi tot din Banat. Trebuie amintit totodată că în drumurile sale spre Viena, Andrei Şaguna s-a oprit adesea la Lugoj, acolo unde pe Cîmpul Libertăţii anului revoluţionar 1848 Eftimie Murgu cerea între altele „obişnuitul" mitropolit al Timişoarei, luînd contact cu mi­litanţii pentru emanciparea naţio­nală şi socială. (Prof. I. Stratan..., o. c., p. 179). Cercetînd corespon­denţa între cei menţionaţi, se poate forma deja o imagine a frămîntărilor acelor vremi, ce i-au unit prin aceleaşi idealuri ale românilor de pretutindeni. Toate explică şi conlucrarea dintre An­drei Şaguna şi bănăţeni mai ales în vederea dobîndirii independen­ţei bisericeşti şi a unei mitropo­lii proprii. Importanţa momentu­lui aşa cum a fost intuit de con­temporani rezultă între altele şi din Protocolul adunărilor comu­nei bisericeşti din Lugoj care în­registrează entuziasmul general de la Crăciunul 1864, legat de „şti­rea îmbucurătoare" a reînfiinţării mitropoliei. (I. D. Suciu — Radu Constantinescu, Documente privi­toare la istoria Mitropoliei Bana­tului, Timişoara, 1980, vol. II, p. 853). De asemenea dintr-o scri­soare în care mitropolitul răspun­de felicitării preoţilor din proto­popiatul Mehadiei aşa: „îmi veţi crede iubiţilor preoţi şi creştini că şi inima mea au săltat de bucurie şi de mîngîiere cînd am primit hîrtia voastră văzînd într-însa că ostenelile mele de 17 ani pentru înfiinţarea mitropoliei noastre ro­mâne ortodoxe, cu episcopi ro­mâni a adus două zile de­ bucurie şi mîngîiere" (I. D. Suciu — R. Constantinescu, o. c., p. 867). An­drei Şaguna însuşi s-a aplecat cu osîrdie asupra documentelor bise­riceşti din Banat folosite în lucră­rile sale, ca de pildă la întoc­mirea acelui „Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiune răsăriteană în Austria, pentru restaurarea metropoliei lor din punct de vedere a s. s. Ca­noane aşternut c. r. minister pen­tru culte şi instrucţiune 1851“. (cf. Prot. Ion B. Mureşianu, Mă­năstiri din Banat, Timişoara, 1876, p. 34). Aşa cum se ştie odată cu înfi­inţarea, Mitropolia Ardealului a primit şi două eparhii sufragane­­rad d­. Caransebeş. De men­ţionat aparte că mitropolitul An­drei Şaguna a testat şi fondul pentru înfiinţarea eparhiei Timi­şoarei. (I. D. Suciu, o. c., p. 222). în scaunul Caransebeşului s-au remarcat succesiv doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mi­tropolitului, episcopii Ioan Popasu şi Nicolae Popea. Cel din urmă fost secretar şi vicar al mitropo­litului Andrei, a închinat memo­riei acestuia pagini inedite ce au găsit o caldă primire la Aca­demia Română (I. D. Suciu, o. c., p. 203; Pr. prof. dr. Mircea Păcu­­rariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, vol. III, p. 206). Continuînd lucrarea iubi­tului lor îndrumător, tradiţia şa­­guniană s-a impus în toate sec­toarele vieţii bisericeşti din Ba­nat nu în mai mică măsură ca în celelalte laturi peste care creatorul ei şi-a exercitat oblă­duirea duhovnicească. Ca ilus­trare a preţuirii de care s-a bu­curat Andrei Şaguna în Banat, ar servi un popas la cîteva dintre bisericile din preajma Oraviţei de care s-a făcut deja amintire (Brănişorul de Jos, Ciclova Ro­mână, Grădinari, Vărădia), ele însele durate pe o veche vatră de spiritualitate ortodoxă din ţara noastră, închinătorul va fi poate surprins aci de îndrăzneala depă­şirii erminiei prin reprezentarea în scaunul arhieresc, în locul icoanei unui sfînt ierarh, a chi­pului luminat al mitropolitului Andrei Şaguna. Dar îndată îşi va da seama că acest chip cei de aici l-au păstrat la icoană, ca un imbold în a sluji totdeauna cu credincioşie Biserica şi Ţara.­ ­­ TIMOTEI LUGOJANUL Episcop-vicar

Next