Timpul, iunie 1876 (nr. 45-64)
1876-06-10 / nr. 49
4 4 JUNI 10 IUNIE ABONAMENTELE In România pe an ................................. 1. n. 40 Pe 6 luni............................................... » » 20 Pe 3 luni................................................ . » 10 In străinătate plus portul pe an.......... > » 20 Un exemplar............................................... bani 10 Abonamentele încep de la 1 și 15 ale fiecărei luni Anuncurile se priimesc și la tipografia Dorothea Mănescu, strada Lipscani, No. 3. ELE IN TOATE ZILELE DE LUCRU SÉRA Oamenii guvernului actual, când erau în oposițiune, au cerut să nu se ratifice convențiunea comercială cu Austro-Ungaria. Ajungând la putere, ei au ratificat-o. Au strigat că împrumutul de 16 milioane este inutil și condițiunile lui sunt grele pentru țară. Astăzi când sunt la putere, găsesc că acest împrumut este neîndestulător și voiesc să’i schimbe condițiunile, ca PREA GRELE pentru bancheri. Au făgăduit desființarea monopolului tutunului. Dar nu ’i vor desființa. Au făgăduit desființarea licențelor pentru băuturile spirtuale. Dar le vor menține. Au făgăduit economii. N’au realisat însă nici economiile propuse de guvernul trecut în suma de trei milioane. Au făgăduit alegeri libere. Alegerile s’au făcut prin violență, fraudă, corupțiune, așa că au întrecut vestitele alegeri din 1867. Neadevărul le-a fost trepta la putere, deșteptarea țarei îi va face să cadă. BUCURESCI, 9 IUNIE 1876 Intr’unul din numerile trecute am cerut ca cafenelele Bucurescilor să se adune într’o junta patriotică, pentru a indica d-lui ministru de finance un mijloc dre care d’a rădica creditul țârei . Până atunci însă ne-am permis a ’i povățui să priimescă bonurile rurale, cel puțin pentru o parte a împrumutului ce a emis. D. Ion Brătianu, vedând că cafenelele nu pot să se pronuncie și că chiar marii financiari de la Românul tac ca mormântul, s’a hotărât în fine a urma umilitele noistre povețe. In Monitorul din 8 Iunie citim următorele: „MINISTERUL DE FINANȚE „Direcția comptabilitatei generale și a treioreriei „Se publică spre cunoșcința tuturor că, în sumele ce se vor versa în coruptul împrumutului provisoriu de 16,000,000 după legea din 2 Maiu 1876 și publicația acestui minister, No. 11,539, se vor priimi pentru o a treia parte mandate de No. 49 ale comitetului de lichidare rurale, eșite la sorți în tragerea de la 23 Aprilie a.c. „No. 14.608, 1876, Iunie 7.“ Cu acastă publicațiune în mână, marele nostru financiar trebue a recunosce că și reacțiunea, — precum ne califică amicul sou de la Românul, — tot este bună la ceva. Publicăm mai la vale respunsul ce ne-a trimis d. general Florescu la referatul d-lui ministru de resbel către consiliul de miniștrii. Atragem atențiunea cititorilor asupra acestui respuns de cea mai mare importanță. El se ocupă de cestiunea care se ține strâns legată de siguranța și demnitatea Statului român, aceea a mijlocelor de apărare națională, cestiune care în momentele de față preocupă tote Statele demne de viitor. Vom lăsa pentru ații ca cititorii să cugete singuri asupra unor adevăruri exprimate cu atâta lămurire și demnitate de un bărbat care prin zelul și patriotismul lui ,și-a câștigat un titlu reperitor la recunoscința țarei. Tot de o dată atragem atențiunea cititorilor asupra spirilor din afară, ce publicăm mai la vale, pentru a judeca cât de neoportune și necumponite au fost vederile d-lui ministru de resbel. Când încăerarea între musulmani și creștini amenință a deveni generală în peninsula Balcanică, d. colonel, Slănicanu, — inspirat negreșit de esperiența d-lor Brătianu, Cogâlnicenu și compania, — crede nemerit ca noi Românii să urmăm vederile domnilor fanarioți în privința armatei! Mărturisim în totă sinceritatea că nu ne așteptam la una ca acesta din partea d-lui Slănicanu. Vom reveni. Domnule Redactor. Precum v’am făgăduit în ultima mea scrisóre, mă grăbesc a vă trimite respunsul meu la referatul d-lui ministru de Resboiu. ANUL 1—1876 BIURGUL REDACȚIEI ȘI ADMINISTRAȚIEI în Pasagiul Român No. 5 INSERȚIUNI: Linia de 30 litere petit pag. IV........ 20 bani Linia de 30 litere petit pag. III........ 50 » Primiți, d-le Redactor, asigurarea distinsei mele considerațiuni. lon Em. Morescu. Respus la referatul d-lui ministru de Resboiu cu No. 416 din 25 Marti înserat în Monitorul oficial de la 3 Iunie No. 120. Nr, diferite rânduri am fost îndemnat de unii din amicii mei a publica o dare de sâmă asupra materialelor de tot felul cu care mă credem datora înzestra armata și n’am crezut că o puteam face acesta pentru două cuvinte: 1. Pentru că ceea ce am putut face până la eșirea mea din minister este forte puțin în raport cu trebuielile armatei nóstre într’un cas de mobilizare. 2. Pentru că nu e bine ca să se publice de minister resursele militare ale unei țeri, și chiar atunci când o asemenea publicare ar fi de natură a aduce cea mai mare satisfacțiune unui om sau unui guvern. Ct tóté acestea am declarut la toți acel cari se interesaü la desvoltarea celui pe totă <jliua puterea nostră armată fie aceștia omeni privați, fie învestit, cu un caracter oficial, că pot visiti în tot momentul arsenalul și depositele nostre militare. D. ministru actual le Rosboiu a crezut din contră că potfida publicității nu numai resursele de îmbrăcăminte și echipament, dar promite încă a o face și pentru armătura și munițiunile de resboiu. Mă opresc aci asupra acestei chestiuni, căci gravitatea ei se póte lesne aprecia de oricare om luminat și imparțial. Vom examina acum daca inculpările ce mi se fac sunt drepte sau nu. D. ministru începe prin a declara în referatul său că totă armata permanentă și cea teritorială se află înzestrate, cu efectele de îmbrăcăminte și încă, că omenii din armata permanentă au mai multe garnituri; acesta este o mare satisfacțiune pentru mine. Domnia sa însă adaugă că se mai află în deposite 10,163 mantale și 19,666 căciuli pentru dorobanți, și că acestea nu pot începe a fi puse în serviciu mai nume de anul 1879. — Dar când s’ar chema sub arme rezervele armatei teritoriale, care sunt peste 12,000 dorobanți, ce s’ar face atunci? Eu ca unul ce m’am credut responsabil la o asemenea eventualitate, am fost și sunt de părere că ele urmeza pururea a fi complecte și păstrate în deposite și când s’ar pune dintr’cnsele în serviciu acesta se póte face cu scop de a le împrospăta, iar nici odată spre sleirea lor, ceea ce se presupune din referatul d-lui ministru. Ca să termin cu chestiunea efectelor de îmbrăcăminte răspind și la neputința care se declară prin același referat de a se păstra aceste efecte din cauza molielor care au și deteriorat pe unele dintre easele. Dacă acesta ar fi serios, atunci ar trebui ca depositele de îmbrăcăminte să nu mai existe în nici o armată, ceea ce o declar de mai nainte ca o abso lută imposibilitate. Ar fi mai bine ca d. ministru să vadă în minister daca chestiunea molelor nu m’a preocupat și pe mine, dacă nu găsesce instrucțiuni forte conștiințiose și daca acelea n’ar fi de ajuns să ia și d-sa altele pe care le ar crede mai nemerite. Dacă cu tote aceste precauțiuni acele insecte ar surprinde orice priveghere, acesta se pute intepla în oricare țară dar nimeni nu s’a gândit încă până acum că se pot condamna pentru acésta depositele mi litare de îmbrăcăminte. In privința echipamentului se zice în același referat că există în deposite 124.000 cartușiere și 35.518 centurane și că ele ar fi de ajuns armatei până la anul 1900. Să examinăm acesta ca să vedem daca am cugetat a angaja viitorul cartușierelor în armată pe 24 de ani. Să’mi dau dai sema de motivele cari m’au îndemnat a face aprovisionarea acelor cartușiere, adăugând că acest efect de equipament este din cele mai absolut necesarii unui soldat. Am aprovisionat în diferite rânduri 190.000 de cartușiere, acestea după modelul aprobat de o comisiune spe FOIȚA „TIMPULUI“ MÂNA TĂIATĂ (ISTORIA TURCEASCĂ) Eram de vr’o rece]ile la Constantinopoli, și mărturisesc că cu tot Bosforul, Sânta Sofia, moscheele, palaturile și frumusețile capitalei Orientului, mi se făcuse urât. Intr’o cji însă, trecend printr’o uliță strivită și murdară, vĕi uia o casă de lemn care ’mi atrase atenția. Nu avea nimic de estraordinar în arhitectura ei, daca am putea numi acestă construcție arhitectură, însă d’asupra ușei avea o tablă de marmoră negru pe care se râdica în relief o mână tăiată și care fusese odiniora aurită. Acestă mână mă intrigă; dragomanul meu, care din întâmplare era inteligent, ghici curiositatea mea* — Acestă tablă de marmoră,—’mi -iie el,— aminteste o istorie veche. Vrei să ’ți-o narez? — Eram să te rog. Câteva momente în urmă ședam într’o cafenea, unde se dă cu abendință ceșca de cafea prea mici și ciubuce prea mari. Companionul meu nară ceea ce urmeză: * * * Acum douăzeci de ani, casa ce au venit avea un aspect mai miserabil decât îl are arci, și trecetorii trebue să se fi înîntrebat cum putea vreun credincios să ocupe o locuință în care nu s’ar fi mulțămit nici părăsiții nici evreii. In fine, acolo trăia și suferea cineva. Intr’una din camerele acelei locuințe, într’o dimineță gemea un om culcat pe nisce perini vechi din carieșeau paie putrede. Lângă el, strângendu’i mâna în micele lui mâni, sta jos un copil ca de vr’o dece ani cu o figură inteligentă și decisă... —Ouragiu,tata,—ficea el bolnavului.. — Curagiu,—respinse vocea dolentă a bolnavului,—cum vrei să mai am? Sufer—și te văd suferind, Mehmet! In casă n avam o para, și cine scie când vom avea.. — In câteva ore pete,—ejise copilul. Șărutând fruntea bolnavului, copilul dă un coș ce era atârnat în părete. — Ce vrei să faci?—întrebă tată. — Mă duc la vecinul nostru brutarul căruia l-am făcut adeseori serviciu; îi voi fi cere în credit câteva pitușci, și mă dac să le vând pe piața de la Rrahat- Khma. Voi fi prea nenorocit dacă nu ’mi va rémânea și mie ceva câștig. — Du-te, copilul meu.—Iise Mehmet- Ali, — și Dumnezeu să te protegă. Nu trecuse două ore de la plecare, când copilul se întorse cu ochii roșii și gura surâjendă. Se vedea că plânsese, dar tața’l esprima fericirea!... Ce ți s’a întâmplat ?— întrebă bătranii, rădicându-se puțin. p imagineză’ți, tată, că nu ajunsesem la scindat și jumătate din pitușcile mele enű vândute. Grândesce-te cât eram de fericit. Mere^emaia de un pom și începuj.ü a’mi striga marfa, încetul cu încetul coșul se golea, când de o dată trecu pe lângă mine un soldat din guarda Sultanului, care apropiându-se de coș, luă două pitușci și plecă cu ele fără să’mi plătescă. Alergamü după el să’mî dea paralele , dar nu numai că refusa de a’mi plăti, dar zărind in fundul coșului paralele din vânzare, voia să mi le dea, pusese și dogitele pe ele, când o mână îl apasă pe umăr. Se întorse și vecin înainte1! un om de stat înalt, cu o figură majestosă și imposantă. — Hoțule!—țjise acel om soldatului, și chemând două agenți scrise : „Luați pe acel miserabil și să-l judece." își deschise caftanul și slujitorii cadiului căzură cu fruntea la pomânt. Intorcându-se apoi spre mine, salvatorul meu mă întrebă cum mă chiamă. Avea aerul așa de bun, încât am avut încredere și i-am spus tote suferințele nóstre. Când am încetat d’a vorbi, l-am auțjit