Tribuna, noiembrie 1906 (Anul 10, nr. 204-223)
1906-11-25 / nr. 219
Pag. 2. ştii ca nobilul acesta şi să le faci duşmanilor atât de bune şi de mari servicii ca dînsul. E, înainte de toate, dl Aurel Popovici, care nu poate să-i mulţumească în destul pentru reclama ce i-a făcut. Cartea publicată de D-sa a fost şi are să fie citită de mulţi. Chiar şi dacă aceştia vor fi admiţând toţi, că e bine scrisă cartea, cu mult aparat ştienţific, cu multă pricepere şi cu mult temperament, numai puţini au admis, că ideile şi sentimentele reproduse în ea sunt împărtăşite de massele mari ale poporului român. A trebuit să vie unul dintre consilierii Majestăţii Sale Apostolice, ministrul de interne al Ungariei el însuşi, ca să-i dee autorului atestatul, că exprimă simţământul comun al poporului român. —»Aceste sunt, — le zice el representanţilor autorizaţi ai poporului român, — aceste şi nu altele ideile şi sentimentele voastre: această mare Austrie helveţisată e ceea ce voiţi voi!« In faţa acestei apostrofe sunt zadarnice protestările reprezentanţilor trimişi de români în dieta ungară, căci ministrul de interne al Ungariei el însuşi atestează, că ele nu sunt sincere. Vor ceti deci de azi înainte încă mai mulţi cartea dlui Aurel Popovici, mulţi de tot, toţi cei ce ţin să fie dumiriţi asupra ideilor poporului român şi asupra sentimentelor lui. Ii suntem apoi recunoscători înţeleptului om de stat noi cei atât de mult calomniaţi şi atât de rău prigoniţi ca agitatori dacoromâni. Nişte infami sunt cei ce ne-au calomniat şi nişte răi cei ce ne-au prigonit: ministrul de interne al Ungariei ni e vie dovadă, că nu o mişcare daco-romanistă, ci una austriacă a existat şi există la Românii din regatul ungar. Dacă, publicând cartea sa, dl Aurel Popovici nu ar avea alt merit, are meritul de a fi silit pe un prea chibzuit ministru de interne al Ugariei să recunoască acest adevăr, să-l pecetluiascăcu autoritatea sa şi să îngroape legenda agitaţiunilor daco-româneşti. Mai presus de toate nobilul comte nu putea însă să se mulţumească cu numai aceste pentru d-sa mici efecte ale marei sale fapte. Ca să mai lărgească cercurile celor ce au să-i fie recunoscători, şi-a îndreptat privirile şi peste hotare, atât spre Apus, cât şi spre Răsărit şi le-a aruncat Nemţilor o vorbă grea, iar pe România a prezentat-o în faţa lumii drept ţară ingrată, care, făcând cauză comună cu austriacii, încuragiază mişcarea pornită contra Ungariei. Iată un lucru ce nu se ştia până acum. S’ar fi putut crede, că Românii din regatul ungar, frământaţi de legitimele lor nemulţumiri, sunt accesibili pentru ideile emise de dl Aurel Popovici în cartea sa; ministrul de interne al Ungariei ne spune însă, că toţi Românii susţin acele idei, îndeosebi şi cei din statul român, nu oarecari oameni de stat, nu vreunul din partidele politice, nu guvern, nu opoziţiune, ci România întreagă cu chibzuitul ei Rege în frunte. Să mai poftească acum cineva să pună la îndoială importanţa actuală a cărţii scrise de dl Aurel Popovici. Dac’a mai fost cineva de părerea, că ideie emise în aceea carte nu se pot realiză, el trebue să se retragă într’un colţ şi să tacă: smintit ar fi dacă s’ar mai încumăta să se lupte contra unui curent atât de puternic ca cel format de susţiitorii acelor idei. Ca să-şi complecteze fapta, preacumpenitul ministru de interne al regatului ungar a mai luat asupra sa şi sarcina de a încredinţa lumea, că Românii din regatul ungar sunt foarte fericiţi şi au cuvinte de a se simţi mulţumiţi cu posiţiunea ce li s’a creat. De când e lumea lume, fericit a fost socotit cel ce el însuşi se simte fericit, şi astfel şi Românii din regatul ungar numai ei înşişi sunt competenţi a se pronunţa, dacă au ori nu cuvinte de a fi mulţumiţi cu actuala stare de lucruri din patria lor. Mărturisirea făcută de ministrul de interne nu poate dar să aibă decât efectul de a produce pretutindenea convingerea, că sunt nişte naivi aceia, care-şi fac ilusiunea, că vor putea Românii să-şi creeze în statul ungar o mai bună poziţiune câtă vreme afacerile publice ale acestui stat vor fi conduse de oameni ca nobilul comte şi ca oamenii lui. Intre naivii aceştia eram şi noi, bieţii de noi, care ne mângâiam cu gândul, că oamenii de stat ai Ungariei vor înţelege în cele din urmă, că ’n luptă şi cu poporul român n’o să se poată susţine statul ungar şi vor face ceva, ca Românii să fie interesaţi a-i susţine alăturea cu Maghiarii. »Niciodată!« — ne strigă acum ministrul de interne al Ungariei. Aşa ceva nici prin gând să nu ne treacă! Cum stăm noi în faţa celor ce susţin ideile emise de dl Aurel Popovici! Puţini noi şi neputincioşi, şi mulţi, aşa zice ministrul, ei şi puternici, nu ne rămâne decât să tăcem în vreme ce dânşii strigă: »Să-l trăiască Dumnezeu pe mai presus de toate nobilul comte, bunul nostru ajutător, şi să-i ţie mintea, pe care o are, că mult ni-e preţioasă!.« «TRIBUNA* 25 Nov. (8 Dec.) 1906. Emigrarea. Biroul de statistică publică date asupra emigrării. După aceste date, emigrarea a ajuns pur şi simplu înspăimântătoare. In restimpul dela 1 Ianuarie până la 30 Septembrie a. c. s’au liberat 197.510 paşapoarte. Partea cea mai mare a acestor emigranţi este perdută pentru ţară. Dacă această goană nebună şi necontenită peste ocean va mai dură, ea poate să devie direct o catastrofă pentru ţară. Ţara va rămânea fără braţe productive şi popolaţia va scădea în loc să crească. Dar contele Andrăssy îşi va urma politica sau neîndurată şi neînduplecată« de urmărire a »agitatorilor« naţionalişti, căci aceasta-i singurul rău în acest Canaan, care fără »agitatori« ar fi cea mai înfloritoare şi cea mai fericită după toate continentele. Singurul lucru ce l-ar putea pune pe gânduri ar fi, ca mânepoimâne nu va mai avea de unde recruta destui jandarmi spre a aresta pe alde Iuriga şi soţii. ♦ Alegerea noului păzitor al coroanei. Intr’o şedinţă comună, Camera deputaţilor şi a magnaţilor, s’a ales Marţi noul păzitor al coroanei. Preşedintele Iusth a citit rescriptul regal, prin care se candidau cei patru candidaţi la aceasta demnitate. Baronul Wesselényi Miklós a fost ales cu unanimitate de voturi. In aceiaşi şedinţă s’a citit şi rescriptul de întărire al M. Sale prin care se confirmă această alegere. Noul ales păzitor a depus jurământul într’o strălucită azistenţă a miniştrilor, deputaţilor şi magnaţilor. El a mulţămit apoi camerelor printr’un discurs în care a jurat credinţă coroanei. Din Dietă. — Şedinţa dela 5 Decembrie. — înainte de a se întră în ordinea de zi, deputatul naţionalist, dr. Aurel Vlad, cere cuvântul în chestie personală. Aurel Vlad : Pe baza c0-lui 215 din regulament, fiecare deputat are dreptul să vorbească în chestie personală. Sâmbătă, în răspunsul la interpelaţia mea, dl ministru al justiţiei, s-a atins de persoana mea spunând, că eu aşi avea oarecari legături cu partidele politice din Viena, şi că în înţelegere cu acestea mi-aşi fi înaintat interpelaţia... Ministrul Polónyi: N’am zis aşa. Aurel Vlad: Da, dle ministru, ai stabilit o astfel de concidenţă, şi ai tras astfel de consecinţe, ca şi când eu şi partidul meu am fi purces în înţelegere cu vr’un partid politic din Viena. Asta mă jigneşte şi cred, că trebue să respund. Cred, că on. Cameră îmi va da voe... Preşedintele: La asta nu se cere învoirea Camerei, pentru că dl deputat are dreptul să vorbească, pe baza §-lui 215 din regulament. Aurel Vlad: On. Cameră! Interpelaţia mea n’a fost anunţată în aceiaşi zi, în care, nu ştiu cine, în parlamentul din Viena, a interpelat, în aceiaşi chestie. Eu mi-am fost anunţat interpelaţia cu trei zile mai înainte, şi numai fiind timpul prea întârziat s-a amânat în şedinţa de Sâmbătă. Aşadar, cu toate că este o coincidenţă, nu sunt eu de vină dacă în aceeaşi zi, s’a înaintat în Camera din Viena aceeaşi interpelare. Deci în ceea ce priveşte acuza dlui ministru, că eu aşi sta în legătură cu partidele din Austria, acuza asta o resping cu toată energia atât în numele meu cât şi în numele partidului. (Mare zgomot. Strigăte în stânga: Unde-i acel partid? Ce fel de partid? Un glas de pe băncile naţionalităţilor: Partidul naţionalităţilor. Preşedintele: Vă rog să vă liniştiţi, dlor deputaţi. Aurel Vlad: Eu nici atâta legătură n’am cu partidele din Viena, cât a avut dl ministru de justiţie cu Ciofag şi soţii într’o vreme. Eu am citit într’o foaie şi de acolo ştiu, că dl ministru m’a suspiţionat, că eu m’aşi fi pus în contact cu Lueger şi mai nu ştiu cu cine. Declar aici solemn, că eu pe dl Lueger, primarul Vienei şi deputat în Cameră austriacă, n’am onoare a-l cunoaşte personal, şi nu m’am pus niciodată în contact cu el nici prin vorbă, nici prin scris. (Aprobări pe băncile naţionalităţilor). A doua acuză a dlui ministru e că noi am fi avut nu ştiu ce de împărţit cu guvernul Fejérváry. (Strigăte în stânga: Ce, nu-i aşa ?) Martori îmi sunt deputaţii din comitatul Hunedoarei... Ministrul Polónyi: Când am spus-o eu asta ? Aurel Vlad : In răspunsul la interpelaţia mea, ai spus, că Fejérváry şi Kristoffy sunt naşii naţionalităţilor (Ilaritate şi zgomot.) Eu cred, că toată atitudinea mea de pe timpul crizei arată, că eu n’am avut nimica de a face cu Fejérváry şi cu Kristoffy. Un glas în dreapta: Totuşi. . . Aurel Vlad. (Ironic). Totuşi! Totuşi! Aţi spus de altădată că noi am ales pe Kristoffy la Bocşa, ori mai bine, — noi am fi de vină că a fost ales acolo cu unanimitate de voturi. Declar, că chiar eu am fost acela, care am şi scris un articol de gazetă, în care îndemnam pe cetăţenii de pe acolo să-şi pună şi ei un candidat naţionalist, ba i-am şi rugat pe câţiva fruntaşi să primească candidatura. Dacă n’am reuşit, nu suntem noi de vină. Nu eu, şi nici partidul meu nu suntem de vină, dacă Kristoffy n’a avut contracandidat în acel cerc. — Atât am crezut de cuviinţă, că trebue să răspund la acuzele dlui ministru de justiţie. (Vii aprobări pe băncile naţioalităţilor.) Ferdinand Juriga cere cuvântul pentru ca să răspundă învinuirilor ce i s’au adus. Imediat se naşte un sgomot infernal. Preşedintele sună. Baloghy Ernő: Mai bine ispăşeşte-ţi păcatele. Ferdinand Juriga: Cred, că am motive destul de ponderoase ca să vorbesc în chestie personală. (Ilaritate. O voce: A constatat-o curtea cu juraţi.) Căci ministrul de justiţie paznicul justiţiei, acum cu regret trebue să-i spun — a riscat în răspunsul la interpelarea dlui Aurel Vlad unele afirmaţii aspre; e refăcut însă de aceia cu is-