Tribuna, mai 1907 (Anul 11, nr. 96-121)

1907-05-01 / nr. 96

14 Mai n. 1907. »TRIBUNA« Apel la Coroană. Rezoluţia votată în şedinţa dela 13 Maiu n. a Sinodului Eparhiei Aradului. Având în vedere faptul, că dispoziţiile proiectului de lege despre raporturile de drept ale şcoalelor poporale elementare şi despre dotaţiunea învăţătorilor poporali de la şcoalele confesionale şi comunale vatămă adânc drepturile autonome ale bisericei noastre gr.-or. române, cari au fost garantate prin articolul de lege IX din 1868 şi prin Statutul organic, alcătuit în temeiul legei suspomenite şi sancţionat prin însăşi subscrierea M. S. împăratului şi Regelui nostru Francisc Iosif I, pe lângă contrasemnarea ministrului constituţional de atunci, de culte şi instrucţiune publică baronul Iosif Eötvös. Considerând, că acest proiect de lege 44 din 1868, în care tote confesiunile din ţară sunt îndreptăţite a înfiinţa şi susţinea şcoale de orice categorie cu dreptul de a dispune independent despre limba de propunere în aceleaşi şcoale. Considerând, că acelaş proiect de lege este în contrazicere cu dispoziţiunile şi spiritul articolului de lege XX din 1848, prin care s’a enunţat principiul, că statul este dator a oferi tuturor confesiunilor reciplate mijloacele materiale de lipsă pentru prevederea trebuinţelor lor şcolare şi bisericeşti, fără a pretinde în schimb pentru aceasta ştirbirea drepturilor autonome ale acelor confesiuni, ci tocmai dimpotrivă cu scopul de a fortifică acele drepturi, care principiu se află cuprins şi în punctul VIII al dispoziţiunilor generale din Statutul organic al bisericei noastre, căreia şi prin această dispoziţie i s’a recunoscut dreptul de a recurge în caz de lipsă la ajutorul statului pentru prevederea trebuinţelor sale bisericeşti şi şcolare fără a se vătăma prin aceasta celelalte drepturi ale bisericei noastre garantate prin acelaş Statut organic . Având în vedere, că prin propunerea limbei maghiare în măsura contemplată prin acest proiect de lege în şcoalele cu elevii nemaghiari pe de o parte se împedecă cultivarea acestora în limba lor maternă şi lise îngreunează, ba li se face aproape imposibilă însuşirea cunoştinţelor de lipsă pentru împrejurările lor de vieaţă, pe de altă parte se produce nedreptatea vătămătoare simţemintelor patriotice că unor popoare ale statului prin inpedimentul unei a doua limbi li se îngreunează cultivarea, câtă vreme acei fii ai ţării, a căror limbă maternă este limba maghiară se bucură de dreptul de a se cultiva exclusiv în limba lor maternă, şi astfel li se creiază situaţiunea privelegiată de a putea întrece în cultură celelalte popoare din patrie. Considerând, că punctul de mânecare al proiectului de sub întrebare este aceea axiomă, că limba oficială a statului trebue să fie exclusiv folosită pe toate treptele instituţiunilor publice, referitoare la administraţiune şi justiţie, precum şi la toate celelalte instituţiuni ale statului şi că prin urmare cetăţenii, cari nu posed acea limbă, chiar prin aceasta împrejurare pot să sufere detriment în interesele lor publice şi private, din care axiomă în chip firesc, urmează apoi aparenţa dreptăţii acelei afirmaţiuni, că pe de o parte ar fi interes de stat, ca toţi cetăţenii ţării să-şi însuşească limba maghiară, pe de altă parte fiecărui cetăţean în interesul său propriu nu numai trebue să i se ofere posibilitatea de a-şi însuşi limba oficială a statului, ci toate şcoalele poporale ale ţărei trebuesc puse exclusiv în serviciul acestui scop cu vătămarea chemărei propusă a şcoalei poporale, câtă vreme dreptul tuturor popoarelor de a fi şi a trăi după firea lor specifică în limba lor proprie nu este numai un drept dumnezeesc şi firesc, dar mai ales faţă de poporul românesc din care partea cea mai mare o constituesc credincioşii sfintei noastre biserici; acest drept a fost garantat nu numai prin un şir de rescripte şi rezoluţiuni ale M. Sale Împăratului şi Regelui nostru Francisc Iosif I, nu numai prin adresele către tron ale dietelor din timpul provizoratului, când se cerea restituirea constituţiunei, pe motivul, că acea constituţiune va curma nemulţumirile şi pe temeiul egalităţii ,de drepturi va produce înţelegere între diferitele popoare ale patriei, având să asigure pe deplin şi cultivarea intereselor naţionale şi culturale, ale cetăţenilor nemaghiari ai ţărei, dar a fost asigurat şi în special prin legea art. XLIV din 1878, care este şi trebue privită ca o astfel de lege fundamentală a statului, ce nu poate fi schimbată unilateral prin alte legi ulterioare fără învoirea tuturor celor interesaţi, adică şi a popoarelor nemaghiare din patrie, ceea ce însă de fapt se face prin proiectul de lege de sub întrebare . Sinodul eparhial al diecesei gr. or. române al Aradului protestează cu toată energia în contra tendinţelor acestui proiect de lege, aduce omagiile sale şi adânca sa mulţumită P. Sfinţiţilor Episcopi şi îndeosebi P. S. Sale părintelui episcop diecesan I. I. Papp pentru atitudinea vrednică şi bărbătească ce şi cu această oca-faptele celor inculpaţi, propunea legi pe care Senatul le aprobă. Pe rostrae a început adevărata lor vieaţă, după rostrae se anunţă tot ce privea Republica şi Statul, pe rostrae au defilat cei mai celebrii oameni ai antichitaţei, pe rostrae Tiberiu Grachu a cercetat mişcarea lui agrară, pe rostrae Caiu a continuat opera fratelui său omorît ; aci au spânzurat capetele celor condamnaţi de de popor, şi tot aci prescrişii lui Syla au fost decapitaţi. Din înălţimea rostrelelor elocvenţa antică se revarsă peste capetele celor adunaţi în paţă şi de aci, de dinaintea lor strigătele celor ce cereau, răsunau puternic de făceau să tremure senatorii adunaţi în templul lui Castor şi Polux. Câţi s’au omorît, câţi au strălucit, cât sânge s’a vărsat aci în piaţa rostrelor! dar niciodată nu a curs atâtea valuri de sânge ca în timpul lui Syla, acest ambiţios, care la vârsta de 25 de ani, când consulul Pompei a cercat să-i refuze un triumf, ameninţător şi încrezut i-a trimis vorbă că »soarele care răsare are mai mulţi adoratori ca cel ce apune“. Şi mai târziu după e s’a întors învingător din Asia, când cu apogeul mărirei sale s’a ajuns la triumful nobililor asupra plebeilor, pe rostre s’a afişat lista primilor 86 de proscrişi, cari au fost aduşi şi masacraţi aci pe când el, într’o harangă emfatică vorbea senatorilor strânşi în templul lui Castor şi Polux. La ţipetele victimelor un fior de groază trecu printre senatori şi la întrebarea lor cu foarte mult calm Syla răspunse: »nu e nimic, nişte obraznici pe cari am pus să-i pedepsească« şi-şi urmă haranga. A doua zi 250 de nume erau afişate pe rostre, a treia zi mai multe, a patra şi mai multe şi în curs de 6 luni au fost omorîte 4700 de persoane. * După bătălia de la Heraclea când Pyrus regele Epirului a trimis pe amicul său Cineas ca să trateze cu românii, a găsit adunat Senatul aci, în templul lui Castor şi Polux şi aşa de impozantă era reunirea lor, aşa de mândrii senatorii că Cineas uimit, a spus lui Pyrus: »Senatul mi s’a părut o adunare de regi«. Şi târziu, când un om, Cezar, prinzând adevăratul fir al vieţei statului roman ajuns la complicta desvoltare se declară dictator absolut al acestui colos, în acest templu a căzut izbit de cei ce mai credeau într’o durabilitate a Republicei. Adunarea senatorilor la intrarea lui Cezar se ridică în picioare dându-i onorurile cuvenite suveranului. Tulius Cimber se apropie de Cezar și-i cere rechemarea fiului său exilat, Cezar refuză, senatorii fac cerc, se îngrămădesc în jurul lui, mânile li se crispează pe mânerele pumnalelor, Cezar se ridică după scaun și vrea să-i respingă, Tulius îi smulge toga, era semnalul, Casca îi dă prima lovitură în lungul umărului, Cezar îi prinde pumnul strigându-i: »ce faci tu, sceleratule ?«, dar când văzu şi pe Brutus ridicând pumnalul, lăsă mâna lui Casca şi acoperindu-şi capul cu toga se lăsă prada fierului. Toţi fură stropiţi de sângele ce ţîşnea din cele 23 de lovituri sub care a căzut marele Cezar, marmura templului fu roşită, Castor şi Polux priveau reci în seninătatea lor de marmură albă, Jupiter tatăl lor trona în templul după Capitol în strălucirea lui de aur şi nimeni, zei sau oameni, n’au putut împiedica crima ce poate fusese scrisă într’o carte asupra căreia nu poate influenţa nici om, nici Dumnezeu: fatalitatea. * Răzleţe, unele în sclipiri de fulgere, altele de o durată mai lungă, îmi apar şi mi defilează în minte, scene din vieaţa romană; mi se pare că tot Forul, încetul cu încetul se populează, persoane marţiale, drapate în toga clasică păşesc pragul senatului, poporul se grămădeşte în strimta piaţă, tribunul pe rostre perorează, sgomotul creşte, poporul se animează, strigă, cere, pretinde, apoi când ajunge el împărat, acest popor cu adevărat suveran ordonă şi în judecata luî sunt supuse actele republicei şi faptele regilor inamici; prin el măreţia republicei este trâmbiţată în cele 4 părţi ale lumei; aci s’a ilustrat Cincinatus, Rufinius, Scipion, Caton şi par’că văd pe August intrând în triumf, înconjurat de sclavi și trofee asiatice și egiptene, purtat spre Capitol într’un car triumfal ce se sguduia rău pe pietrile stradei »via sacra«, pe când în mintea-i genială se fierbea planul unei stăpâniri absolute a imperiului. Tabloul se schimbă, sgomotului de urale îi ia locul sgomotele furiei şi iată pe Tiberiu Orachu fugind urmărit de asasinii ce-l ajung pe Capitol şi-l ucid; şi altul şi altul tablourile îmi reapar, fără ordine, fără cronologie; iată pe Marius triumfând în numele poporului, iată pe Syla înecând în sângele poporului pe cei ce nu au avut norocul să fie patricieni, iată pe Cezar, iată împărații, iată lumea de atunci cum reînvie, cum se Pag. 3.