Tribuna, octombrie 1907 (Anul 11, nr. 216-240)
1907-10-02 / nr. 216
Pag. 2 Practica religioasă. De Ioan Slavici. 1. Ne apropiem, aşa văd eu lucrurile, în desfăşurarea vieţii noastre sufleteşti, de o faşă din ce în ce mai priincioasă pentru cultivarea simţământului religios. Nenorociţii, cari au pierdut credinţa, tot se mai tem, ce i drept, de puterea bisericii şi cred, vă fac bine, dacâ-şi dau silinţa de a ţinea pe slujitorii altarului într’o stare de umilinţă, care e deopotrivă cu robia; mai ales în urma răscoalelor de astăprimăvară s’au sporit însă oamenii cu bun simţ practic, care şi dau seamă, că are şi religiositatea importanţă pentru păstrarea bunei rânduieli în societate. Maniacii necredinţei numai arareori se mai încumetă dar a-şi ridică glasul contra creştinismului, şi noi, încă puţinii, pentru care religiunea nu e numai chestiune de interes practic, ci o vină trebuinţă sufletească, putem să stăruim pentru educaţiunea religioasă fără ca să mai fim, cum am fost în trecut, luaţi în bătaie de joc şi prezentaţi drept nişte duşmani ai »progresului«. Tocmai noi însă suntem cuprinşi adeseori de simţământul că în zadar căutăm în biserica noastră mulţumirea trebuinţelor noastre religioase, şi nu unul dintre noi a ajuns în cele din urmă s-o caute în vreo altă biserică. Chiar simţământul de conservare ne împinge dar să căutăm ajutor dându-ne ştiinţa de a produce în fraţii noştri convingerea că asigurarea bunului mers al desvoltării sociale nici nu e fără de religiositate cu putinţă şi că cel mai de căpetenie interes al om şi cărei obştii e purtarea de grijă pentru educaţiunea religioasa. Am fost pătruns totdeauna de convingerea aceasta; chiar şi dacă n’aş fi fost însă, trebuia neapărat să mă pătrund în timpul celor vre-o trei săptămâni, pe care astă primăvară am fost, din întâmplare, nevoit să le petrec la Fribourg în Elveţia. Am mai fost sunt acum vreo treisprezece ani prin Elveţia şi am fost încântat şi de munţi şi de văi, şi de curăţenia şi buna rânduială, pe care am găsit o pretutindeni şi în toate. Făceam însă atunci o călătorie de studii speciale şi întreaga luare aminte îmi era îndreptată asupra unui singur fel de lucruri, iar pe celelalte le treceam cu vederea. Acum plecasem pe neaşteptate în mare grabă, cuprins de viuă îngrijare şi în urma ruşinoaselor întâmplări din Martie ispitit mereu de gândul, că nu e în aievea cu putinţă lumea dorită de mine şi de mulţi alţii de felul meu. Chiar din clipa intrării mele în Elveţia, inima mi s’a liniştit şi mintea mi s’a limpezit. Văzândumă în mijlocul acelor oameni mie cu desăvârşire străini, cari nu mă întrebau cine sunt şi de unde vin, ci cari sunt nevoile ce m’au adus la dânşii şi cum pot să mi vie într’ajutor, mă simţeam ca omul ajuns după îndelungate zbuciumări la liman şi mi am zis: »Iată că e cu putinţă lumea, pe care o doreşti!« Făcusem călătoria ca într’o răsuflare, petrecusem două nopţi strâmtorat prin vagoane şi eram istovit, când am sosit la hotarul Elveţiei, unde trebuia să mă dau jos, ca să mi se facă reviziunea la vamă. întregul bagaj îmi era un geamantan, în care mi le îndesuisem în pripa plecării toate, o povară pentru mine cu atât mai grea, cu cât la Predeal doi hamali, bâtându se asupra lui, îi rupseră una din urechile de piele. În zadar am aşteptat însă, căci n’a dat nici un hamal năvală să mi-l ia şi am fost nevoit să-l cobor cu chin cu vai şi să-l duc în sala de reviziune eu însumi. încă mai greu mi-a fost să-mi urc iar geamantanul în tren. Un Elveţian, om tinăr şi cu vigoare, a pus el însuşi mâna, a luat dela mine povara, a ridicat-o la locul ei şi apoi m’a salutat par’c’ar fi voit să mi mulţumească, pentrucă i-am dat voie s’o facă aceasta. Mulţumindu-i, mi-am exprimat mirarea, că nici nu sunt hamali. »Sunt, domnule, mi-a răspuns el. Cum să nu fie! ? Azi trebue să chemi pe vreunul dintre dânşii. Nechemat nu vine nici unul. Peste puţin, la Sargans, am trebuit să schimb trenul. Am chemat acum un hamal, care mi a şi luat geamantonul l-a trecut într’unul din vagoanele trenului ce aştepta. Am băgat mâna în buzunar, am scos cinzeci centime şi am dat. Hamalul a băgat şi el mâna în buzunar şi mi-a dat un rest de 20 centime. Treizeci de centime îi era taxa şi nici mai mult, nici mai puţin nu lua. Am trăit în societate »bună» şi mai presus de toate, românii am făcut semn, că-i las acei 20 bani. Cum aşi fi şi putut să fac asfel, când în ţara mea ştiam — nu hamali, ci atâţi funcţionari bine plătiţi, cari nu numai primesc, dar pretind chiar »bacşiş« şi-ţi fac o mulţime de mizerii, dacă nu eşti destul de »deştept«, ca să înţelegi. »Vă mulţumesc pentru săracii mei« — mi-a răspuns hamalul. Nu puteam să mi dau seamă despre înţelesul acestor vorbe şi nu am avut timp să-i cer lămuriri. Am plecat dar mai departe, cuprins de simţemântul, că am avut a face cu un fel de maniac. In scurtul timp, pe care 1 am petrecut în Elveţia, m’am încredinţat însă, că aşa sunt cai mai mulţi dintre hamalii din ţara aceia. Locuiam în faţa gării şi, la plecare, mai aveam şi o geanta. Am chemat un hamal, ca să-mi ducă geamantanul. El a luat în mână geamantanul, iar în alta pardesiul, umbrela şi o cuvertură, care erau legate în o curea, le a dus la gară apoi s’a întors înapoi, ca sa-mi ducă şi geanta. M’a întâlnit însă în drum, căci, grăbind, îmi luasem eu însumi geanta şi scoborîsem scările cu ea. »Ai făcut rău, domnule, îmi zise el. Aste e treaba mea dacă m’ai chemat, şi taxa e aceeaşi şi pentru toate trei bucăţile«. O doamnă tineră plecă din oraş cu doi copii şi, având mult bagaj, a luat două trăsuri, una pentru sine şi pentru copii, iar alta pentru bagaj. Hamalul chemat să descarce bagajul, un om mai bătrân se uită lung la ea şi dete cu un fel mirare la ea. »Asta nu se face, doamnă, îi zise el într’un fel de ton părintesc; bagajul acesta puteam să-l duc eu cu căruciorul şi te costă mai puţin. Dta ai copii, şi soţul dtale munceşte, iar dacă eşti văduvă, cu atât mai rău. Doamna aceea, o româncă, nu era văduvă, dar nu-i era nici soţul om, care munceşte. Cam aşa sunt însă în Elveţia oameni, cari trăiesc, cum se zice, de la mână la gură. Câteva zile după sosirea mea, am făcut cunoştinţă cu părintele Chancenotte unul dintre preoţii isgoniţi din Franţa, acum paroh într’un sătuleţ din cantonul Geneva, de unde vine două zie pe săptămână la Fribourg, ca să ţie predici, la care lumea se îmbulzeşte. Am profitat de ocaziune, ca să mă dumiresc asupra vorbelor rostite de hamalul din Sargans. Părintele Chancenotte, un om înalt şi frumos, vioiu, instruit şi cu deosebire luminos în expunerea stărilor sufleteşti o »grădină de frumuseţe« cum s’ar zice la noi, se uită la mine zâmbind cu mulţumire. »Apoi da! — grăi dânsul. Nu se poate nimic mai desluşit. El nu a primit şi nici că avea să primească cele 20 centime pentru sine, ci pentru săracii săi. E lucru de sine înţeles că cei ce pot munci au să muncească şi pentru cei ce nu sunt în stare să şi agonisească pânea de toate zilele, pe care noi o cerem în fiecare zi, nu fiecare pentru sine, ci orişicare pentru toţi. Ar fi absurd să zicem »Tatăl nostru« dacă s’ar gândi fiecare numai la sine şi celce poate să agonisească n’ar face voia »Tatălui« făcându-i parte şi celui ce nu poate munci, celce i- are să şi dea şi prin el dă »Tatăl« celor neputincioşi. Noi duhovnicii avem dar fiecare lista sa de săraci luaţi sub purtarea sa de grijă, pe care îi împărţim între credincioşii ce vin la noi să le dăm mângâiere sufletească. FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNE!«. „Convorbiri de Luni“. — Cugetări. — Aripi ale sufletului! De ce nu pot să vă prind de umeri ?❖ Cine năzueşte coroana nemurirei, trebue să îndure suferința cununei de spini. * Doina românilor e mai puternică decât armele lor.* Când ascult muzica, fantazia ia foc. * Idealul e ca insula fermecată din basmele arabilor. Limanul ei fugia mereu dinaintea pelerinilor cari plecaseră să-i culeagă roadele de aur. * Sunt oameni cari nu trăiesc decât în prezent ca şi animalele.* Dintre toate religiile, inima păstrează mai mult pe aceia a eroilor şi geniilor. Heine a găsit în Franţa la ţăranii din Bretania în loc de icoană, vestitul tablou »Napoleon atingând ciumaţii la Iaffa«. Bretonii se rugau la el. ❖ Zeii sunt surzi.* Tot prin arme se cuceresc şi astăzi drepturile cele mai sfinte.* In politică avem mai degrabă nevoe de profeţi decât de poeţi.* Cunosc regi cari au expiat păcatele unor monarchi apuşi de veacuri. Cine nu crede că Ludovic al XVI-lea a expiat cruzimile lui Carol al IX lea?* Cine n’ar voi de multe ori să nu mai fie el ? * Căminul e corabia de adăpost pe răsvrătitele valuri ale oceanului omenesc. * Cu cât ne izolăm, cu atât înţelegem mai bine glasul naturei.* Sentimentul nostru faţă de natură, ne predică şi caracterul. De aceea călătoresc ca să dau viaţă imaginilor şi ideilor câştigate şi pentru că lumei am fost daţi ca s’o cunoaştem. Să părăseşti lumea fără să cunoşti munţii, liniştea de dinainte de Creaţiunea gheţarilor, o ţară de Nord, un peisagiu, clasic din Sud, templele şi piramidele Egiptului care în gloria unui Apus de soare se confundă cu însăşi operele naturei, să părăseşti lumea fără să cunoşti cetăţile apuse cu urmele mari ale trecutului, fără să cunoşti arta şi geniul care a creat o, fără să-ţi răsară pe pământul cald al Orientului imagina vieţii patriarhale din Biblie, fără să cunoşti oceanul, natura polară, acalmia deşerturilor, ori pictura cerească a unui asfinţit de soare la equator? Lumea este a celui ce a văzut-o şi s’a bucurat de ea.* In călătorie nu luaţi cu voi, prejudiţii, patimi, ori ură de rasă.* Cine nu zice că lumea e a lui ? Câţi însă spun c’o cunosc şi-o înţeleg? * Nu încercaţi a cuceri iubirea prin spirit ori prin elocinţă. Amorul e sălbatic. * Cine sufere? De stomac, de constipaţie, de lipsă de poftă de mâncare? Acela să facă experienţă cu apa amară naturală HORGONY recomandată de mai multe sute de medici, înainte de dejun dacă se ia o jumătate de pahar din apa amară HORGONY după una până în două ore îşi face efectul dorit, şi revine pofta de mâncare şi starea bună generală. — Apa naturală HORGONY nu are gust rău și nu provoacă nici un gust neplăcut. Se poate căpăta în toate prăvăliile cu ape minerale, în băcănii și farmacii. La târguială să se ceară lămurit apa amară naturală HORGONY. Proprietar: Loser János, Budapest. »TRIBUNA« 15 Octol. 1007.