Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)
1911-06-10 / nr. 126
Pag. 2 Așa fără nici o tulburare, au mers lucrurile frumuşel înainte, până într- dimineață de Octomvrie la Paris, câtd unul dintre prietenii din Arad, mi-a prins o scrisoare în care, fără a-mi putea duce un singur motiv acceptabil îmi cere , din pricini pur personale, să-mi întrerup colaborarea la „Tribuna”. Ce se întâmlase, mă rog? Ce să se întâmple? Iaca, un acru atât de obişnuit în lumea noastră, lipită de vârtejul unor preocupaţii destu de înguste: prietinii mei din Arad, pe cari îi lăsasem la plecare într’o simpatică ovărăşie, sau certat, cum vedeam din scrisori, s’au certat rău de tot. Vorba ca acum, ca cei supăraţi pe cei din jurul Tribunii, să le taie apa dela moară la ieşit din urmă, trăgându-ne de mânecă pe noi colaboratorii gazetei. Pe tema asta s’a început o cammie năstruşnică. S’au mişcat oamenii, li s’au schrimonit interesele, li s’au montat rubedeniile, s’au făcut călătorii de „capcitate” în dreapta şi stânga, s’a angajat un vast aparat de organizare pentru i se dîstriluige o instituţie,care nu avea aici o vină. Fireşte, că acolo departe, nie eu nnu puteaim fi lăsat în pace să contemplez cutare colţ din muzeul Carnavalet, trebuia să fiu „capăcitat”. Ce-a uimit, a fost o adevărată tortură. S’a pornit un potop de telegrame, scrisori recomandate, scrisori expres, cărţi poştale, cât factorul care urca treptele atât de des până la odăiţa mea din etajul al treilea, mă privea cu mirare şi neîncrecere. Prieteni, la cari ţineam, oameni cu cari nu schimbasem trei vorbe, îmi trimiteau zilnic pachete de insulte la adresa „ Tribunii”. In această ceată, mi-aduc aminte, ai fost şi tu cu o lungă, foarte lungă scrispare. Toţi vorbiaţi cam la fel: Seimpul nostru, mult preţuit prieten, „condei de aur”, om de omenie, să trăieşti la vrulţi ani, te îmbrăţişăm de nenumărate zi, las-o dracului „Tribuna”, căci cei care o ţin sunt şarlatani, etc. etc... Acuma eu, păcatele mele, ce era să mă fac, acolo pe malul Senei? Scoteam „Tribuna” din buzunar, o ceteam, o răscoteam, căutam înţelesuri ascunse. Nu găseam nimic. Era tot gazeta cea veche, de care erau înamoraţi amicii mei până alatăieri. Desigur, că nu m’am putut dumeri şi astfel le-am răspuns la fel tuturor oamenilor de acasă. Dragă domnule, iubite prietene, mulţumiri pentru complimente, să trăieşti la mulţi ani... Cât despre „Tribuna”, te rog să mă lămureşti ce-a păcătuit, că eu nu văd nimic... înţelegi, că eu ţin la D-ta, dar pentru Dumnezeu, lasă-mă să ţin ceva şi la mine... Bagi de samă, că nu pot fi mutat, aşa de la o casă la alta, din bun senin... Asta merge cu niţică ruşine... Eu nu pot admite, că am fost atât de orb, ca să cad într’o bandă de hoţi. Vreau să-i prind întâi cu ocaua mică. Arătaţi-mi deci infamia, să pot înjura şi eu. Până atunci însă, fără supărare, nu pot arunca cu pietrii în casa unde am fost oaspe primit cubraţele deschise.... — Cetitorii îşi aduc aminte, că în acest sens, am fost nevoit să public mai multe declaraţii, atât singur, cât şi după întoarcere, cu prietenii mei Agârbiceanu şi Lupaş. Ştiu şi aceia, că afară de înjurăturile de rigoare, n’am primit nici o explicaţie acceptabilă. * * * Acum, înainte de-a urma mai departe această jalnică comedie, iubite prietene, îngăduie-mi, te rog, să deschid o paranteză şi să judecăm împreună corectitudinea procedeului meu. Tu îmi vorbeşti cu multă duioşie de „dragostea ce mi-a dovedit un neam întreg şi de înaltele datorii de ordin moral faţă de numele” meu. Fă-te judecătorul meu, tocmai în numele acestor lozince. Gândeşte-te, n’am purces corect, când păstrându-mi vechia convingere, faţă de un lucru, care întru nimic nu s’a schimbat, urmez şi mai departe aceiaş linie de consecvenţă în apreciere? Nu e aceasta o elementară „datorie de ordin moral?” Era „moral” oare să mă las tîrît de voi, împotriva credinţelor mele şi să-mi pun toate puterile, ca sădesfiinţezi o instituţie înjghebată cu atâta trudă şi menită a se îndrepta, dacă a greşit, nu a se şterge de pe faţa pământului? Pune mâna pe inimă şi judecă cu mintea omului desrobit de patimă. Astfel de pilde de „disciplină” crezi tu, că trebuie să deie unul dintre scriitorii bietului nostru neam cu sufletul covârşit de reminiscenţele umilinţei istorice? Eu nu cred aşa. Dimpotrivă, am credinţa nestrămutată, că mâna unui om e vrednică să ţie un condei numai pînă în clipa, cînd acest instrument, ascultând îndemnul inimii d e armă pentru apărarea convingerilor, pentru susţinerea libertăţii de gândire, îndrumat de această judecată m’am împotrivit tuturor chemărilor dulci şi tuturor ameninţărilor bătăioase, cari nu m’au înfricat. Am o mângâiere din cele mai frumoase, că în această cale a mea am putut merge alături cu o seamă de distinşi prieteni, călăuziţi de aceiaşi pornire, cum sunt pe lângă cei mai de seamă scriitori ai generaţiei tinere din Regat, toţi scriitorii de la noi în frunte cu: Sextil Puşcariu, Alexandru dura, Ilarie Chendi, Ioan Agârbiceanu, Ioan Lupaş, F. C. Osradă, Onisifor Ghibu, Gheorghe Pop şi alţii. Gândeşte-te, iubite prietene, tu care au darul de la Dumnezeu de-a înţelege poate mai mult decât unii din tovarăşii tăi, tainele sufletului de scriitor, gândeşte-te, dacă această ceată de oameni ar mai ţinea cu îndărătnicie la acest ziar, dacă ar mai îndura batjocuri şi injurii din clipa când s’ar fi convins, că nu apără o cauză dreaptă şi nu susţin o insttuţie utilă interesele naţionale? Gândeşte-te şi sunt pe deplin încredinţat, că în noul răspuns ce voi primi din partea ta, nu vei mai invoca „înalte datorii de ordin moral”, fiindcă te vei convinge însuţi, că tocmai penzece ani... Un al treisprezecelea păstor ? N’am nevoie decât de doisprezece; doar nu suntem pe vremea lui Teocrit ori a lui Virgil... Iar câţiva medici ? Prea sunt numeroşi, şi se plânge lumea de mulţimea lor... Dar inginerii unde sunt ?... Am trebuinţă de un om cinstit, de unul singur, drept fenomen... Unde e omul cinstit?... Tu eşti?... (Copilul face semn că da) Eşti caxy slăbuţ, mă băiete, n’ai să trăieşti mult... Hei! voi ceştialalţi,mai domol nu aşa iute!... Dar tu, ce aduci pe lume?... Nimic? Vii cu mânile goale?... Atunci n’ai voie să treci... Pregăteşte ceva, o crimă mare dacă vrei, ori vreo boală, mie tot una mi-e.. Dar să fii ceva. (Zărind un copil pe care ceialaţi îl împing Dinainte şi care rezistă din toate puterile) Ei bine, dar tu?... ce e cu tine?... Ştii bine că ţi-a venit ceasul... Se cere un erou pentru a combate Nedreptatea; tu eşti acela, trebuie să pleci... Copii -Albaştri. — Nu vrea domnule... Timpul — Cum... nu vrea?.. Dar unde se crede aici secătura asta?... Nici ■ o vorbă, n’avem vreme... Micuțul (pe care îl împing ce alalți) — Nu, nu!... Nu vreau!... Mai bine să nu mă nasc!... Mei bine să rămân aci!... Timpul — Nu e vorba de asta.. Când îți vine ceasul s’a isprăvit!... Haide, iute, înaintează!... Un copil (înaintând) — Oh lăsaţi-mă să trec!... II voi înlocui eu!... Se spune că părinţii mei sunt bătrâni şi mă aşteaptă de atâta timp!... Timpul — Nu se poate... Cealsul e ceas şi timpul e timp... N’aş mai isprăvi dacă aş sta să vă ascult pe toţi...Unul vrea, aiti nu, pentru unul e prea devreme, pentru celălalt prea târziu!.. Bolnava. Tu Ştii că mâne, poate, vei fi ţărînă numa, Şi totuşi rîzi acuma... Tu ştii, şi rîzi, — şi toate îţi par în sărbătoare.. Mai dulce te încântă şi raza dela soare Ce cade prin perdele pe floarea ceai în glastră Mai dulce, de departe, şi-un colţ de zare-albaştr!... — Şi totuşi vei muri... Nu te gândeşti la clipa în care n’ăi mai fi? Ori te gândeşti, şi poate ca să mai plângi ţi-e milă... — Ce-ar însemna chiar astăzi o lacrimă umilă?... Copilă, cine ştie, dar poate-aşa-i mai bine Să’ţi cheltui azi comoara de râs ce-o ai în tine, Acuma să te ’ncânte o rază dela soare, A unei raze triste, mireasmă călătoare; Puternic, fără margini, ca’n zece mii de vieţi Să te frământe focul plăpândei tinereţi... ...De ce te uiţi atâta la rozele din mână Nici ele, multă vreme, aşa n’or să rămână... Dar poate că din ele tu’ţi înţelegi povestea Nu-i viaţa ta asemeni cu-a rozelor acestea?... Mireasma lor uşoară, murind şi-o împrăştie; Vor şti că pier şi ele, că n’or să mai revie, Şi tot ce pot în viaţă să dea, mireasma lor, Intreagă-o dau chiar astăzi, chiar fiindcă astăzi mor... Pe semne asta-i viaţa — o moarte ce-o să vie, Cu liniştea-i de ghiaţă, cu pacea ei pustie; Şi toate mor — şi toate, murind, trăesc un ceas, Tot ce putea să ducă un veac al vieţii pas... — De ce n’ai râde oare?... La ce-ai mai plânge chiar, Tu, pentru care viaţa n’a fost un lung calvar?... Copilă, rîzi — şi ochii spre raze încă’ţi poartă, De viaţă umplând odaia ce-o rămânea deşartă... M. Săulescu. „TRIBUNAL A 23 Iunie n. 1911 PMaurice Maeterlink. Pasărea Albastră. I — FRAGMENT — De Adrian Corbul. Tybyl şi Mytil, copii unui sărman tăietor de lemne, au pornit să caute paserea albastră şi conduşi de o zină, ei intră în lumea văzută şi în cea nevăzută. Aşa au ajuns ei în împărăţia Viitorului, tocmai în clipa când Timpul mână pe Pământ, copii ce trebuie să se nască în aceea zi. Uşile mari opaline a împărăţiei se deschid. Se aude, ca o muzică îndepărtată, murmurul Pământului. O lumină roşie şi verde pătrunde în sală,iar Timpul, un moşneag înalt şi voinic, cu barba fluturînd în vânt se iveşte pe prag, înarmat cu o coasă şi purtând dinainte-i, legendaru-i şorţ. Afară se zăresc pânzele albe şi daurite ale unei galere plutind pe un fel de cheiu format de aburii trandafirii ai Aurorei. Timpul (pe prag) — Sunt gata cei cărora le-a sunat ceasul? Copii-Albaştri (spintecând mulţimea şi venind fuga din toate părţile) — Iată-ne!... Iată-ne!... Iată-ne!... Timpul (cu glasul posac, copiilor cari defilează în faţa-i) — Unul câte unul... Vă înfăţişaţi mai mulţi decât e nevoie!... Aşa faceţi întotdeauna!... Dar pe mine nu mă înşelaţi!... (Respingând un copil) Nu e rîndul tău!... Intră... mâne e ziua ta... Nici tu n’ai ce căuta aici, vino peste