Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)

1911-06-10 / nr. 126

Pag. 2 Așa fără nici o tulburare, au me­rs lu­crurile frumuşel înainte, până într- di­mineață de Octomvrie la Paris, câtd unul dintre prietenii din Arad, mi-a prin­­s o­­ scrisoare în care, fără a-mi putea­­ duce un singur motiv acceptabil îmi cere , din pricini pur personale, să-mi întreru­p co­laborarea la „Tribuna”. Ce se întâm­lase, mă rog? Ce să se întâmple? Iaca, un acru atât de obişnuit în lumea noastră, l­ipită de vârtejul unor preocupaţii destu de înguste: prietinii mei din Arad, pe c­ari îi lăsasem la plecare într’o simpatică ovă­­răşie, sau certat, cum vedeam din scri­sori, s’au certat rău de tot. Vorba c­a a­­cum, ca cei supăraţi pe cei din jurul Tri­bunii, să le taie apa dela moară la ieşit din urmă, trăgându-ne de mânecă pe noi colaboratorii gazetei. Pe tema asta s’a început o cam­­mie năstruşnică. S’au mişcat oamenii, li s’au schrimonit interesele, li s’au montat­­ ru­bedeniile, s’au făcut călătorii de „ca­pci­­tate” în dreapta şi stânga, s’a ang­ajat un vast aparat de organizare pentru i se dîstriluige o institu­ţie,­­care nu avea aici o vină. Fireşte, că acolo departe, nie eu nnu­­ puteaim fi lăsat în pace să cont­em­­plez cutare colţ din muzeul Carnav­alet, trebuia să fiu „capăcitat”. Ce-a uimi­t, a fost o adevărată tortu­ră. S’a pornit un potop de telegrame, scrisori recom­an­­date, scrisori expres, cărţi poştale,­­ cât factorul care urca treptele atât de des până la odăiţa mea din etajul al trei­lea, mă privea cu mirare şi neîncrec­ere. Prieteni, la cari ţineam, oameni cu cari nu schimbasem trei vorbe, îmi trimit­eau zilnic pachete de insulte la adresa „ Tri­bunii”. In această ceată, mi-aduc ami­nte, ai fost şi tu cu o lungă, foarte lungă s­cri­­spare. Toţi vorbiaţi cam la fel: Seim­pul nostru, mult preţuit prieten, „condei de aur”, om de omenie, să trăieşti la vr­ulţi ani, te îmbrăţişăm de nenumărate zi, las-o dracului „Tribuna”, căci cei car­e o ţin sunt şarlatani, etc. etc... Acuma eu, păcatele mele, ce era să mă fac, acolo pe malul Senei? Scoteam „Tribuna” din bu­zunar, o ceteam, o răscoteam, căutam înţelesuri ascunse. Nu găseam nimic. Era tot gazeta cea veche, de care erau înamoraţi amicii mei până alatăieri. De­sigur, că nu m’am putut dumeri şi astfel le-am răspuns la fel tuturor oamenilor de acasă. Dragă domnule, iubite prietene, mulţumiri pentru complimente, să tră­ieşti la mulţi ani... Cât despre „Tribuna”, te rog să mă lămureşti ce-a păcătuit, că eu nu văd nimic... înţelegi, că eu ţin la D-ta, dar pentru Dumnezeu, lasă-mă să ţin ceva şi la mine... Bagi de samă, că nu pot fi mutat, aşa de la o casă la alta, din bun senin... Asta merge cu niţică ru­şine... Eu nu pot admite, că am fost atât de orb, ca să cad într’o bandă de hoţi. Vreau să-i prind întâi cu ocaua mică. Arătaţi-mi deci infamia, să pot înjura şi eu. Până atunci însă, fără supărare, nu pot arunca cu pietrii în casa unde am fost oaspe primit cu­­braţele deschise.... — Cetitorii îşi aduc aminte, că în a­­cest sens, am fost nevoit să public mai multe declaraţii, atât singur, cât şi după întoarcere, cu prietenii mei Agârbiceanu şi Lupaş. Ştiu şi aceia, că afară de înju­răturile de rigoare, n’am primit nici o explicaţie acceptabilă. * * * Acum, înainte de-a urma mai departe această jalnică comedie, iubite prietene, îngăduie-mi, te rog, să deschid o paran­teză şi să judecăm împreună corectitu­dinea procedeului meu. Tu îmi vorbeşti cu multă duioşie de „dragostea ce mi-a dovedit un neam întreg şi de înaltele dato­rii de ordin moral faţă de numele” meu. Fă-te judecătorul meu, tocmai în nume­le acestor lozince. Gândeşte-te, n’am pur­ces corect, când păstrându-mi vechia convingere, faţă de un lucru, care întru nimic nu s’a schimbat, urmez şi mai de­parte aceiaş linie de consecvenţă în apre­ciere? Nu e aceasta o elementară „dato­rie de ordin moral?” Era „moral” oare să mă las tîrît de voi, împotriva credin­ţelor mele şi să-mi pun toate puterile, ca s­ă­­desfiinţezi o instituţie înjghebată cu atâta trudă şi menită a se îndrepta, dacă a greşit, nu a se şterge de pe faţa pămân­tului? Pune mâna pe inimă şi judecă cu mintea omului desrobit de patimă. Ast­fel de pilde de „disciplină” crezi tu, că trebuie să deie unul dintre scriitorii bie­tului nostru neam cu sufletul covârşit de reminiscenţele umilinţei istorice? Eu nu cred aşa. Dimpotrivă, am credinţa ne­strămutată, că mâna unui om e vrednică să ţie un condei numai pînă în clipa, cînd acest instrument, ascultând îndemnul ini­mii d e armă pentru apărarea convingeri­lor, pentru susţinerea libertăţii de gândire, îndrumat de această judecată m’am îm­potrivit tuturor chemărilor dulci şi tutu­ror ameninţărilor bătăioase, cari nu m’au înfricat. Am o mângâiere din cele mai fru­moase, că în această cale a mea am putut merge alături cu o seamă de distinşi prie­teni, călăuziţi de aceiaşi pornire, cum sunt pe lângă cei mai de seamă scriitori ai ge­neraţiei tinere din Regat, toţi scriitorii de la noi în frunte cu: Sextil Puşcariu, Alexandru­ dura, Ilarie Chendi, Ioan A­­gârbiceanu, Ioan Lupaş, F. C. Osradă, Onisifor Ghibu, Gheorghe Pop şi alţii. Gândeşte-te, iubite prietene, tu care au­ darul de la Dumnezeu de-a înţelege poate mai mult decât unii din tovarăşii tăi, tai­nele sufletului de scriitor, gândeşte-te, dacă această ceată de oameni ar mai ţi­nea cu îndărătnicie la acest ziar, dacă ar mai îndura batjocuri şi injurii din clipa când s’ar fi convins, că nu apără o cauză dreaptă şi nu susţin o insttuţie utilă inte­resele naţionale? Gândeşte-te şi sunt pe deplin încredinţat, că în noul răspuns ce voi primi din partea ta, nu vei mai invo­ca „înalte datorii de ordin moral”, fiind­că te vei convinge însuţi, că tocmai pen­zece ani... Un al treisprezecelea păstor ? N’am nevoie decât de doisprezece; doar nu suntem pe vremea lui Teocrit ori a lui Virgil... Iar câţiva medici ? Prea sunt numeroşi, şi se plânge lumea de mulţimea lor... Dar inginerii unde sunt ?... Am trebuinţă de un om cinstit, de unul singur, drept fenomen... Unde e omul cinstit?... Tu eşti?... (Co­pilul face semn că da) Eşti caxy slăbuţ, mă băiete, n’ai să trăieşti mult... Hei! voi ceştialalţi,mai do­mol nu aşa iute!... Dar tu, ce aduci pe lume?... Nimic? Vii cu mânile goale?... Atunci n’ai voie să treci... Pregăteşte ceva, o crim­ă mare dacă vrei, ori vr­eo boală, mie tot una mi-e.. Dar să fii ceva. (Zărind un copil pe care ceialaţi îl împing Di­nainte şi care rezistă din toate puterile) Ei bine, dar tu?... ce e cu tine?... Ştii bine că ţi-a venit ceasul... Se cere un erou pentru a combate Ne­dreptatea; tu eşti acela, trebuie să pleci... Copii -Albaştri. — Nu vrea domnule... Timpul — Cum... nu vrea?.. Dar unde se crede aici secătura asta?... Nici ■ o vorbă, n’avem vreme... Micuțul (pe care îl împing ce­ alalți) — Nu, nu!... Nu vreau!... Mai bine să nu mă nasc!... Mei bine să rămân aci!... Timpul — Nu e vorba de asta.. Când îți vine ceasul s’a isprăvit!... Haide, iute, înaintează!... Un copil (înaintând) — Oh lăsaţi-mă să trec!... II voi înlocui eu!... Se spune că părinţii mei sunt bătrâni şi mă aşteaptă de atâta timp!... Timpul — Nu se poate... Cealsul e ceas şi timpul e timp... N’aş mai isprăvi dacă aş sta să vă ascult pe toţi...Unul vrea, ait­i nu, pentru unul e prea devreme, pentru celălalt prea târziu!.. Bolnava. Tu Ştii că mâne, poate, vei fi ţărînă numa, Şi totuşi rîzi acuma... Tu ştii, şi rîzi, — şi toate îţi par în sărbătoare.. Mai dulce te încântă şi raza dela soare Ce cade prin perdele pe floarea ce­ai în glastră Mai dulce, de departe, şi-un colţ de zare-albaşt­r!... — Şi totuşi vei muri... Nu te gândeşti la clipa în care n’ăi mai fi? Ori te gândeşti, şi poate ca să mai plângi ţi-e milă... — Ce-ar însemna chiar astăzi o lacrimă umilă?... Copilă, cine ştie, dar poate-aşa-i mai bine Să’ţi cheltui azi comoara de râs ce-o ai în tine, Acuma să te ’ncânte o rază dela soare, A unei raze triste, mireasmă călătoare; Puternic, fără margini, ca’n zece mii de vieţi Să te frământe focul plăpândei tinereţi... ...De ce te uiţi atâta la rozele din mână Nici ele, multă vreme, aşa n’or să rămână... Dar poate că din ele tu’ţi înţelegi povestea Nu-i viaţa ta asemeni cu-a rozelor acestea?... Mireasma lor uşoară, murind şi-o împrăştie; Vor şti că pier şi ele, că n’or să mai revie, Şi tot ce pot în viaţă să dea, mireasma lor, Intreagă-o dau chiar astăzi, chiar fiindcă astăzi mor... Pe semne asta-i viaţa — o moarte ce-o să vie, Cu liniştea-i de ghiaţă, cu pacea ei pustie; Şi toate mor — şi toate, murind, trăesc un ceas, Tot ce putea să ducă un veac al vieţii pas... — De ce n’ai râde oare?... La ce-ai mai plânge chiar, Tu, pentru care viaţa n’a fost un lung calvar?... Copilă, rîzi — şi ochii spre raze încă’ţi poartă, De viaţă­ umplând odaia ce-o rămânea deşartă... M. Săulescu. „TRIBUN­AL A 23 Iunie n. 1911 PMaurice Maeterlink. Pasărea Albastră. I — FRAGMENT — De Adrian Corbul. Tyb­yl şi Mytil, copii unui sărman tăietor de lemne, au pornit să caute paserea albastră şi con­duşi de o zină, ei intră în lumea văzută şi în cea nevăzută. Aşa au ajuns ei în împărăţia Viitoru­lui, tocmai în clipa când Timpul mână pe Pă­mânt, copii ce trebuie să se nască în aceea zi. U­­şile mari opaline a împărăţiei se deschid. Se aude, ca o muzică îndepărtată, murmurul Pă­mântului. O lumină roşie şi verde pătrunde în sală,­iar Timpul, un moşneag înalt şi voinic, cu barba fluturînd în vânt se iveşte pe prag, înarmat cu o coasă şi purtând dinainte-i, legendaru-i şorţ. Afară se zăresc pânzele albe şi daurite ale unei galere plutind pe un fel de cheiu format de aburii trandafirii ai Aurorei. Timpul (pe prag) — Sunt gata cei cărora le-a sunat ceasul? Copii-Albaştri (spintecând mulţimea şi ve­nind fuga din toate părţile) — Iată-ne!... Ia­­tă-ne!... Iată-ne!... Timpul (cu glasul posac, copiilor cari defi­lează în faţa-i) — Unul câte unul... Vă înfăţişaţi mai mulţi decât e nevoie!... Aşa faceţi în­totdea­una!... Dar pe mine nu mă înşelaţi!... (Respin­gând un copil) Nu e rîndul tău!... Intră... mâne e ziua ta... Nici tu n’ai ce căuta aici, vino peste

Next