Tribuna, 1959 (Anul 3, nr. 2-53)
1959-12-17 / nr. 51
Am ajuns la Bîrlad dimineața la ora 7. Nu mai văzusem demult orașul. N știam însă cum a fost odată, cu vreo optsprezece ani în urmă, cînd l-am cunoscut întîia oară. Era un simplu și mizer ghișeu de schimb între țăranul producător și negustorul de marcă „universală“, populat de vreo 25.000 de locuitori care, în marea lor majoritate, aveau, sub raport economic, îndeletniciri cu totul neproductive și care roiau astfel în jurul unui nucleu comercial cu strucură parazitară. Mai țin minte încă deatunci dughenele strident împopoțonate de pe Strada Mare, proprțile parșive de peste Podul Pescăriei, prăvăliile cu pretenții mondene ca Cerbul de aur și Cavalerul Mic, glodurile din cartierul Vărăriei ori bleiurile și cuibăria de pe calea Prutului, crișmele slinoase din preajma iarmarocului, după cum n-am uitat de boiernașii în redingote solemne, cu gulere „Take Ionescu“ la gît, sorbind seara în ceardacuri cafele nere, trăgînd tacticoși din ciubuc și jucînd concina prădată cu așii baroului și cu pensionarii justiției locale ... E mult de-atunci! La Bîrlad am coborît din tren la o-a șapte dimineața. Străvechiul oraș, anchilozat pînă mai ieri în încremenită stagiare și regres, m-a întîmpinat, chiar din spatele țării, nu cu birje cocîltite de bătrînețe, ci cu nou-notițe, elegante și sprintene taxiuri Maskvici, cu confortabile autobuse fabricate la întrepinderea Tudor Vladimirescu din Capitală și cu o alee de plopi piramidali. Nu poți însă merge înainte mai mult de o sută de metri, fiindcă, dintr-odată, strada e barată. Lipsit în trecut de canalizare, Bîrladul zilelor noastre a venit să rezolve treptat problema alimentării cu apă potabilă. Mă uit în fugă la echipele de săpători și de instalatori care potrivesc sub caldarîmul străzii condute de a hrțiune și o cotesc apoi spre stînga. Pînă să ajungă în strada Republici, care brăzdează orașul dintr-un capăt în celălalt, autobusul mă poartă mai întîi prin vechiul cartier al Văăriei. Pe-aici, lîngă cochete laurite muncitorești cu răsar ro o și co'o din frunzurile îngălbenite ale salcîmior, luînd rînd pe rind locul dărăpănatelor co ioabe insalubre, rîd ca niște adolescente tufănele și s cățărate pe zăpazuri vrejuri încîlcite de viță de vie. Peste puțin apoi, lăsînd pe dreapta și pe stînga străduțe de curînd pavate, ajung pe principila arteră de circulație orașului, strada Republicii, pe maacadamul căreia forfotesc cazane cu smoală. Inaintînd spre inima orașului, luarea-aminte îmi este la un moment dat prinsă de către edificul impozant și solidele sale coloane modern, cu albe de la intrare, al noului cinematograf 23 August, recent construit. Mai încolo, trec de clădirea bibliotecii centrale raioanle, care poartă numele ctitorului ei din urmă cu cinci decenii, profesorul de matematici Stroe Belloescu ... •După ce admir părculețul din centru împodobit cu flori tîrzii și cu panouri ale fruntașilor în produție, după ce privesc clădirea suplă de peste drum a celui de al coilea cinematograf nou și după ce întîrzii pe aleele grădinii din fața Teatrul de Stat Victor Ion Pana, m-am dus la comitetul orășenesc de partid de pe liniștita stradă M. Kogălniceanu. Primul secretar care mă primește, un brunet vioi ce ah-a a împlnit 29 de ani, mă și ajută să discifrez imaginea bătrînului Bîrlad care azi, datorită transformărilor revoluționare ale soatismului în desfășurare, se află într-un rapid proces de avîntată întinerire. Nu avem cînd tăifăsiți, totuși, în urma scurtei noastre discuții, pricep și mai lesne că în acest oraș de la apa Bîrladului (în care pînă acum cincisprezece ani nu exista decît o singură așazisă fabrică de nasturi cu vreo cinci-șase lucrători, o oloiniță murdară și o mică sală de cinema, căreia patronul i-a dat foc spre a încasa astfel o grasă primă de asigurare), nimeni altcineva nu era capabil să înlăture letargia generală în afară de ritmul de intensă industrializare socialistă prin care, de vreo șase-șapte ani încoace, comuniștii au înălțat și înalță necontenit orașul. Intr-adevăr, construcția marii fabrici de rulmenți din marginea nordică a orașului, unde mii de oameni au dobîndit în anii regimului nostru democrat popular, calificări de înaltă precizie, găsindu-și astfel, sub îndrumarea partidului, un nobil rost în viață, reprezintă în viața Bîrladului o decisivă cotitură. Simțămîntul acesta îmi și dă imbold ca să mă îndrept numai decît întracolo unde bate puternic inima Bîrladului muncitoresc... Bîrladul nou, primenit, începe a se impune îndeosebi de dincolo de centru. După ce ai lăsat în urmă Teatrul de Stat și restaurantul Moldova și te apopii de sp talul orășănesc de adulți, în stînga străzii, îți sar în ochi foarte elegantele și masivele perechi de blocuri muncitorești. Durate în anii din urmă pe locul unde pînă în august 1944, cînd au zvîrlit-o în aer hitleriștii, se afla școala normală de băieți (a mai rămas în prioare doar zidul din față al poții centrale ornată cu basoreliefuri din mijlocul cărora se desenează, în dulci colorituri, ornicul oprit la ceasul unu și jumătate), clădirile trainice, impunătoare și semețe, dominînd arborii care le stau de strajă. Dia goana mașinii disting, plasat ca o carte de vizită în fața tuturor celorlalte, Blocul Tineretului, cu două caturi și cu scările laterale care duc pe o spațioasă terasă și trec departe pe lîngă parcul de cultură și odihnă, pentru ca numai în cîteva minute după aceea să cobor și să pășesc pe un covor de asfalt, oprindu-mă în fața palatului "•’r ales pipedic al administrației fabrici de rulmenți. Mă bucur că existența acestei fabrici ne-a dat posibilitatea să satisfacem cerințele mereu sporite ale industriei noastre producătoare de mașini și utilaje. Desigur, această mare izbindă repurtată de către constrrtorii noștri, care au avut un ajutor eficient din partea specialiștilor sovietici, n-a fost ușoară. Nu-i prea multă vreme de cînd, chiar aici, unde-s halele secțiilor, vechea edilitate bîrlădeană tr mitea căruțele salubrității care răsturnau gunoaiele tîrgului, depozitîndu-le în nesfîrșite și pestilențiale mormane! Calc pe preșurile noi de asfalt care se aștern înguste printre largile spații verzi, fericit amenajate între clădirea administrației și hale. Din straturile tivite abundent cu gazon, surîd flori bătute de brumă, iar pe margini de răzoare cresc ca văzînd cu ochii brăduți albi, pui de salcîm galben și puieți de tei. Parcurg astfel grădina și apoi intra și vreme de două ore kilometre, la nesfîrșit prin secția de forjat și pe la strungărie, prin secția de tratament termic și pe la cel de rectificare, la bilerole și la colivii, la montaj și la secția axiali, la control și la sortare, la magazii și la expediție și pretutindeni constat o neasemuită rîvnă. Aici unde se lucrează la cald, admir dîrzenia forjorilor care, introduce în cuptoare, ca pe niște nuiele, barele de oțel de doi, de patru și de șapte țoli, le încălzesc la 850 și chiar la o mie de grade, scoțîndu-le apoi cu cleștele și laminîndu-le, turtindu-le la capăt și lăsîndu-le după aceea să fie mușcate, fărîmă cu fărîmă de cuțite. Dincolo, bat în oțelul incandescent ciocanele pneumatice, colo-s băile de ulei, aci vîjîie strungurile moscovite Proletarul roșu, ale căror cuțite sînt împroșcate cu emulsii lăptoase, altundeva se pilesc rolele cilindrilor. Și, ca și acestea, la alte mașini se meșteresc cele conice, cele în formă de butoiașe ori cele sferice. Intr-altă secție se scot piesele din matrițe, introduîndu-se,alături, în niște cilindri ce, lustruiesc bilele, frecindu-le cu deșeuri de piele și cu rumeguș, în cealaltă parte se execută bobinaje eletrice, într-o cameră se montează rulmenții (muncitoarele care efectuează lucrarea purtînd fiecare mănuși albe), dincolo se face nituirea automată, — în sfirșit — sînt peste cincizeci de operațiuni pină cînd, plecîndu-se de la bara de oțel, se ajunge la confecționarea piesei. Cutreierind halele, mă opresc din cînd în cînd și cat lung la oameni simpli, cum e Petru Petroieș, care controlează cu extremă atenție bilă cu bilă, găsind totuși timp ca din cînd în cînd să rupă dintr-o felie de cozonac și să mănînce. Dar mai ales, stărui cu privirea la fochistul Victor Enache de la centrala termică a fabricii și la șeful de echipă Neculai Zubcău. Primul, după cum mă informează tovarășul Iacob Măceanca, maistru șef al centralei, e un tînăr fecior de țăran, de loc din părțile Bereștilor, care de curînd a absolvit școala profesională. Celălalt, mai în etate, a slugărit cu 14—15 ani în urmă pe moșia unuiadrion. Înainte de a intra în fabrică, n-ar fi pus mina pe un șaltar să aprindă lumina nici dacă l-ai fi picurat cu luminarea. Și nu numai el sau alții ca el n-ar fi cutezat una ca asta. Mă gîndesc la Genoveva Niță, electriciana tablonistă la uzina electrică și la Costache Tabără, fiul unor țărani din Ivăneștii Hușilor, care azi veghează alimentarea cu energie electrică a tuturor secțiilor. Majoritatea flăcăi de la țară, fără de stare și neîncepîndu-se nici la salahone, au venit pe șantier și, cresînd odată cu uzina, au reușit azi să ajungă lucrători de înaltă precize în producție. De la otc și de la sapă, de la a ști să masori ogorul cu prăjină pînă la a reuși să știi că a nua parte dintr-un miumetru se numește micron și că această mărime nici nu poate fi observată cu ochiul liber, — de la a ști că un micron este, bunăoară, egal cu a patruzecea parte din grosimea unui fir de păr și pînă la a măsura cu micrometrul bilele și rolele, socotind astfel piesele pînă la sutimi de milimetru, e o cale uriașă. Și totuși, treaba aceasta o pricep azi foștii țărani de pina- mal ieri, ca și foștii tîrgoveți fără de profesie. Din tineri altă dată fără viitor, ei au devenit asamblatori și rectificatori, region și frezori, bobinatori și călitori, muncitori și amotori și presori, crematori și iobuitori, maiștri de control și tehnologi calificați în școli sau la locul de muncă, așa cum sunt mulți dintre ei elevi la cursurile serale și fără de frecventă ale școlilor medii. Au străbătut această distanță fiindcă Pe toți i-a ajutat și le-a dat îndrumnare partidul, fiindcă i-au călăuzit comuniștii. La început, la fabrica de rulmenți erau doar șaptesprezece comuniști. Azi, la șapte ani de la deschiderea șantierului, numărul comuniștilor și candidaților de partid din fabrică e aproape de treizeci de ori mai mare. Cît despre numărul total al celor ce muncesc în fabrică, acesta se socotește cu zecile de sute, după cum cifra rulmentor produși se calculează în milioane. Faima acestora din urmă a ajuns de mult în R D. Germană și R.P. Ungară, în R.P. Polonă, în Franța, în R. D. Coreeană și mai departe... • Fără a diminua rostul cîtorva u taie cercuri și periodice literarartistice care au pisoîit cîndva în Bîrladul de odinioară și din care au ieșit Vlahuță, Ciîrleanu, G. Tutoveanu, G. Ibrăileanu și loc<’u Raicu-Rion ori Paul Bujor ș.a., trebuie totuși spus că între cele două războaie mondiale viața culturală a orașului nu s-a ridicat, în genere, dincolo de niște anemice chiote neasemănătoriste, scoase neaoșește, din paști în crăciun, de reviste ca Florile dalbe, Graiul nostru, Răzeșul etc., care nu aveau altă legătură cu timpul decit calendarul bisericesc editat de păstoria Tutovei. In molcomul tîrg bîrlădean edilitatea, deși a botezat ulițele cu nume pompoase, ca strada Artei sau strada Culturii, nu s-a sinchisit totuși de faptul că aproape jumătate din populația orașului era analfabetă. De asemeni, fără a jigni cumintea modestie și cumspădenie a unor notabili profesori cu grijă pentru educația școlarilor lor, la Bîrlad, ca de altfel peste tot. instrumentele de instucție profesională au fost îndeobște catalogul didactic și nuiația pedagogică. Cît despre poezie, aceasta era reprezentată de către halba de bere și de rachiu ... Vîntul înnoitor al transformărilor structurale din anii regimului nostru democrat-popular a spulberat, find pe rînd, vechile pospaturi, iar pe temelia puternică a construcțiilor socialiste din zilele noastre, la Bîrlad se dezvoltă azi, tot mai întraripat, florile spirituale ale revoluției culturale conduse și înfăptuite de către partid. Am vizitat, între altele, la Bîrlad, Complexul școlar de pe dealul "orilor, compus din nouă elegante și masive corpuri de clădiri recent construite, fără egal în toată Moldova, care ocupă o întindere de peste 17 hectare. Aici studiază mai bine de 2200 elevi, fii ai oamenilor muncii din oraș și din împrejurimi, adunați laolaltă de la toate școlile medii din oraș, precum și elevii tuturor claselor ciclului II de la școlile elementare. După ce treci pe sub arcada unei intrări și pătrunzi pe lungi coridoare cu lucitoare mozaicuri pe jos, în holul principal te întîmpină treptele de marmoră ale scărilor ce duc la primul etaj, împreună cu unul din cei trei directori de studii ai complexului, tovarășul Vasile Fetescu, și cu doctorul Mircea Daneș, cutreier ceasuri întregi labirintul coridoarelor ce leagă între ele cele mai bine de 890 de camere ale vastului edificiu modern și mă opresc la blocul sanitar, dotat cu aparatura medicală necesară, cu infirmerii, cu staționar și cu săli de consultație. De aici, colind apoi prin sălile de clasă, unde țin lecții nu mai puțin de 150 de profesori, admir dormitoarele cu paturi imaculate și băile căptușite cu faianțe, laboratoarele experimentale, cabinetele de chimie, fizică, istorie și celelalte, sala de mese, bucătăria, bufetul și atelierele de lucru, biblioteca școlară cu mai bine de 22.00 de volume, sala de gimnastică, centrala termică și stația de radioficare și mă gîndesc la anii liceali ai lui Vlahuță. — „Revăd liceu! din Bârlad, — nota scriitorul în 1891 — un șir de odăi văruite, o clădire veche cu-n vechi (...) mobilier de școală" și unde, precum tot el s rie în schița Mogildea, aduîndu-și aminte de școală, Jurnalul la bancă era teribil. Micul vinovat era așternut cu pieptul la capătul băncii, un monitor il ținea de grumaz, altul de picioare, și Domnul trăgea cu varga la ... spate, ca să gonească mintea la cap". Toate acestea sunt azi de domeniul trentului și despre ele se mai pomenește doar în conferințele ce se țin la clubul U.T.M. al fabrici de rulmenți din centrul orașului. Aici, au loc cu regularitate seri culturale, audiții muzicale și proiecții de filme, se joacă șah și tot aici numeroși tineri care lucrează în întreprinderi vin la cercul literar M. Sadoveanu și discută poezii scrise de tovarăși de-ai lor de muncă. Ca să cunoști dragostea pentru cultura noastră socialistă a bîrlădenilor, trebuie să vizitezi biblioteca raională care posedă circa 38.000 volume și care e asiduu frecventată de către peste 3.800 cititori, să asiști la spectacolele Teatruui de Stat Victor Ion Popa, ori să iei parte la ședințele cenaclului literar orășănesc Alex. Vlahuță. Am fost la vizionarea unui izbutit spectacol artistic prezentat de echipa teatrală de amatori a clubului U.T.M. al fabricii de rulmenți cu piesa Cumpăna de Lucia Demetrius. Am fost, de asemeni, pe la fostul liceu GA. Roșca Codreanu, devenit azi școală medie pentru cursurile serale și cele fără frecvență, urmate de numeroși făuritori ai rulmenților și am aflat apoi că 200 de elevi de la complexul școlar, conduși de profesorul Gheorghe Gîlca, prestaseră perioada practicii de vară la rabotezele, la frezele și la strungurile fabricii de rulmenți. In afară de aceasta, m-am abătut pe la șantierul de la Prodana, unde, pentru amenajarea unui frumos parc de odihnă și cultură fizică (ce va ocupa o suprafață de 29 hectare) s-au și plantat puieți de arbori ornamentali, se nivelează alei, se va escava un loc unde se va practica natația, toate lucrările efectuîndu-se prin muncă patriotică. Spoiala și funcționarismul din Bîrladul de altădată, sulimanul cultural, civilizația de paradă și toate celelalte atribute ale societății burghezo-moșierești despre care scria Vlahuță și care produceau besmetici și milogi intelectuali, vagabonzi ai ulițelor, trîntori ai cafenelelor, speculanți sau cerșetori de slujbe, nu mai sînt. In orașul moldovenesc de la apa Bîrladului, ca pretutindeni în patria noastră, azi, precum năzuia Vlahuță odinioară, între dascăl, carte și elev se așează un cablu de comunicare intelectuală. Ridicîndu-se la o populație de circa 35.000 locuitori. Bîrladul zilelor noastre, pus în condițiile unei tot mai bune dezvoltării economice, devine un oraș muncitoresc, capabil de o continuă, firească și adevărată înflorire culturală. Ilustrații de C. BRUDAȘCO,