Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)
1971-06-10 / nr. 23
recenzii NM cojocarii Experiențele existențiale pe care le parcurge personajul din Ramayana nu trec dincolo de pragul senzației (setea, frigul, căldura, oboseala.. .). Li se adaugă, în planul conștiinței, o egală detașare, o incertă stare de veghe dublată de refuzul pătrunderii spre semnificații: „Ai sufletul bun al unui preot budist“, i se spune acestuia. Nu putem, izola așadar o dramă, o violentare, adică, a destinului. Cadrul, dar și linia de forță a structurii epice, rămîne somnul deși, în chip paradoxal, substanța romanului e revendicată de o conștiință care se confesează. Cîmpul semantic al romanului este cel simbolic. In afara sugestiei oferită de titlu și pe care textul o adîncește, povestea de dragoste devine un pretext de a aborda mitul din însăși substanța sa, intemporalitatea și reversibilitatea termenilor în relația lor strict schematică. „Voi porni in căutarea Ramayanei“ — aceasta este propoziția sub care trebuie acceptată infuzia continuă de irealitate intr-un context ale cărui determinări-șoc sunt derutante. Periplul în care se lansează căutătorul-rătăcitor nu se încheie, el este victima propriei șanse de recuperare; intr-un plan adiacent (iluzia realului) confesiunea înregistrează etapele unei alte experiențe de recuperare a libertății: imposibilitatea de a se degaja de afecțiunea cîinelui Dik; de aici și structura circulară a romanului, de aici și subtitlul semnificativ „roman zadarnic“: finalitatea iluzorie a visului. Declarațiile de angajare în acțiune revin obsesiv, dar fără a propune repere ferme: „Mi-ar place să mă consider puternic, să știu că cineva are nevoie de sprijinul meu (...); mi-ar place să o pot lua, s-o pot duce pe Ramayana la loc liniștit, s-o apăr, să-i port de grijă .. Permanenta anxietate a confesiunii face parte din categoria acelor determinări-șoc care ne trimit spre un personaj ce-și trăiește drama în subconștient: „cum mi-aș putea explica această necesitate, nepornită din dorința unei apropieri fizice, cum altfel dacă nu chiar prin nevoia de purificare, de uitare a tuturor actelor reprobabile — cu sau fără bună-știință— făptuite pînă atunci ?“. O rețea subtil aluzivă compune atmosfera romanului. Și, ca în pictura orientală, această atmosferă e limpede, fără penumbre. Teama de singurătate, rușinea, dragostea chiar sînt tratate in același spirit decorativ: imprecația, rugămintea, chemarea se rostesc cu solemnitate de ceremonial. Este frapantă priceperea de a mînui tehnicile destul de uzate prin folosirea lor abuzivă, de altfel) ale descrierii dinlăuntru a visului și a visului în vis. Ca și maturitatea indiscutabilă a scriiturii, RADU MAREȘ Emil Manu e un istoric literar care se exersează și în literatură. După câteva încercări poetice adunate în volumul Incunabule, el ne dă acum un mic jurnal de front pe perioada august-octombrie 1944. Cu tot avertismentul pe care autorul ține să-l așeze în fruntea volumului, Mica „eroică“ este totuși un pseudojurnal prin excelență liric. Asistăm, am putea spune, la o „descticizare“ a prozei, autorul suplinind deficitul de evenimente și acțiune, caracteristică monotoniei vieții de ostaș, cu acea coordonată spiritualizată a lumii, în care faptele și evenimentele se derulează în amintire, în conștiință și care dau cărții o tensiune lirică subtilă. Răstimpul de o lună, de cînd fostul student al Facultății de litere e scos din mediul său obișnuit și proiectat într-o lume nouă, de o duritate extremă, a războiului, devine planul real în care se mișcă conștiința unei întregi generații de luptători români, care în septembrie 1944 au oprit la Radna-Păuliș-Ghioroc invazia trupelor hitleriste din apus spre inima Transilvaniei. ■ Eroii de la Păuliș au intrat demult în literatură. Există o întreagă bibliografie istorică și literară a acestor lupte, iar în cadrul ei cartea lui E. Manu reușește să aduge o notă nouă. Inlăturind eroicul, spectaculosul, cartea se desfășoară lent, prin acumulări de ordin biografic, cu o încărcătură ușor sentimentalizată, traduse în notații scurte, eliptice, dar în mod surprinzător, lipsite de frustitate, de inedit. Contururile aspre ale vieții ostășești, dimensiunile crude ale războiului, sînt văzute prin prisma aburită a unui sentimental cu ochiul fugind de concret, de plasticitate. Războiul ia prin urmare un aer firesc, nespectaculos, uman pînă la depersonalizare, teroarea, teama, deznădejdea, abisul interior al omului în fața morții, fiind eliminate din rosturile eroului (postura de student-excursionist, tentat să-și petreacă o vacanță „neobișnuită“ la țară nu e exclusă). Rămîne însă dimensiunea umană, implicațiile psihologice și stilul alert, care dă cărții un ritm specific, ce se urmărește cu interes. Ceea ce te izbește în scrisul lui Iosif Petran este bucuria de a scrie, plăcerea de a face literatură. Această fervoare a actului creator, în care se abandonează pînă la uitare de sine, se simte în foarte multe din paginile sale, cărora ar trebui să li se adauge mai multă luciditate. Căci, deși socotit scriitor tînăr, recensămîntul cărților lui I. Petrán depășește deja cifra de cinci. Dar, cum se știe, productivitatea nu este întotdeauna un semn al calității, în mare majoritate ea nu duce decit la prolixitate. Scrisul lui I. Petrán se află credem în fața acestei dileme și a o rezolva în mod pozitiv nu este încă tîrziu. Căci în scriitorul I. Petrán coexistă de pe acum pagini de certă reușită scriitoricească, de analiză subtilă și creație autentică, cu altele goale, stridente, facile. Ceea ce, credem noi, că mimează epica lui I. Petrán — și Moartea a doua ne-o confirmă — este verbiajul. Plasarea accentului pe povestire, pe epic în sine, fără o adîncime și o luminare dinăuntru a lui proliferează în gol acțiuni și situații noi, ce încarcă inutil economia cărților. Ce se întîmplă în fond în Moartea a doua ? Moartea a doua se vrea romanul unei experiențe singulare, definitive, pe marginea raportului dintre individ și societate. El e romanul singurătății și uciderii prin singurătate, prin rupere de colectiv. Sim, eroul cărții, minat de mirajele unei lumi a posibilului renunță pentru moment la existența de serie, dusă pînă atunci pentru a îndrăzni mai mult și a se împlini intr-un plan superior, creator. E de fapt o autoconfruntare, un autocontrol al propriilor sale posibilități. Actul său insolit se sfîrșește însă lamentabil, într-un eșec imprevizibil, visătorul nefiind dublat de luptător. Opțiunea sa e prea ambițioasă, depășindu-i puterile. Eșuează în meserie, eșuează în dragoste, pentru că iubirea sa e tot atît de imposibilă, de ieșită din comun ca orașul-sferă pe care vrea să-l proiecteze. Eșecul oamenilor ține de eșecul lor de concepție, și în locul acestui cuplu experimentalist, scriitorul ne propune varianta Dorin-Mara, cam idilică și inconsistentă, sau aceea Nacu—Adriana, perfect adaptat, realizat. Orgoliului viril, ambiției și setei de autoritate a ultimului cuplu i se opune acela al libertății și experiențelor dureroase. Cuplurile oponente se pot reduce cu ușurință la o schemă, care nu este umplută întotdeauna cu material epic de cea mai bună calitate. MIRCEA POPA Mărturisesc de la început că am slăbiciune, de altfel firească, de breaslă, pentru poezia medicilor. Sub cupola acestei slăbiciuni am citit atent cartea de debut — Vid respirabil — a medicului Doru Rîmniceanu — editura Litera, 1970 și m-am bucurat, pentru că placheta de versuri mai sus citată nu este un moft satisfăcut al autorului. înainte de orice, trebuie să notez o adevărată știință a poetului în alegerea titlurilor. Că este o știință și asta sau o inspirație o știu sau o simt toți aceia care nu o au, îmi sprijin afirmația prin citarea cîtorva, nu chiar la întîmplare: Puncte pentru Arhimede, Marele dans, Recviem virtual, Zbor nud, Variațiuni pe o temă de nimeni, Rîsul... „Fărădeliniștea e vină“ spune poetul într-un vers și sintem de acord că așa este, Doru Rimniceanu simțind poetic: „Fărădeliniștea e vina / ori nașterea / ori tandrețea exacerbată de moarte / ori dreptul de a sădi zei / ori alternanța zi-noapte / ori nimic / ci numai o continuare simplă / apelînd la mine / ca la o aripă“. Sau: „E zgomot înăuntrul meu / s-a deslegat luna și fuge prin mine / ... și fruntea mea ca un mînz / se ține pe urma ei“ /... Sau: „Platane albe ale unei europeni / lacrimile,/... Numai inima / cea mai singură pasăre / își ticluiește fără încetare / simetria / ... Și cad într-un adînc de scenă orb / clovn tainic / machiat în întregime cu lucruri...“ Și exemplele ar putea urma, dar nu acesta este țelul rîndurilor scrise aci. Mai degrabă, țelul este acela de a atrage atenția cititorilor că avem de-a face cu un poet nu cu un medic intre poeți. O spune seriozitatea fiecărei poezii, înclinarea către filosofie a metaforelor, ritmice asemeni unei bătăi de metronom și întreaga ținută a cărții. Emilianu Doru Rîmniceanu Ramayana Mica Iosif Perian Moartea a doua Vid respirabil cronica literară O dată cu dispariția lui Perpessicius ne-a părăsit unul din cei mai străluciți cititori pe care i-am avut în epoca modernă, unul pentru care lectura, acest „viciu nepedepsit“, a fost „unica mare delectațiune“ nu numai într-o anumită vreme, cum cu modestie susține criticul, ci pe parcursul unei vieți îndelungate. A plecat dintre noi un cititor de un tip special, dintr-o spiță nobilă și rară, așa cum o dovedește întinsa, laborioasa și variata sa activitate de o jumătate de veac în slujba literelor românești. Spunem de un tip special, pentru că pasiunea cititorului avea la Perpessicius un caracter atît de adînc și de absorbant, atît de total, încît părea să se Perpessicius Și „Lecturile intermitente“ confunde cu însăși natura criticului, cu întreaga lui personalitate, și nimeni nu sugera mai precis și mai concret ca el cultura, o întrupare vie a culturii. Simțeai că fiece „atom“ al ființei sale e pătruns de spiritul și substanța rafinată a culturii, a cărții, și cu toate acestea nu lăsa impresia unui livresc, a unui erudit purtînd haine de împrumut. Adîncit în unda lecturii, ca un abil scufundător, el ieșea mereu la suprafață, îmbogățit stăpîn pe sine, dominînd și spașițiile din apropiere și zările îndepărtate. Faptul se observă îndată ce pătrunzi în scrierile lui, unde nu vei întîlni o înseilare savantă și prețioasă de comentarii lipsite de vlagă, ci prezența viguroasă a unei personalități originale, suflul larg al unui om al epocii, interesat deopotrivă de spiritul și litera cărții ca și de soarta celor care o scriu, de ambianța socială și politică a vremii ca și de trecutul civilizației umaniste. Masivul tom de peste patru sute de pagini. Lecturi intermitente, apărut de curînd la editura Dacia din Cluj, ni-l relevă pe același nesățios cititor de totdeauna, mai mult, pe același cronicar sensibil și emoțional care la vîrsta senectuții privește noile cărți, noile apariții editoriale cu un interes atît de viu încît devine freamăt și poezie. Și e destul să parcurgem articolul liminar al Lecturilor... pentru a ne da seama ce importanță are pentru Perpessicius, chiar în acest anotimp crepuscular, contactul cu cartea, cu toate problemele complexe pe care ea le implică, le atinge sau le sugerează. E de-a dreptul impresionant să urmărești confesiunile sale în pragul unei noi activități foiletonistice, să vezi cu ce apetit, cu ce curiozitate și cu cîtă nuanțată simpatie și înțelegere vorbește despre cărțile pe care urmează să le comenteze, să asculți discreta elegie a cronicarului de vocație, aflat mereu la o răspîntie a intereselor, dorințelor și delectărilor lui, sfîșiat între încredere și scepticism, între elanul dăruirii de sine și ideea zădărniciei. Dar să-l lăsăm chiar pe el să-și rostească nostalgia după ritualul oficial o viață și înalta melancolie la gîndul unui posibil sfîrșit: ...... este vorba [...] de toate acele mustrări neadormite ce te urmăresc din masa plină de cărți, de versul pe care nu l-ai uitat din placheta cutărui poet sau poete, și pe care l-ai dori comunicat și altora, de revelația cutărui prozator de excepție, de cutare articol din presă pe care l-ai fi vrut comentat, de cutare sărbătorire a vechi camarad de litere, de unul care ți-ar fi plăcut să nu liplo sești, ș.a.m.d. E vorba de toată această viață literară — azi, una din cele mai complexe — cu care te-ai socotit tot timpul solidar, și de care îți este greu să te desparți pentru totdeauna“. Cît de dureros sună aceste ultime cuvinte. Și retrăim prin ele sensul profund al unei mari pasiuni în slujba activității literare. Lecturile intermitente încununează o operă ale cărei proporții abia se lasă întrezărite. Ele conțin toate acele cunoscute virtuți care dau farmec și o ținută originală scrierilor lui Perpessicius, indică aceeași orientare plurivalentă de totdeauna a gustului și a curiozității sale intelectuale, de la poezie pînă la tomul de memorii politice sau de probleme bibliografice, concentrează aceleași esențe de sentiment și idee provenind de la inepuizabila sa putere asociativă. Mai mult, e nevoie să spunem că scriitorul Perpessicius conferă aici stilului său o complexitate și o magnificență ce duce la ultime consecințe predispoziții mai vechi. Fraza se desfășoară acum în volute din ce în ce mai ample, crește parcă din sine însăși în prelungiri cărturărești de tot soiul, se organizează într-un atractiv caleidoscop de amintiri cînd pitorești, cînd sentimentale sau pline de umor, execută digresiuni variate. Și astfel întregul text capătă acel aspect atît de specific perpessician, al unui covor migălos, unde totul e condus cu mină sigură și cu un admirabil simț al figurilor și al arhitectonicei și unde poți afla, dacă privești cu atenție, nenumărate motive de încîntare. Așa se face că oricare dintre articolele cuprinse în aceste Lecturi... — fie că e vorba despre Bibliografia analitică a periodicelor românești, de Istoricul orașului Brăila de Constantin C. Giurescu, de Princepele lui Eugen Barbu, de volumele de poeme semnate de Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu, Tiberiu Utan sau Radu Cîrneci, de Antimemoriile lui Malraux sau de corespondența lui Paul Léautaud — așa se face deci că fiece articol se lasă citit cu plăcere și cu un real folos. Căci dacă obiectul foiletonului nu rămîne un simplu pretext pentru considerații cu caracter aleatoriu — și Perpessicius e un cronicar efectiv și conștiincios — nu e mai puțin adevărat că experiența, spiritul, sensibilitatea și finețea comentatorului împrumută ceva substanțial textului său, ceva ce îl ridică la rangul valorii independente. Uneori, puncte de pornire sărace se încarcă de lumini sugestii nebănuite, suficiente penitru a-l mulțumi pe cititor. Dar, încă o dată, să nu se deducă de aici un impresionism divagant și inofensiv la autorul Lecturilor EDITURA DACIA