Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1898 (Anul 2, nr. 123-247)
1898-12-08 / nr. 231
REDACȚIA Arad, Str. Aulich (Adam) ABONAMENTUL Pentru Austro-Ungaria: pe 1 an fl. 10; pc/ an fl. 5; pe l/t de an fl. 2-50; pe 1 lună fl. N-rii de Dumineca pe an fl. 2.— Pentru România ţi sunUnttate : pe an 40 franci. Manuscripte cum mapoiazâ. Arad. Marţi 8 (20) Decembre 1898Mp. 231 “^ssssmmssBssBBBgsmt ADMINISTRAŢIA Arad, Str. Aulich (Adam) INSERŢIUNILE: at I fir garmond: prima dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atăt abonamentele cât şi inserţiunile sunt a si plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. Monument lui Şaguna. „Marele Archiereu Miron“... scriau domnii din „gremiul“ consistorului în jalnicile lor tânguiri asupra morţii urmaşului lui Şaguna. Şi abia trec câteva zile, îi vedem pe aceiaşi domni şi în acelaşi organ pledând cu vervă pentru ridicarea unui monument spre eternisarea lui Şaguna, înainte de a vorbi la chestia monumentului, să facem niţică psichologie. Cei ce au înălţat pe raposatul Archiepiscop Miron între cei mari ai bisericei, trebue câ au fâcut-o din o iubire nemărginita, din entusiasm pentru faptele lui cele colosale. Au făcut-o din pură convingere, din inima plină de adesiune fiască faţă de marele părinte. Tot ce e posibil, pentru că în raport cu mititeluţii din „greraiu“, Miron, cu inteligenţa sa nediscutabilă, cu sobrietatea minţii şi cu o nuanţă bine marcată de viclenie, putea fi socotit de „mare Insă cum congruează această subiectivă credinţă cu ceea ce a urmat. ? După câteva zile deja, fabricanţii de oameni mari se întorc de la ţ£rîna cea proaspătă şi îşi îndreaptă atenţiunea şi sentimentele spre mormântul din Răşinari, unde doarme Şaguna, un bărbat ale cărui fapte şi simţiri erau cu desâvîrşire opuse idolului celor din gremiu. A murit Miron, deci să ridicăm monument lui Şaguna. Cum se explică această antiteză? Ea des voieşte în primul rînd psiehicul acelora, pe care reposatul Arehiepiscop s’a sprijinit în anii sei de stăpânire. Făţarnici şi linguşitori, nestatornici în gând şi fapte au fost până le trăia stăpânul şi aceiaşi au rămas şi după moartea lui. Conştiinţa şi independenţa judecăţii şi a voinţei le-au fost străine, puse la discreţia şefului, — car’ după moartea aceluia le ţin în suspens pentru a le trece în mânile celui ce va veni. Maşini şi instrumente, inimi stoarse, capete seci, coată pasele şi etnicilor răposatului Archiepiscop. Şi cum s’au mai dat de gol ? Toată impresia ce au lăsat cei23 ani de domnire bisericească vor să o şteargă, toate rănile vor să le încheie, luându-ne atenţiunea de la faptele lui Miron şi revocându-ne în memorie figura ideală a lui Şaguna. Ba pesemne simţesc şi ei înşişi o trebuinţa sufletească de a uita, de a trage o dungă peste acest trecut de neactivitate şi umiliri şi a privi cu drag şi duioşie la vremurile măreţe, la victoriile ce au secerat biserica sub sceptrul cel puternic al lui Şaguna. Falsitate şi iesuitism faţă de Miron şi rudeniile aceluia, reacţiune firească dar’ inconştientă în contra trecutului sub conducerea acelora — Iată esplicarea inspiraţiei spontanee pentru monumentul lui Şaguna. Adevărat că hotărîrea de esecutare a conduselor, luate înainte cu 20 şi atâţia ani, a fost primită într’o şedinţă ţinută înainte de moartea lui Miron. Acest fapt însă nu schimbă nimic în această esplicare, căci ştim în alte chestiuni cât de puţin fervenţi esecutori de conduse sunt, încât pentru noi, este indiferent ce motor a servit de temeiu la solicitarea ideei, ba ne este chiar binevenit fondul psihologic sub care se presintă ca o dezavuare a activităţii Metropolitului Miron şi o aderare la direcţia lui Şaguna. Ca atare şi salutăm circularele forurilor bisericeşti comunicate tuturor parochiilor grecoorientale pentru întreprinderea de colecte în sublimul scop. Suntem siguri, că impunătoarea figură, care vecinie va străluci în istoria noastră naţională şi bisericească este atât de cunoscută şi slăvită de tot Românul de bine, încât e inutil a mai insista asupra datorinţelor ce ne leagă de o asemenea figură. Semnalul s’a dat. Se grăbim deci cu toţii, fără deosebire de colorit politic şi confesional a ne arăta ce ştim şi prin semne exterioare să ne iubim oamenii cei mari. — Mari cu adevărat. Să contribuim cu toţii la realizarea ideii, care nu atâta din sărăcia noastră cât din răutatea şi indiferenţa multora până acum nu s’a făcut trup. Ridicarea unui monument în memoria lui Şaguna e o ideie înălţătoare. Să ne însufleţim de ea! ! Bucuria adversarilor Românilor în faţa unor fapte sâvîrşite de fruntaşii români este, desigur, cea mai grea osândă la adresa acestora. Noi am zis-o nu odată, că cearta dusă de organul „autorizat“ de la Sibiiu, care a ajuns deja la al III-lea articol în care tot de afacerile din România se ocupă, bucurie numai Ungurilor face. Acum vin şi Ungurii să mărturisească aceasta. Iată, într’adevăr, ce scrie „Budapesti Hírlap“ de la 17 Decemvrie: „Ziarele române din Ungaria azi în primul loc serva ca teren de luptă a politicei interne a României. Ba s’a ajuns în privinţa aceasta atât de departe, că atacurile conservatoare împotriva lui Sturdza înteiu apar în „Tribuna“ de la Sibiiu. Aceasta, se înţelege, spre marele noroc al guvernului maghiar, după cum tot aşa de adevărat este, că astfel şi terenul de luptă a naţionalităţilor din Ungaria a fost dus în România''1'. Constatarea aceasta din partea Ungurilor este cea mai grea osândă poate ce de un timp încoace curge asupra politicei dlor Coroian—Raţiu. * Trecem cu duiumul. După cum ni se scrie din Timişoara, în vremea din urmă, locuitorii din suburbii, tot mai mult să iasă adimeniţi de momelile predicatorilor baptişti. Nu mai departe decât Miercurea trecută o familie a trecut la nazaricu şi care la baptişti au trecut patru deodată. E mare temere, că numărul rătăciţilor va creşte, căci păgânul primar al Timişoarei, cu a căror prilej el li încurajeză şi- li îndeamnă ca numaiunguritatea* şi „simţul naţional maghiar* să şi-l conserve. CRITON. NI. .Avem, — zise Socrat, — înainte de toate, să ne dăm seamă, dacă trebue ori nu să facem ceea ce zici tu.“ Stabilind adevĕrul, că ceea ce e drept e bine, car’ ceea ce e nedrept e rău şi că buna vieţuire consistă în a face numai ceea ce e bine, el urmează: „E adevărat, că nu avem să facem niciodată nedreptate? ori ne este permis să facem nedreptate în unele împrejurări și nu ne este permis în altele? ori este un adever absolut, că nedreptatea nu e nici odată permisă ?... Criton. Asupra acestui lucru suntem de acord. Socrat. Nu avem deci să facem cu nici un chip nedreptate ? Criton. Fără îndoială — nu. Socrat. Nu avem deci să le facem nedreptate nici chiar celor ce ni-au făcut noue nedreptate, deşi, poporul crede, că aceasta e permis, căci tu admiţi, că nedreptate cu nici un chip nu avem să facem ? Criton. Așa mi se pare. Socrat. Cum însă ? Ne este oare permis să-m i facem cuiva rău, ori nu ne este permis? Criton. Fără îndoială nu, Socrate. Socrat. E deci just, cum crede poporul, să răsplătim răul prin rău, ori e Înjust? Criton. Foarte Injust. Socrat. E deci adevărat, că nu e nici o deosebire între a face reu şi a fi nedrept? Criton. Aşa este. Socrat. N’avem dar’ nici odată să facem nedreptate, nici sa resplatim răul prin reu, ori şi ce ni s’ar fi făcut, dar’ bagă bine de seamă, Critone, ca nu cumva admiţând-o aceasta să vorbeşti contra convingerii tale, fiindcă eu ştiu prea bine, că sunt foarte puţini oamenii, care admit acest adevăr. Şi e peste putinţă, ca cei ce n’au în cestiunea aceasta aceeaşi convingere să se înţeleagă vre-odată bine între dînşii. Se întâmpla, din contră, că despreţuind unii părerile altora se despreţuiesc totodată şi unii pe alţii. Dăţi dar’ bine seamă, dacă eşti ori nu de aceeaşi părere cu mine, şi dacă admiţi principiul, că nici odată nu trebue să facem nedreptate, nici chiar când ni s’a făcut noue nedreptate, nici să resplatim răul prin rău ... Dacă da, ascultă ceea ce urmează. Au trecut două mii de ani de când Platon a constatat aceste adevĕruri, dar’ adevĕrul fiind vecinie, ceea ce adevĕrat a fost atunci și azi tot adevĕrat trebue să fie. — Ceea ce e bine nu e rău, ear’ ceea ce e rău nu e bine; ceea ce e bine e drept și ceea ce e drept e bine, ear’ ceea ce e nedrept e rou. Acesta e un adever tot atât de învederat ca adeverul, că de două ori trei fac şase şi de trei ori două tot şase. Şi întocmai precum n’ar fi cu putinţă să ne înţelegem la socoteală cu oameni, care ar fi în atare să susţină, că şase fac numai de două ori trei, dar’ nu şi de trei ori două, nu ne este cu putinţă să ne înţelegem în lucrarea morală cu oameni, care nu sunt pâtrunşi de adeverul, că nedreptatea este un lucru totdeauna, pretutindeni, şi în toate împrejurările reu. Platon constată, că sunt foarte puţini oamenii pătrunşi de acest adever şi că oamenii cu păreri deosebite, dispreţuind unii părerile altora, se despreţuiesc şi unii pe alţii, nu pot să se înţeleagă între dînşii şi nu sunt în stare să lucreze împreună. Tot aşa e şi astăzi. Intre noi şi maghiari înţelegerea şi pacînica conveţuire e peste putinţă, fiindcă noi stăruim asupra adevărului, că nedreptatea e necondiţionat rea, iară ei fac nedreptăţi crezând că fac bine, că servesc causa patriei şi a neamului lor. De aceea noi îi despreţuim ca pe un neam de oameni mai prejos de noi, care nu sunt în stare să se ridice la recunoaşterea adevărurilor, pe care se întemeiază viaţa morală, ca pe nişte barbari în înţelesul clasic al cuvântului, cară ei ne urăsc socotindu-ne drept duşmani primejdioşi. Aceasta e basa morală a luptei noastre, şi câtă vreme noi Românii rămânem cu toţii pe basa aceasta, ne înţelegem uşor între noi, ne iubim unii pe alţii, lucrăm cu toată inima împreună şi suntem tari prin aprobarea generală a lumii civilisate, care este organisată şi ea pe basa principiului susţinut de noi. In dată însă ce unii dintre noi se abat de la acest principiu, nu mai e nici între noi înţelegerea cu putinţă, ne despreţuim şi noi între noi ne desbinăm, ne duşmănim şi suntem slabi şi nemernici. Le zic dar şi eu cetitorilor mei ceea ce i-a zis Socrat lui Criton: Daţi-vă bine seamă dacă sunteţi ori nu pătrunşi de adevărul, pe care se întemeiază lupta noastră naţională. Dacă sunteţi, înainte; ear dacă nu sunteţi pătrunşi şi nu vă puteţi pătrunde de el, nu vă mai perdeţi timpul citind scrisa mea, căci nu putem să ne înţelegem. Noi vrem să-i ridicăm pe maghiari la noi, car’ ei vor să ne coboare pe noi la dînşii. Nu ar fi lucru de mirat, dacă In această luptă unii dintre Români s’ar fi maghiarisat în sufletul lor, s’ar fi coborit la nivelul maghiar şi ar fi perdut astfel destoinicia de a recunoaşte adevărul şi de a iubi dreptatea. Pentru aceştia n’a scris Platon şi nu scriu nici eu. Scriu numai pentru cei ce pot zice ca Criton .Sunt credincios al convingerilor mele şi gândesc ca tine: vorbeşte, că te ascult.* Socrat. Urmez dar, adecă, mai bine zis, întreb: omul, care a promis un lucru drept este el dator să se ţină de vorbă ori poate să-şi calce vorba? Criton. El e dator să se ţină de vorbă. Socrat. Fiind aşa, dă-ţi seamă,dacă noi, plecând eu de aici fără de învoirea Atenienilor, am face ori nu cuiva vreun rău, poate, chiar celor ce nu o merită aceasta. Ne-am ţinea ori nu ne-am ţinea de făgăduinţa dreaptă, pe care am făcut-o ? Criton. Nu pot să dau, Socrate, răspuns la întrebarea ta, căci n’o înţeleg. Socrat. O înţelegi mai bine aşa? Ajunşi în clipă de a fugi, oricum îţi vine mai bine să numeşti ieşirea noastră de aici, legile republicei, ivinduse în faţa noastră, ni-ar zice: „ Socrate, ce ai de gând să faci ? A executa fapta, pentru care te pregăteşti, e oare altăceva decât nimicirea deplină, în ceea ce te priveşte pe tine, a legilor şi a republicei? Crezi tu, că un stat poate să existe, când legile sunt nu numai fără putere, dar totodată şi despreţuite şi călcate în picioare de particulari ?" Ce am putea