Tribuna Poporului, ianuarie-martie 1912 (Anul 2, nr. 1-10)
1912-01-01 / nr. 1
Atoonament n 11 Pe un an ... 4 Cor. I Psstri România ţi America: Pe an jum. an . 2 Cor. I Pe un an . . . 10 cor. Un număr ofițeri. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia ţi Administraţia: Strada Deák Ferenc 30. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiazi. — Telefon pentru oraş şi comitat 90S. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fft. Anul nou. Cu numărul acesta „Tribuna Poporului” intră în al doilea an de existenţă, hotărîtă să urmeze fără şovăire calea urmată până aci: răspândirea luminii în toate păturile poporului şi deşteptarea lor la adevărată viaţă culturală-naţională. Ajunşi în pragul unui nou an, ne oprm o clipă pentru a privi în urma noastră şi a căuta, în trecut, nădejdi nouă şi frumoase pentru viitor. Nu vorbim în clipa aceasta despre nădejdile noastre şi ale foii noastre, ci vorbim de nădejdile şi dorinţele noastre ale tuturor, de nădejdile şi dorinţele poporului nostru românesc. Cu fiecare an care apune îngropăm multe nădejdi neîmplinite şi întimpinăm anul ce răsare cu dorinţa ferbinte de-a ne aduce măcar el întruparea lor aşteptată de atâta amar de vreme. Anul .Treota care moare acum a fost greu pentru noi Românii, poate mai greu decât mulţi ani grei de cari am avut în belşug. In zadar căutăm în urma noastră, iar de tot vom putea descoperi o rază slabă de lumină care să ne însenineze. Zilele şi lunile s’au depănat în aceiaş veşnică luptă de apărare a puţinelor comori ce ne-au mai rămas dela părinţi, căci comori nouă nu prea ne-am putut câştiga. Chiar şi nădejdea într’un viitor mai bun, nădejdea care îţi dă putere să nu slăbeşti în opintirile şi stăruinţele tale de înaintare, am moştenit-o dela înaintaşii noştri cari au murit cu credinţa în suflet că dreptatea noastră va birui. Noi n’am făcut nimic ca să se întărească şi în inimile noastre credinţa aceasta; n’am pus nici o pietricica la clădirea nădejdilor noastre; le-am lăsat toate mai mult în voia întâmplării, — fără să ne dăm seamă că orice clădire pe care n'o îngrijeşti cu vremea trebuie să slăbească. Şi nouă ne-a slăbit credinţa în viitor nu numai pe urmele neputinţii şi slăbiciunii noastre, ci şi în urma puterii covârşitoare a duşmanilor noştri de tot soiul. Azi am ajuns într’o întunecime cum n’am mai fost niciodată. Litre cei mai aleşi fii ai neamului nostru s’a încuibat o vrajbă care ne sfâşie; poporul abia mai duce greul poverilor ce i s’au încărcat în spate; biserica şi şcoala româneasca — ocrotitoare, de veacuri nenumărate, a limbii şi legii noastre strămoşeşti — sunt primejduite; în parlament, în urma nemaipomenitelor volnicii săvârşite la alegeri numărul apărătorilor noştri s’a redus la un număr neînsemnat şi aşa înainte. Nicăiri nici un foc luminător care să alunge bezna ce ne împresoară. Am căzut atât de jos, cum n’am mai căzut şi nu vom mai putea cădea nici**— 1 dată. Şi aici ne răsare noua nădejde mântuitoare. Cum în viaţa fiecărui om este un suiş şi un coborîş, tot aşa trebuie să fie suiş şi coborîş şi în viaţa unui popor. Noi am ajuns pe cea din urmă treaptă a coborîşului, de unde mai jos nu este. De-acum încolo trebuie să suim şi noi, căci aşa e legea firii. Şi cum dela noi a atârnat cât de adâncsă coborîm, tot dela noi va atârna cât de sus să urcăm. Anul ce-şi deschide acum porţile nu ne poate aduce cele mai mari decât cele din trecut. De-acum nu putem decât să suim. Şi cum dela noi a atârnat căderea, dela noi va atîrna şi când să începem suişul. Trecutul nostru trist va trebui să fie pentru noi un izvor de reculegere. Va trebui să ne facă să înţelegem că trebuie să pornim pe-o cale nouă şi ne va sili să apucăm această cale. O singură dorinţă am avea, poate, începutul suişului că nu-l amânăm prea mult. Să punem umăr la umăr, să readucem înainte de toate în rîndurile noastre buna înţelegere şi dragostea frăţească — şi nu ne îndoim că anul nou ce ni-a răsărit Patima bădicului Stan. De Ioan Agârbiceanu. „Paştile ca Paştiie, — Crăciunu-i sărbătoare”, era vorba bădicului Stan. Dumnealui de când era băieţaş, bun de strungar, tot pe la oi a văcuit De când se desprimăvăra şi până cădeau zăpezile, din behăit de miei, de oi, din lătrat de câini, din gospodăria stânii încolo, bădicul Stan nu mai prea ştia ce se întâmplă în lumea asta. Dumnealui se hrănea „cu bâta”, cum se zice. Rar venea prin sat, deşi avea aci casă de piatră, zidită cu femeia, nevastă frumoasă şi copii mărunţei. Când era,cu stâna pe Măgură, când în Aluniş, când iarăşi pe ogoare. Aerul curat al câmpiilor, laptele gros de oaie, caşul dulce, urda, îl făcură înalt, puternic, lat în spate şi pumnul greu. Era cel mai tare om din sait. Dar tăria lui na sluji la nici o bravură, haiducul Stan nu era certăreţ. In ochii lui albaştri se coborâse pacea, liniştea văzduhului senin şi ceva din melancolia depărtărilor fumurii. Era blând ca animalele lângă care crescuse. Iarna-vara i se vedea prin gura cămăşii pieptul arămiu. Obrazii lui erau plini şi roşii, era în ei ceva din sănătatea brazilor tineri, a băieţilor sănătoşi şi bine hrăniţi. Dar, aşa la întâmplare, un sac sătul de grăunţe şi-l punea pe umăr jucându-se, un car încărcat cu fân ţi-l ridica de pe roatele de dinapoi, şi berbecele în lâna căruia îşi împlânta bădicul Stau mâna lui mare cu degetele groase, se uita cu ciudă în pământ. Nu mai cerca să scape. In colo, dumnealui zăcărea mai mult pe pajişte, în urma oilor. De jos, răzimat într’un cot, striga după câni, după oile cari sa râuleţeau de turmă. Glasul lui se auzia departe, limpede, cum limpede era aierul, cerul, chiair privirile bădicului. Oiloir mai nărăvaşe bădicul nu le zicea altfel decât „boale”. „Nea, boală, nea”, şi le privea cu’n fel de disgust. Ii părea că samănă cu nevestele cele rele, iuţi, neastâmpărate. Bădicul Stan îşi zicea de multe ori: „sprâncenata asta cu gura ascuţită e ca Vuţa. Lacăra samănă cu Paraschiva din părău. Băla aceia patrcă-i Măriuţa Tunarului.” Insă după ce cădeau zăpezile, bădicul Stan rămânea la gospodăria lui până se făcea gură de primăvară. Trupul lui uriaş ,se vedea prin curte, pe la grămada de lemne, se vedea îndoindu-se şi intrînd în grajd la vite. Cele din urmă săptămâni din postul Crăciunului totdeauna îl aflau ■pe bădicul acasă. El ţinea doi boi şi două vaci, iar porcul de Crăciun nu-i lipsea niciodată. Do cu vară îl punea la îngrăşat, şi iar când da pe acasă, mai întâiu se apropia de coteţ să vadă cât s’a îngrăşat. Şi de câte ori se întorcea la stână, totdeauna îi zicea muierii: — Grijeşte de polic, nevastă. Dă-i să mânce! In săptămânile din urmă, în postul Crăciunului, grija asta o lua asupra sa. II puteai vedea mereu cum se apropie cu bocuţa plină de boabe aurii de pommb şi o vărsa grăsunului. Apoi îl aştepa până se ridica în mare silă din aşternutul de paie, grohotind cu prietenie, şi începea să ronţăne. Cântecul acesta de boabe sfărîmate în măsele tari, îi plăcea foarte mult bădicului. Se apropia, privea printre scânduri, şi un surâs de mulţumire îi trecea pe faţă. — Ţi-a numărate zilele, mănâncă că nu-ţi pară rău, zicea al tora, ca şi când ar fi vorbit cu un om. Apoi, în ziua de mucenicul Ignat, bădicul Stan aducea de dimineaţă în curte paie proaspete, aurii, cari împrăştiau un miros de vară, de maşină de treerat. Le punea grămadă pe zăpada îngheţată, şi, din când în când, se apropia de culcuşul grăsunului. Acela sforăia nepăsător. „Sărace! zicea bădicul milos, cum nu ştii ce te aşteaptă”. Apoi se auzia scârţâind îngheţată portiţa dela curte. Meşterul Andrei se apropia, cântându-i zăpada sub opinci. încă nu era ziuă albă. — V’aţi sculat? zicea încet Andrei. — Numai dumnealui doarme, răspundea bădicul arătând spre culcuşul grăsunului. — Las’ că-i bine. Abia îi facem mai iute apa. Pe la alţi creştini veniau 2—3 vecini şi ajutau până junghea Andrei grăsunul. Insă, aici, el se bizuia singur pe bădicul Stan. Şi, n’ar fi avut pentru ce să se încreadă aşa de tare un bădicul. El se apropia totdeauna cu’n adânc fior de milă de închisoare. Sufletul lui parcă încerca să se înspăimânte. Insă numai până ce grăsunul, îngrozit, începea să grohotească înfuriat şi nu vroia să iese din ascunziş. Atunci bădicul se învolbura, de mânie, îl prindea cu braţele, îngenunchia, îl isbea la pământ, şi, gâfâind, îi zicea meşterului Andrei: „Dă-i!” Când trupul de sub genunchi începea să se înmoaie bădicul se ridica în silă, lua o mână de paie şi se ştergea de sânge. Dumnealui se bucura de bobotaia care-şi sălta sus flăcările mari arămâi ca pe vremea când era copil. Ca şi atunci urmărea şi acum speria neagră, ce se înălţa ca nişte hoaspe în văzduh! — De-acum au plecat Țiganii la tîrg! zicea vesel bădicul Stan.