Tribuna, octombrie 1884 (Anul 1, nr. 136-160)

1884-10-27 / nr. 158

Anul I Sibiiu, Sâmbătă în 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1884 Nr. 158 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 îl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 H. 20 cr., 1/1 an 3'H. 50 cr., Va an 7 11., 1 an 14 11. Pentru România și străinătate. Apare îîi fiecare di de lucru V* an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. ’ Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Conjecturi politice. iii. Nu există, am dis, între cele trei gu­verne din monarchia austro-ungară unita­tea de vederi, pe care trebue să o dorim. Cât pentru deosebirile de vederi în ceea ce privesce politica externă, ele au drept punct de plecare împregiurarea fa­tală, că prea adese­ori Maghiarilor inte­resele actualei Ungarii nu le par iden­tice cu ale monarchiei. Tot cam acelaşi e şi punctul de ple­care al neînţelegerilor dintre guvernul cis­lau­an şi cel translai­­an.­­ Prin dualism cestiunea organisării noastre interne nu a fost resolvată, ci s’au indicat numai principiile, pe basa cărora urmează a se desvolta dreptul nostru pu­blic. S’a despicat monarchia în două părţi, şi conducerea lucrării de organisare a fost încredinţată într’o parte elementului ger­man, car’ în alta celui maghiar. Prin aceasta însă nici unuia din aceste două elemente nu i s’a dat domnia exclusivă, ci din con­tră, li s’a asigurat prin anume legi şi ce­­lor­lalte elemente mai multă ori mai pu­ţină înrîurire în viaţa publică. Dualismul nu însemnează dar’, că o parte din mo­narchie este germană, ear’ alta maghiară, ci numai că într’o parte Germanii, ear’ în­­tr’alta Maghiarii au să-’şi arete destoinicia de element Organisator. El este o formă de transiţiune. Astfel ’l-au înţeles toate popoarele din monarchie, şi tot astfel îl înţeleg şi Ma­ghiarii. Admisă odată această formă, dreptul nostru public se poate desvolta în două direcţiuni deosebite: ori se vor lărgi în­cetul cu încetul drepturile deosebitelor ele­mente, ori ele se vor reduce, şi într’o parte Maghiarii, car’ într’alta Germanii vor­aj­unge la domnire exclusivă; ori se va accentua din­tji în­­ mai mult caracte­rul poliglot al patriei noastre, ori se vor forma cu timpul din amestecul de ţeri şi de popoare două state naţionale, unul ger­man, car’ altul maghiar. » Desvoltarea s’a făcut în amândouă aceste direcţiuni. In ţerile de preste Latia, Germanii în curând au simţit, că, deşi sânt superiori în cultură, deşi au tradiţiuni de predom­­nire, nu pot să-­şi câştige domnia exclu­sivă, că ar opri mersul desvoltării paci­­nice în loc, dacă ar stărui asupra ei, că aceasta nu poate să fie misiunea lor în monarchia habsburgică. Ei au renunţat dar’ la idea de a preface partea din mo­narchie lor încredinţată într’un stat ger­man, şi s’au pus să caute o formă pe cât se poate de priincioasă pentru pacinica vieţuire împreună a deosebitelor elemente. Nu s’a găsit încă această formă, dar ţe­rile de preste Laita înaintează spre ea. In Ungaria dreptul public s’a des­­voltat în direcţiunea opusă. Deşi posiţia Maghiarilor este în Un­garia mai grea decât a Germanilor în ţerile de preste Laita, Germanii aveau faţă cu dînşii elemente mai înaintate în cul­tură, care se manifestau cu mai multă putere în luptele normale ale vieţii poli­tice. Nota caracteristică a nonoarelor mai înapoiate în cultură, — şi asemenea po­poare sânt în Ungaria, — este, că ele nu sein să se manifesteze în viaţa publică, ori supoartă presiunea ce se face asupra lor, ori ridică panii. Şi fiindcă Românii, Sârbii, Croaţii, Slovacii, Rutenii şi ceilalţi nemaghiari n’au pus mâna pe par. Ma­ghiarii au credut, că vor pute să prefacă ţerile supuse coroanei ungare într’un stat naţional maghiar, că aceasta e misiunea lor în monarchia austro-ungară. Unul câte unul au restrîns clar’ drepturile celor­lalte elemente, încât Ungaria a ajuns a fi o adevărată Maghiarie. Se poate oare, ca desvoltarea celor două părţi din monarchie să se urmeze şi mai departe tot astfel, în două direcţiuni opuse? Nu trebue oare să se producă în cercurile hotărîtoare dorinţa de a stabili oare­care uniformitate în stările celor două părţi ? Tot omul preocupat de interesele mo­­narchiei trebue să se întrebe­­ cum este oare mai bine? aşa cum se urmează în Ungaria, ori aşa, cum se urmează în ţe­rile de preste Laita? Asupra răspunsului nimeni nu mai poate să fie în nedumerire. în ţerile de preste Laita sânt lupte politice, crâncene lupte, dar­ la urma ur­melor aparatul constituţional funcţionează în mod normal. în ţerile supuse coroanei ungare gu­vernul privesce cu nelinişte când spre Croaţia, când spre Ardeal, când spre emi­graţii noştri din România şi este silit să recunoască el însuşi, că nu mai poate menţină ordinea publică dacă nu i se vor acorda puteri extraordinare. Nu mai rămâne îndoială, că i se vor acorda aceste puteri, căci este în interesul monarchiei, ca el să le aibă. Deşi Maghiarii nu pot de loc să se laude cu resultatele, pe care le-au dobân­dit în timp de optsprezece ani, cu desă­­vîrşire compromisă nu va fi direcţiunea apucată de dînşii decât atunci, când se va fi dovedit, că nici chiar cu puteri ex­traordinare nu se mai poate merge mai departe în această direcţiune. Au formu­lat un scop, şi după optsprezece ani de Zile recunosc şi ei înşişi, că cu mijloace normale nu-­l pot realiza, trebue se li se acorde şi mijloace extraordinare, ca să facă şi cu aceste o încercare. Aceasta însă va fi totodată şi ultima, care se poate în această direcţiune. Dintre două una: ori sânt elementele nemaghiare din Ungaria prea slabe, ca să se poată afirma ca factori alcătuitori de stat, şi atunci în interesul consolidării monarchiei ele trebue să fie strivite, ca să nu mai impedece prin vecinicele lor svîrcoliri mersul regulat al vieţii comune; ori ele sânt capabile de desvoltare, nu vor cu nici un preţ să renunţe la viaţa lor proprie şi au în ele destulă putere să se impună, şi atunci trebue să se pună capăt zadarnicelor încercări de a le strivi. Dacă e una, ori dacă e alta, aceasta se va vede atunci, când se va face între­buinţare de mijloace extraordinare. Ne vom ascunde în faţa acestor mij­loace în gaura şerpelui, atunci sântem capabili de renunţare, şi interesul monar­­ch­iei cere să fim striviţi, ca să nu mai facem de geaba gălăgie. Dacă însă setea de desvoltare şi iubirea cătră limba, cătră legea şi cătră neamul nostru e în noi în ade­văr atât de tare, încât înfruntăm ori şi ce primejdie mai bucuros decât să renun­ţăm, atunci se va pune capăt şirului de experimente, prin care inimele popoarelor se înstrăinează. Sânt opt­spre-Zece ani de când Ma­ghiarii se opintesc să desnaţionaliseze tot ce nu e maghiar în Ungaria, dar’ opt­­spre-Zece ani au trecut şi efectele opin­tirilor lor nu se simt, în deosebi noi Românii nu numai, că n’am slăbit în vr­solinţa noastră naţională, ci sântem chiar mai închegaţi ca acum opt­spre-Zece ani. Se supun Românii, rabdă, aşteaptă timpuri mai priincioase, dar’ acei Români, care se supun şi rabdă. Românii, pe care solgabirăii pot să-’i ducă la urnă, ne-ar omorî cu petri, dacă am voi astăzi, ceea ce acum opt­spre-Zece ani se putea, să propagăm între dînşii spiritul de apro­piere simpatică faţă cu Maghiarii. Şi ura de rasă, pe care au sădit-o Maghiarii în patria noastră, este o calamitate elemen­tară, care pe toţi oamenii preocupaţi de interesele monarchiei trebue să-­i pună pe gânduri. Dar’ fie ură de rasă, fie stîr­­pire de popoare, numai dacă astfel­ se poate ajunge la consolidarea dorită, însă după resultatele obţinute în timp de opt­­spre-Zece ani ori-şi-cine trebue să-’i întrebe pe Maghiari: Admiţeild chiar, că scopul formulat de voi se poate realisa, câte se­cole v’ar trebui ca să puteţi ajunge la el? Ear’ secole întregi monarchia nu poate să rămâie într’o stare de tran­siţiune. Ani întregi de-a rîndul Maghiarii au insinuat mereu, că sântem duşmani ai ţerii şi ai tronului, că gravităm în afară, că sântem element primejdios pentru mo­narchie. Cu atât mai rău pentru dînşii, care au sarcina de a ne câştiga pentru patrie şi de a cultiva în noi tradiţionala alipire cătră tron. A sosit, în sfîrşit, timpul să o simtă şi ei înşişi aceasta. Un episcop reformat, cunoscut ca zelos propagator al curentului „patriotic“, este primit în audienţă de Maiestatea Sa. Fiindcă astăzi în Ungaria funcţionarii şi mai ales cei bisericesci şi cei şcolari au în deosebi şi sarcina de agenţi de maghia­­risare, graţiosul nostru Monarch îl întreabă pe noul episcop, dacă credincioşii, pe care îi va păstori, sânt toţi Maghiari ca dînsul, apoi dacă aceia, care nu sânt maghiari, se maghiarisează ori nu. „E sclut de toată lumea, — Zice „Pesti Napló“, — ce viu interes poartă Regele nostru pentru causa maghiarisării. “ Fără îndoială ! Regele nostru e pă­rintele nostru şi poartă viu interes pentru tot ceea ce privesce soartea noastră, însă răspunsul episcopului seamănă foarte mult a­scusă; episcopul pare a fi strîmtorat, că trebue să mărturisească, că maghiarisarea înaintează cam încet, fiind­că aşa sânt împregiurârile din partea lo­cului. El nu uită apoi să mai încredinţeze pe Maiestatea Sa, că ci toate aceste toţi îi sânt supuşi credincioşi. Cine ’l-a întrebat ?! Pe cât se im din amănuntele publicate asupra acestei audienţe, Maiestatea Sa nici n’a întrebat, dacă-’i sânt ori nu credincioşi şi aceia, care nu se maghia­risează, nici ’i-a făcut episcopului obiecţi­­unea, că prea multele stăruinţe asupra maghiarisării înstrăinează pe cei ce nu vor să se maghiariseze. Şi totuşi episcopul a accentuat pe acest „cu toate aceste11, pe care Ziarele maghiare îl suprimaseră, printr’o anume „rectificare“, ca pe un lucru foarte im­portant. Trebue dar’ să presupunem, că sânt cercuri importante, în care se face obiec­­ţiunea, pe care Maiestatea Sa n’a făcut-o, că se va fi găsind cineva undeva, care susţine că aceia, care nu se maghiarisează, sânt din Zi în Zi mai slabi în credinţa lor faţă cu tronul. O presupunem aceasta, căci astfel n’am pută înţelege pre acel „cu toate aceste.“ Un singur lucru seim şi noi dim­preună cu „Pesti Napló“, că Maiestatea Sa Regele nostru poartă viu interes pentru maghiarisare, ba mai tragem din răspunsul episcopului Szász şi conclusia, că Maies­tatea Sa ar dori ca maghiarisarea să înain­teze, dacă se poate, ceva mai puţin încet ca până acum. Şi de­sigur Maghiarii nu vor Zi°e, că aceasta e o încuragiare pentru noi, că sântem şi acum numai nişte unelte ale „Camarilei“, că lucrăm după inspiraţiuni primite „de sus.“ Cu atât mai puţin vom pute să ne simţim încuragiaţi după­ ce Maiestatea Sa va fi sancţionat legea, prin care corpurile legiuitoare îi vor fi acordat guvernului mijloacele extraordinare, spre a face ca maghiarizarea să înainteze mai răpede. Cu toate aceste noi vom merge în­ainte, din propria noastră pornire, pe pro­pria noastră răspundere, cu risicul nostru propriu, anume din convingerea, că numai astfel putem servi patria şi tronul. Ceea ce ne încuragiază pe noi e drep­tatea causei noastre, e consciinţa, că inte­resele noastre sânt identice cu ale monar­­chiei, e siguritatea, că vom fi aprobaţi de toate popoarele, dacă­ ne vom expune pentru aceste interese. Voim să avem deplină libertate de desvoltare. Atât şi numai atât! Şi dacă în adevăr aceasta şi numai aceasta o voim, atunci, în timpul, în care trăim, este pentru noi un titlu de onoare de a fi persecutaţi, loviţi în interesele noastre, aruncaţi în tem­niţe, este o glorie de a fi gata să înfruntăm ori­şi­ ce primejdie. Și de aceea e discordantă nota ce stră­bate printre rîndurile importantului articol publicat în „Fester Lloyd“ de Ziia ser­bării centenarului răscoalei dela 1784. Nu s’ar fi răsculat Românii la 1784, dacă nu ’i-ar fi încuragiat împăratul Iosif II, filosoful, visătorul, omul fără de sentiment practic. Par’că Maghiarii ei singuri sânt oameni ce lucrează din propria lor pornire! ? Alţii sânt numai unelte! Dară chiar şi broasca moartă, că e broască şi moartă, dă cu laba, când îi aruncăm o picătură de apă tare în spi­nare : noi, care sântem oameni şi vii, să stăm oare în vecinică amorţire, când ne ard pănă în măduva oaselor impunerile Zilnice ?! De ce oare „Pester Lloyd“ nu vrea să admită adevărul istoric atât de lămurit, că împăratul Iosif II, filosoful, ’i-a încura­giat pe Români şi ’i-a luat sub ocrotirea sa pentru­ ca să-’i îmblânzească, pentru-ca să înnăbuşe în ei pornirea bestială comună tuturor oamenilor ajunşi la desperare, pen­tru-ca să dreagă răul, pe care îl făcuseră nemeşii, nu pentru-ca se provoace răscoala, ci pentru-ca să o înlăture prin măsuri pro­filactice ?! De ce nu vrea să admită acest adevăr ? Pentru­ că nu-’i dă mâna să-’l admită!

Next