Tribuna, iunie 1888 (Anul 5, nr. 124-146)

1888-06-10 / nr. 131

Pag. 522 Constituţionalismul ungar şi presa franceză. Discursul primului ministru, d-lui Tisza, asupra exposiției franceze a pro­vocat indignaţiune generală în Francia. Organele cele mai de valoare şi cele mai serioase s’au ocupat de acest discurs şi ’l-au exploatat în mod nu prea plăcut guvernului ungar. Vin acum şi „Revistele“, care au un caracter mai mult istoric decât po­litic, şi se ocupă de discursul lui Tisza şi de sistemul său de guvernare. Ofi­ciosul „Nemzet“ reproduce, după „Revue Bleue“, organ întemeiat de celebrul E­d. Young, un articol da­torit penei distinsului publicist francez Ramban­d. Iată articolul: „Dacă am ave cunoscinţe cât de ele­mentare asupra luptelor de rasă, care despart pe Austria în partide şi despre rolul, pe care îl joacă în această monarchie fiii lui Arpad, am fi de mult în curat asupra simpatiilor, pe care le putem spera din partea Maghiarilor, şi nu ne-ar surprinde de fel atacurile nepre­­cugetate sau intenţionate ale bărbaţilor de stat maghiari. Direcţia primejdioasă a grandomaniei şi a intrigei lor nu se potrivesce cu interesele Franciei. Presa franceză trebuia să accentueze mai de mult simptomele acestui antagonism, care ar pute servi de directivă diplomaţiei noastre. . . După „pacea de la Nikolsburg“ îm­păratul Francisc Iosif nu se putea gândi fără spaimă la o nouă revoluţie în Ungaria după insurecţia nebună de la 1848. Corniţele A n d r á s s y, în înţelegere secretă cu Coloman Tisza, a obţinut după o luptă îndrăsneaţă de doi ani de la împăratul Francisc Iosif sacrifi­carea Românilor şi a Slavilor translatiani. Ro­mânii, Croaţii şi Serbii, care în 1848 au mân­tuit dinastia, au fost supuşi rasei maghiare şi au devenit supuşi de a doua mână. Transil­vania, a cărei autonomie a fost respectată de Maria Teresia şi pănă la 1850 a fost ţeară autonomă, s’a anexat regatului ungar. Ţinu­turile grăniţeresci, această creaţiune frumoasă a principelui Eugen, ’şi-au perdut autonomia şi s’au împărţit în comitate unguresci, îndată­ ce Coloman Tisza a devenit prim­­ministru, s’a distins mai ales prin vehemenţa răsvrâtitoare a maghiarismului său. A nimicit în mod brutal tradiţiunile cele mai vechi, le­gile etnologice, documentele cele mai preţioase, pe naţionalităţile române, sârbe şi croate le privesce ca neexistente, şi în imperiul Stului Ştefan nu vrea să vadă decât numai Maghiari neaoşi. Vrea să forţeze naţionalităţile ca să vorbească fluent aceea limbă, în care se distinge elocinţa sa. în fundul Carpaţilor şi in împregiurimile Dravei comunele cele mai să­race au fost nevoite a se băga în datorii, pen­­tru­ ca copiii lor să poată bolborosi câteva vorbe din această limbă provincială, constituită din provincialismele turcesci, fineze etc., care nu e înrudită cu nici o limbă europeană. Un întreg sistem al înşelătoriilor şi fal­sificărilor le exclude pe toate naţionalităţile din parlamentul din Budapesta, car’ sistemul con­stituţional e un instrument al despotismului celui mai cras ce dăinuesce în Ungaria. Dar’ n’a fost destul subjugarea Românilor şi a Sla­vilor în interiorul ţerii; ei trebuiau să fie îm­­pedecaţi în înaintarea lor culturală şi în ceea­­laltă parte a monarchiei. De aici vine, că Coloman Tisza se amestecă mereu şi în tre­burile interioare ale Cislaitaniei şi cere mereu regularisirea Boemilor, Slovenilor, Românilor, şi a Dalmaţienilor. Progresul cultural al naţionalităţilor din Austria pricinuesce multe neplăceri Maghiari­lor şi ameninţă existenţa statului ungar. Dacă rebelii de odinioară au astăzji puterea în mână, de ce să le fie oprită speranţa celora care au sângerat pentru tron şi astă­ stau sub jug? Ei nu vor organiza legiuni­­ la Klapka. Fiind supuşi credincioşi, ei n’au altă ambiţi­une decât să-’l lumineze pe împărat asupra adevăratelor interese ale monarchiei. Să-’i sprijinim, să-’i încuragiăm, pentru­ câ învinge­rea lor e salutară Franciei şi o dovadă, că în Europa toate popoarele sunt libere în des­­voltarea lor, treba de fată, ce şedea şi plângea. Străinul îi predete o epistolă, pe care o primise dela un tânăr şi căruia îi promisese, că o va aduce aci. Oh, şi cât de fericită era Maria, că doară e o epistolă dela dragul ei! Era deja întunerec în odaie şi mama aduse două lumini şi le aprinse, ca astfel să poată fiica ei ceti epistola; car’ dînsa se ob­serve mai bine pe străin. Acesta era un băr­bat în al treizecilea an, înalt şi uscăţiu, îm­brăcat în negru; mai purta şi o sabie, care avea mâner de aur acoperit cu petii scumpe, car’ degetele îi străluciau de inele. Faţa îi era frumoasă şi plină de nobleţă, — însă pa­lidă — ca din pământ, ear’ costumul îl făcea şi mai palid. El se aşezta pe scaun, ear’ tatăl Măriei cetia, carea sună astfel: „Iubita mea! Noi n’am nimerit pe conducătorul! Tu ’mi-ai dene­­gat dragostea ta, deci adio trec Dunărea, să-’mi caut altă mireasă, care nu-’mi va pune atari condiţii. Mângăie-te cum poţi t­oată aci îţi este inelul“. Amjind Maria atari cuvinte leşină, apoi plângea şi blăstăma pe necredinciosul. Tatăl şi mumă-sa se insurau a o mângâia, car’ străi­nul s­ise: „De sciam eu, că acest netrebnic îmi dă atari misiuni, îi arătam eu cine e boierul Gropescu, înceată domnişoară, nu merită un nedemn ca acesta să lăcrimeze aşa nisce mărgăritare cum sânt ochii dtale“. Dar,’ Maria era în toiul lacrimilor şi ni­menea nu o putea opri. Boierul se depărta şi o rugă, să-m i permită a o cerceta dimineaţa următoare. Străinul îşi ţinu cuvântul şi o cercetă. „N’am putut dormi mai toată noaptea, gândind la d-ta şi la lacrimile cele pline de iubire ce le vărsai pentru un nedemn. S’ar cădâ să sur­ei cel puţin acum, drept răsplată pentru noaptea neadormită“. Astfel îi vorbia străinul aflându-se pe un moment numai cu Maria în odaie. „Cum să mai rîd, oare n’ai vădut că necredinciosul ’mi-a retrimis inelul, ’şi-a uitat iubirea!“ Boierul luă inelul şi îl aruncă pe ferea­stră afară. „La o parte cu acest inel! Cu câtă plăcere ’l-aş înlocui cu altul mai preţios!“ — şi­­jinând aceste depuse pe masă un inel aco­perit cu petri nestimate. „Şi vetji, domni­şoară, când îţi îmbiu acest inel îţi îmbiiu şi o avere imensă“. Maria roşi şi puse la o parte inelul preţios. • „Nu fi tirană, stimată coconiţă! vetji m­ai neferici. Te-am văzjut, te iubesc şi nu te voiu pute uita. Iubitul d-tale te-a părăsit cu necredinţă, desconsideră-l, asta e o răsbu­­nare dulce. Inima mea, amorul meu, averea mea îţi stau la disposiţie!“ Deşi Mariă nu voia să audă de atari propuneri totuşi doria să-­şi răsbune, răsbune cumplit pe un necredincios. Mai vorbiră multe laolaltă. Boerul se purta foarte cu mode­stie cu dînsa, şi îi vorbia frumos; şi deşi nu era aşa frumos ca jinanţatul de odinioară şi era aşa de palid, — totuşi era un boer şi voia să amuseze! Presenţă străinului în Săh­ileni fu tutu­ror o taină publică. Toţi vorbiau despre ele­ganţa acestuia, imensa avere ce o posedea, mulţimea de servitori ce îl încungiură şi câte altele şi toate acestea făceau furoare. Şi aceea se alujise, că dînsul a adus Măriei o epistolă dela jinanţatul perit. Acestea a util, se înţelege, şi Rusanda şi Iconia şi grăbiră la amica lor să roage pe strain a le da informa­ţiuni despre iubiţii lor. Maria se întrepuse pentru amicele sale, boerul promise, că le va cerceta şi încât îi va cunoasce pe aceşti tineri, le va răspunde bucuros. Maria îi mulţumi şi se arătă tot mai prietenoasă cu dînsul, căci noaptea, ne­putând dormi, cugeta mai serios la acest străin şi îşi iub­ea: „Acum aş putu posede bani, nu­mai să iuţind mâna, şi fără a mai împărţi cu Rusanda şi Iconia. Aşadar, că totuşi pot fi avută!“ — Dimineaţa arătă părinţilor ei giu­vaerele cele preţioase ce le lăsase boerul pe masă pentru dînsa şi începu a le istorisi câte şi mai câte despre averea şi pământurile boe­­rului. Părinţii nu voiau la început a crede, venind însă în z­iua următoare străinul şi pre­­sentând Măriei diferite giuvaere de mare preţ şi hotărîră între sine: „că ăsta ar fi un gi­nere pentru noi!“ Acum să fi văc­ut, cum dînşii se puneau luntre şi punte pre lângă Maria ca se iee de soţ pe boerul Gropescu, acest om avut, îl lăsa adesea singur cu fiica lor, îl ospătau cu câte toate, sciţi d-voastre cum face un tată spre a-’şi urni peatra din casă. Dar’ şi boierul era foarte recunoscător pentru atenţiunea ce m i­ se da şi îi surprindea adesea cu diferite do­nuri. Marie era fericită că poate fi boereasă aleasă, colea şi o să-mi­­fbcă „cocoana Gropescu“ — şi o să facă furoare şi o să persifleze pe celelalte Săl­ilene. Aferim fîrtate! Aceste îm­­pregiurări o făceau tot mai îngăduitoare şi mai prietenoasă faţă de boer. Acesta însă era omul naibii. Cercetă pe Rusanda şi o află mai frumoasă, mai se­ducătoare, şi când văzu pe Iconia era cu to­tul perdut, era nebun de iubire. Fiecare, a­­decă atât Rusandei cât şi Iconiei, le împăr­tăşi tot aceeaşi poveste de iubiţii lor. Păcă­tosul de el, le spunea, că aflase pe cei trei tineri într’un han petrecându-’şi cam preste seamă cu două femei. Toţi trei se făliau că au să între în armata musulmană. Spu­­nându-le boerul, că dînsul călătoresce prin ora­şul Săh­ileni, îi predă unul o epistolă pentru Maria; ceilalţi însă îşi băteau joc de dînsul şi să fi zis: „Noi n’avem vreme de scris epistole la fete fantaste şi dacă totuşi doresci a ne face un serviciu cată aceste două inele să le reînturnaţi lor. Să-’şi caute alţi fi­­nanţaţi !“ Boerul, se vede, era şarlatan din fire, căci şi pe aceste două fete începu a le mân­gâia, a le da lucruri frumoase şi scumpe, a le declara dragoste curată şi a le cere mâna. Şi îşi juca rolul minunat. Avea noroc, oameni buni ! Cele trei prietene, îşi tăinuiau, se înţe­lege, una faţă de ceealaltă cucerirea făcută, căci vei fi Doamne, lumea e stricată, nu e cre­dinţă şi uşor ne poate înşela şi amăgi şi cel mai bun prieten. Nu se mai cercetau ca odi­nioară şi se năcăjiau foc, când le venia pe la urechi svonul, că boerul fusese şi la celelalte dintr’însele. Erau, mă rog d-voastre, geloase şi nu voiau a ceda una alteia, şi astfel, îşi permiteau foarte multe faţă de boer, numai ca să-­l lănţuească mai tare cătră sine. Cine se bucura mai mult de ura ce exista între prietene, ca boerul, căci prin acestea avea cale deschisă spre inima fiecă­reia. Ce e drept, dînsul jura sus şi tare la fiecare, că celelalte sânt urîte şi nesuferibile, însă bunacuviinţă cere ca se le cerceteze din vreme. în fine însă nici această scusă n’avu efect, se vede că fetele erau prea de tot egoiste. Rău am sta noi de ar fi sexul frumos şi adi tot aşa. Ce gândesci vecine ? Aşa şi prietenul nostru, boerul Gropescu fu nevoit a făgădui, se înţelege fiecăreia deosebit, că nu va mai cerceta pe celelalte. Dînsul ca om isteţ puse contra-condiţie a se logodi după lege cu ele şi a-­i permite a le cerceta o oară noaptea, spre a pune la cale vremea cununiei şi a ple­cării acasă. Acestei condiţii se supuseră cele trei frumoase şi sigilară cu sărutări făgădueala lor. Când îl săruta, fiecare îi şoptia: „Dragul meu boer! de ce eşti aşa palid ? Depune, te rog, costumul acest negru, căci prea palid te arată!“ El însă răspundea: „Sânt nevoit a purta vestminte negre, pănă voiu împlini un vot. în diua cununiei voiu apăre roşu şi alb, aşa cum sânt obrajii tei, dragă!“ Astfel îşi serba logodna cu fiecare tot într’o zi. Apoi tot într’o noapte şi la o oară anumită întră pe ascuns în odaia fiecăreia. Era seara Sân-Toaderului mare. (Va urma.) O lămurire. Dl Ioan C. Mihalcea, profesor în Călăraşi, ne cere publicarea urmă­toarei lămuriri, drept răspuns la arti­colul „Să ne declarăm?,“ publicat în unul din numerii trecuţi. Iată lămurirea, în interesul adevărului şi al reputaţiunii mele Vă rog a da negreşit loc alăturatei de­­claraţiuni: în numărul 127 al „Tribunei“, în arti­colul de sub titlul „Să ne declarăm ?“ dl I. M. nu este în curent şi face confesiune între nu­mele loan Mihalcea şi loan Corneliu Mihalcea. Dl loan Mihalcea din ceatiune e cârcimar în Bucuresci, şi nu e de loc din ţinutul Năsău­­dului, dar’ nici rudenii n’are pe acolo. După informaţiunile primite­­ din ţeara Oltului. Din ţinutul Năsăudului sunt eu subscri­sul profesor gimnasial. Binevoiţi, Vă rog, a rectifica notiţa pasagiului din articolul d-lui I. M. în înţelesul, că subscrisul profesor gimnasial în Călăraşi ţin să nu fiu confundat cu altcineva, care poartă acelaşi nume. Călăraşi, 7 Iunie 1888. loan G. Mihalcea, profesor gim. Să întemeiam o societate scientific! Sub acest titlu a apărut în „Tribuna“ Nici 99, 101, 102 şi 104 un articol, scris de „un amic al sciinţelor“, carele­­şi-a dat toată silinţa, ca să ne arete, câtă necesitate am ave de o astfel de societate şi cât folos am trage din înfiinţarea ei. Eu din capul locului, pre lângă toate ar­gumentele aduse în acel articol, de loc nu pot cuprinde cu mintea, că noi nu am pută trăi şi fără de o atare societate proiectată de acel amic al sciinţelor. Noi Românii avem deja în Bucuresci o academie, care în tot anul lu­­creză cu energie şi publică o mulţime de do­cumente istorice privitoare la istoria întregei românimi. De dincoace de Carpaţi are academia o mulţime de membri ordinari onorari şi cores­pondenţi, precum G. Bariţiu, A. Marinescu, Babeş, Roman, Slavici, I. Moldovanu, Dr. Si­­laşi, Porcius ş. a., care comunică şi de pe la noi ce e mai interesant şi se publică în ana­lele şi publicaţiunile academiei. Ţinutul Transilvaniei în toate privinţele e exploatat de străini, care au cercetat şi scris nu numai istoria, ci şi geologia ţinutului nos­tru românesc. E adevărat, că străinii cunosc mai bine pământul Transilvaniei, din care causă au şi format deosebite societăţi, dar’ prin TRIBUNA aceasta avem acel folos, că s’au născut deose­bite isvoare de venit atât pentru poporul care şi capătă de lucru, cât şi pentru întregi ţinu­turi, care nu aveau mijloacele necesare de a face singure întreprinderi, care costă mulţi bani. E adevărat, că noi încă avem bărbaţi cu scienţe, dar’ cei mai mulţi sânt profesori le­gaţi mai tot anul de şcoală, car’ în timpul feriilor de vară de două luni şi dînşii trebue să aibă repaus. Sînt multe necazuri la noi la Români şi fără de a mai înşira şi altele cred, că toţi vor fi de acea convingere, că noi , Românii din regatul Ungariei să nu ne mai sfărîmăm capul cu înfiinţarea de societăţi scientifice, cine vrea se se ocupe, poate şi are cu ce, acela poate să pătrundă şi mai adânc în sciinţe. Noi putem rămâne cu ce avem şi ce s’a scris şi căutat pănă acum — şi dacă numai aces­tea le vom sei — ne e destul, căci şi străinii au scris destul de bine. *) N. S. CRONICĂ. Numire. Ministerul reg. ung. de in­terne a numit pe Iuliu Kéry de secretar al comitelui comitatului Odorheiului. * Maghiu­risări de nume. „Budapesti Közlöny“ publică următoarele schimbări de nume: Iacob Hirschi în „Mezei“; Ignatie Mayer în „MezeiEugen Hartmann în „Havas“ ; Maxim Weisz în „Vajda“; mino­­reanul Áron Kohn în „Kertész“ ; Marc Löwy în „Ladányi“, Samuilă Greiner în „Egri“ şi Simon Strausz în „Korodi“. * Ministrul de justiţie Teofil Fabiny a cercetat Alba-Iulia, de unde a plecat ieri la Braşov, ca să visiteze tribunalul şi să fie informaţiuni asupra administraţiunii. * Manevrele de toamnă în anul acesta, după­ cum e informat „Sz. N.“, nu se vor ţine între Szepsi-St.-György şi Sighişoara, ci între Sighişoara şi Murăş-Oşorheiu. * Boale epidemice în Sibiiu, în săptă­mâna trecută, s-au arătat astfel: câte un sin­gur cas de aprindere egipteană de ochi, şar­­lach, pojar, tifos şi tuşă măgărească, apoi 2 caşuri de difteritis.* Societatea „Concordia“ din Blaj în­vită la petrecerea de vară ce se va ţine Luni la 25 iunie st. n. în „grădina lui C. Comşa din Veza“, începutul la 3 oare după ameaeji, în cas de timp nefavorabil se va amâna petrecerea pe 26 a­­. c. * Exposiţiune în Cluj. Reuniunea in­dustrială din Cluj a cerut dela minister con­cesiunea arangerii unei exposiţiuni industriale şi economice în Cluj, în anul 1890. * înşelătorie: în Teresiopol s’a descoperit următoarea înşelătorie ce s’a făcut sub pre­text de liberare dela serviciul militar. Doi infanterişti, un chelner şi un necunoscut, au înşelat pe părinţii mai multor soldaţi cu sume însemnate. Aceasta s’a întâmplat astfel: Cei doi infanterişti aveau misiunea de a iscodi, care dintre cameralii lor au părinţi cu stare. La aceşti părinţi se presentă pungaşul, pănă acum necunoscut, în uniformă de oficer şi sub pretextul, că va scăpa pe fiii lor dela miliţie. *) Argumentele sânt foarte slabe pentru de a combate necesitatea înfiinţării unei societăţi literare scientifice. De altfel credem, că cei interesaţi în causă şi aceea care doresc progresul nostru în cultură reală, nu vor lăsa ca teoria cuprinsă în acest articol să primntă rădăcini printre impasibilii, staţionarii şi retrograzii po­porului român din ţările coroanei Sf. Ştefan. Red. „Trib.“ au stors de la ei sume de 200 pănă la 1000 fl. „D-lui oficer“ i-­a succes a păcăli astfel pe mulţi părinţi. Sumele cu care au pângăşit sunt foarte mari. Infanteriştii şi chelnerul au fost arestaţi, dar­ „cavalerul de industrie“, deghisat ca oficer, a luat-o la sănătoasa. * Monumentul lui A. Pumnul. Cetim în „Revista Politică“. „Sfinţirea monu­mentului defunctului profesor A. Pumnul, ridicat în cimitirul din Cernăuţi de societatea pentru cultura şi literatura română în Buco­vina, se va serba în 16 iulie a. c., pentru care festivitate se vor trimite la timpul seu invitările cătră p. t. publicul binevoitor. Seara în­­ziua sfinţirii se va ţine în onoarea marelui nostru apostol naţional o academie, după care va urma apoi un banchet. Spre a da acestei sărbări un caracter mai festiv, societatea va­­da cu ocasiunea aceasta o carte, dedicată memoriei nemuritorului „Pumnul“. * Câţi funcţionari există în Austria. Cu ocasiunea votării budgetului s’a făcut sta­tistica tuturor impiegaţilor ai statului din ori­ce grad. Din această dare de seamă resultă, că în Cislau­ania (Austria, Boemia, Moravia, Ga­­liţia, Silesia, Stiria, Tirolul, Vorahrlberg, Ca­­rintia) există 35.170 funcţionari activi şi de­finitivi, 4864 diurnişti sau adj. de funcţionari, 14.296 servitori de birouri, 524 îngrijitori de temniţe, 7178 păzitori financiari, aproape 1000 păzitori de siguranţă publică, 2134 profesori şi învăţători. Toţi aceşti impiegaţi primesc anual în lefuri 41.600.000 florini, în remune­­raţiuni 378.000 florini, în adăugiri de leafă, în retribuţiuni de activitate şi în salare şese milioane trei sute de mii florini. Totalitatea acestor funcţionari costă pe stat în fiecare an în cifră rotundă o sumă de 48 milioane flo­rini. In acest calcul nu sunt cuprinşi funcţio­narii căilor ferate, care au trecut în pose­siunea statului. Numărul funcţionarilor în pen­siune, al văduvelor şi orfanilor lor, care par­ticipă la fondul pensiunilor de 15 milioane flo­rini pe an este de preste 18.000 indivizi. # Carmen Sylva, Academia franceză a acordat reginei României marea medalie de aur pentru opera sa: „Cântece de pădure“. * Statua lui Miron Costin. Dumineca viitoare se va aşerta în Iaşi peatra funda­mentală a monumentului lui Miron Costin. Ridicarea acestui monument se datorează mai numai stăruinţelor neobosite ale lui V. A. Ureche. D-sa a umblat în persoană, după­­cum aflăm dintr’un­­jiar din Bucuresci, pe la toate redacţiunile delarel°r* spre a Da cate 0 subscriere dela fiecare pe pergamentul, care va fi aşezat sub monument şi care va arăta posterităţii statul civil al presei române în anul 1888. Microbii în organism. Cercetarea relaţiunilor reciproce, care se stabilesc în celulele unei fiinţe veţuitoare, şi acele ale unui microb patogen, care a pătruns şi s’a instalat în ţesături, este interesantă, pen­­tru­ că ea poate să ne dee soluţiunea proble­mei boalei în toate boalele microbiene, secre­tul morţii pentru unele, al vindecării pentru altele. Această cercetare nu a ajuns încă să risipească deplin întunerecul împregiurul aces­tui punct din medicină, dar­ ea a dat deja re­­sultate însemnate. Când un microb a pătruns într’o fiinţă veţuitoare, el aduce o boală. El nu lucrează ca un corp solid. Greutatea totală a materiei microbului este mai întotdeuna disproporţio­nată cu a animalului invadat, şi cu mult in­ferioară celei conţinute de materia moartă ce se poate injecta în acest animal, fără să pro­vocăm vre-o tulburare serioasă. Sînt caşuri, în care părăsitul pare­ că lu­crează mai cu seamă prin massa lui şi în care dînsul atacă vre-unul din canalele importante pentru menţinerea vieţii sau a sănătăţii. Dar, cu microbii virulenţi, invadarea nu este nici­odată aşa de mare şi acţiunea mecanică ră­mâne mai restrînsă. Sunt numeroase exem­plele de boale microbiene, în care moartea vine fără să se poată găsi, chiar cu ajutorul ana­tomiei celei mai delicate, vre-o lesiune ana­tomică. Nu trebue să urmăm cercetarea noastră în domeniul histologiei, ci în al fisiologiei, în care găsim două căi principale, prin care ce­lulele animalului și ale părăsitului pot să lu­creze unele asupra celorlalte. Ori­ce celulă viuă lucrează asupra me­diului ce o încungiură în două feluri deosebite: 1. luându-’i materiale de hrană; 2. lăpedând într’însul materialele usate, de care nu mai are trebuinţă. O celulă de drojdii de bere de ex., introdusă într’un lichid zaharat, îi ia me­reu zăhar, şi lapedă mereu într’însul alcohol şi alte produse. Tot aşa se întâmplă cu celulele unei ţe­sături la un animal. Ele iau ceva din mate­ria alimentară ce le este adusă de sânge, şi lapădă în acest sânge materiale de secreţi­une sau de excreţiune, de care trebue să se deba­raseze. Celulele unui microb, când sânt instalate în mijlocul celulelor unei ţesături, pot dar’ se le aducă rău, sau disputându-le materia ali­mentară, dacă ele au trebuinţe comune, sau răspândind împregiurul lor materii excremen­­ţiale neplăcute sau chiar toxice pentru celulele ţesăturii. Să examinăm separat aceste două căi de influenţă mutuală, şi vom vedea, deşi examinarea o vom face foarte repede, modul de acţiune precisându-se. Ceea­ ce seim de hrănirea microbilor ne arată, într’adevăr, că materialele lor alimentare sunt ca şi ale animalelor celor mai ridicate în organisaţiune. Seim mai mult: identitatea nu se­ mărginesce la materialele de hrană, ea se întinde şi la modurile de hrănire. Printre alimentele ce le consumă anima­lele sânt puţine, care se fie asimilabile sub forma în care sânt mâncate şi să poată servi la hrănirea celulelor fără trasformaţiune prea­labilă. Această transformaţiune necesară se face sub influenţa unor secreţiuni particulare ale unor celule ce se găsesc în corp. Toate secreţiunile, care aduc acest serviciu, formează o familie naturală, numită familia diastaze­­lor. Diastazele sânt clar’ lichidele digestive ale celulelor, şi din acţiunile lor pot resulta, când într’o fiinţă viuă sânt juxtapuse celulele unui părăsit celulelor din ţesăturile normale, fenomene care sunt lesne de înţeles. Întâia se întâmplă, că celulele unor pa­rasite vin în ajutorul celulelor din ţesăturile normale. Aşa este, în general, în interiorul tubului digestiv, care e totdeauna ocupat de microbi, care în starea fisiologică adaugă ac­ţiunea diastazelor lor pre lângă a lichidelor di­gestive secretate de organism. Al doilea se întâmplă, ca diastazele să se contrarieze, ca microbul, dacă de exemplu e carnivor, să tindă a desorganisa împregiurul lui, a disolva, cu ajutorul diastazelor lui, sau celulele ţesăturii conjuctive, sau fibrele muscu­lare, sau celulele nervoase ale fiinţei vii, în care s’a întâmplat Această perdere în organism se întâmplă când două celule, făcute ca se tră­­ească isolate, se găsesc în presenţă. Celalalt teren al luptei, terenul acţiuni­lor reciproce ale produselor de excreţiune, nu Nr. 131

Next