Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-28 / nr. 245

Pag. 978 La cestiunea Sașilor. Din incidentul, că marea ducesă de Weimar a trimis o telegramă de feli­citare când cu deschiderea institutului evangelic pentru căutarea bolnavilor din Sibiiu,­­i­ se scrie lui „Neues Pester Journal“ „din cercuri parlamentare“ ur­mătoarele : O telegramă din Sibiiu a semi-oficialului birou de corespondenţe a anunţat astăzi dimi­neaţa, că marea ducesă de Weimar a adresat din incidentul deschiderii institutului evange­lic pentru căutarea bolnavilor presbiteriului evangelic din Sibiiu o telegramă stilisată în terminii cei mai cordiali. La tot caşul este vrednic de însemnat, că marea ducesă Sofia, o princesă însufleţită pentru toate faptele iu­birii deaproapelui, urmăresce cu atenţiune plină de iubire emanaţiunile spiritului evange­lic, cari acelora, care se bucură de această atenţiune cordială, numai gratuia se poate. Pentru cunoscătorul intim al relaţiunilor aceste semne de iubire şi simpatie nu sunt nici sur­prinzătoare, nici neaşteptate. Nu de mult a fost decorat episcopul evangelic al Transilva­niei Teutsch de către marele duce de Wei­mar cu crucea de comandor a ordinului seu, car’ dintr’o epistolă din cercurile curţii de Weimar, care ni s’a pus la disposiţie, aflăm faptul interesant, că dl episcop Teutsch a pe­trecut nu de mult acolo, pentru a mulţumi marelui duce după cuviinţă pentru această dis­­tincţiune. Primirea, care­­i­ s’a făcut d-lui Teutsch la curtea princiară din Weimar, a fost cât se poate de distingătoare. Marele duce adunase întreaga sa familie şi întreaga sa curte în giurul seu şi şi împărăteasa văduvită Augusta a fost de faţă, când episcopul Teutsch, împodobit cu ordinul weimarian, a întrat la audienţă. Savantul episcop a auzţit din înaltă gură multe lucruri plăcute şi măgulitoare şi nu puţin va fi fost surprins, când a experiat, că văduva împărăteasă germană, care de pe vremea lui Goethe se numeşce cu predilecţiune fiica Weimar-ului, este foarte deprinsă cu lu­crările literare ale episcopului despre istoria Saşilor din Ardeal. Există aşadară între Wei­mar şi Sibiiu un raport destul de viu, dară noi constatăm acest fapt fără ori­ce fel de gând ascuns şi înainte de toate fără a voi să facem Saşilor din Ardeal din el vre-o impu­tare, însă observarea nu o putem suprima, că în cercurile noastre parlamentare şi poli­tice există dorinţa intensivă, că să se des­­voarte cu timpul şi între Budapesta şi Sibiiu un contact cel puţin tot atât de intensiv, ca acela, de care a fost tocmai vorba. Ca stat şi geografie acela ar fi cu mult mai uşor de pus la cale şi de ajuns, căci, după­­cum stim noi, amândouă oraşele se află pe teritorul sfintei coroane a lui Ştefan şi Buda­pesta încă este o regiune frumoasă. Când s’a făcut reforma casei magnaţilor, episcopul dela Sibiiu a căpătat ipso lege un loc în prima cameră a magnaţilor ţerii, în care nu se adună tocmai societatea cea mai rea. Atunci se afirmase, că dl episcop re­­fusa a ocupa în camera patr­ilor locul ce-­i competea după constituţie şi că a fost nece­sară o ameninţare, ce nu putea rămânea ne­înţeleasă a ministrului Trefort, care în ase­menea situaţiuni lucra cu o clasică grobiani­­tate olimpică, pentru­ ca dl episcop să-­şi arete nuşca, la mine n’ai ce căuta, nu ’ţi-ai ales bine omul. Aici­ mâne însumi n’am ce să mă­nânc, cum să te mai hrănesc şi pe tine! Şi ca va face, dacă îi voiu cjice una ca asta? Pare­ că îl vedeam înaintea ochilor, mă va privi îndelungat, pentru­ că nu va înţelege nici un cuvânt din vorbirea mea; dar’ îndată­ ce-­i ră­sări o lumină prin cap, îşi luă legăturica roşie găurită, în care ’şi-a învăluit sole­n-^eu ce şi pe care o purta pretutindenea cu sine, îşi îndreptă surtucul ca sâ-­i acopere bine goli­ciunile, ca să nu se vadă îndată găurile pă­­nurii şi ca să ţină şi cald . . ., ‘da d-le, era un om simţitor . .., şi cu o lacrimă în ochi des­chise uşa şi era dus deja pe trepte. Dar’ nu trebue să lăsăm ca un om să se nimicească cu desăvîrşire. De aceea socotiam mai de­parte astfel: nu vei mai avă multe­­file de sărbătoare, Emelianușca, în curând am să mă mut, apoi nu mă vei mai găsi. — „Când mă mutai, îmi­­jiae Alexandru Filippovici, stăpânul meu, (acum e mort, D-Zeu să-’l odihnească!) sunt foarte mulțumit cu tine, Asstafii. Când ne vom întoarce dela teară nu te vom uita, te luăm iarăşi. Eram apli­cat la dînsul ca camerier, — un stăpân bun! El a murit încă în acelaşi an. Ceva parale aveam, socotii deci să mă odihnesc puţin şi­’mi închiriai un ungher la o babă. Numai loc­şorul acela ’l-a avut liber. Mai nainte fusese îngrijitoare de bolnavi, acum trăia singură din pensiunea sa. Cugetă-’ţi numai d-le! Mă în­­torsei seara acasă — cercetasem pe un cunos­cut — şi mai ântâiu îl vădj­ui pe Emelet; el şedea în surtucul seu pe giamantanul meu, lângă sine cu legăturica roşietică, şi aştepta după mine . .., de urît ’şi-a luat o carte de rugăciune dela babă şi o ţinea întoarsă. El m’a găsit! Braţele îmi căzură. N’aveam ce în sala museului naţional profilul seu ager şi preste măsură interesant; şi cu toate acestea ai pute crede, că dignitatea de pair al Unga­riei ar fi vrednică cât un ordin. Ne ţinem cu plăcere de faptul, că conducătorul spiritual al Saşilor din Transilvania în sfîrşit tot a apă­rut în casa magnaţilor, deşi bucuria noastră ar fi şi mai mare, dacă ’l-am vedea acolo mai des ca până acum. Uşor ar pute experia ce au experiat şi deputaţii saşi Meltzl, Baus­­nern şi chiar dl Zay, că contactul neîntre­rupt cu cercurile politice ale ţerii este mai priincios pentru interesele Saşilor decât isola­­rea de sine la Sibiiu. Multe semne indică de altmintrelea, că direcţia conciliantă a separa­tiştilor din Sibiiu, representată de deputatul Oscar de Meltzl, este de a se reduce la ins­­piraţiuni venite dela dl episcop Teutsch şi toţi factorii politici din Ungaria ar simţi mul­ţumire, dacă s’ar adeveri aceasta, — chiar şi dacă dl deputat Zay s'ar mânia pentru acea­sta şi mai mult. Căci el, tinărul cap al in­transigenţilor braşoveni, se află acum în luptă vehementă cu Sibiienii, care au devenit mai domoli. Preste această ceartă mică, ce este a se reduce la vanităţi personale, sperăm, că idea de stat maghiar va trece în curând învin­gătoare, şi atunci contăm la plăcerea, că vom pute saluta pe savantul episcop Teutsch mai des în parlament“. Dorim politicilor maghiari din toată inima această plăcere, precum dorim şi concetăţenilor noştri saşi se isbutească a ajunge prin conduita lor conciliantă la o bună înţelegere cu cercurile gu­vernamentale. Ei cred, că în chipul acesta vor servi mai bine interesele lor, care pretenţiunile ce le pun nu sânt nici decum exagerate. Despre aceasta s’a putut convinge fie­ cine când cu ul­tima întrunire electorală din Sibiiu. Nu­mai cât nu vedem nicăirea disposiţiunea sinceră de a lua în dreaptă considerare aceste pretenţiuni. Nu buna înţelegere, nu echitatea conduce pe politicii siste­mului de astăzi, ci dorul de a duce idea de stat maghiar la triumf. Ear’ pentru această idee spiritul sobm­u al Saşilor nu se va încălca pe contul drep­tului conservării de sine, nici chiar în urma clasicelor grobianităţi olimpice , la răposatul Trefort. Căci pace bună, dragoste cu de-a­­sila nu se poate. CRONICA. Dela Curte. Maiestatea Sa Monarchul a sosit în 5­­. c. din Gödöllő la Budapesta, înainte de ameadi în aceeaşi Z' a dat audienţă generală. După ameadi a plecat îndărăt la Gödöllő. Astăzi joi, Maiestatea Sa dă earăşi audienţă generală.# Maiestatea Sa Monarchul s’a îndurat prea graţios a dărui din casseta Sa privată câte 100 fl. pentru şcoalele şi bisericile gr.­­or. din Budinţ, Petrifalău şi Plăviţa. * O carte asupra armatei austro-un­­gare va apără în curend în Viena, precum spune „ Wien. Alig. Zig“, a cărei autor e în­suşi Maiestatea Sa Monarchul Francisc Iosif. Opul va purta numele „Die oesterreichische­­ungarishe Armee in Wort und Bild“ şi va fi mă face. De ce nu ’l-am alungat mai de cu vreme? îl întrebai: adusu-’ţi-ai legitimaţia, Emelet ? — „Apoi mă aşezai, d-le, şi mă gândiam: face-­mi-va multe încurcări prăpăditul? De mâncat trebue să mânce, socotii eu. O bu­căţică de pâne dimineaţa — şi ca să lunece mai bine luai cepe; seara earăşi cepe, mai puţinică bere subţiată şi ceva pâne, dacă îi trebuia pâne. Şi dacă ajung vre­odată la vre­ o zamă de legume, apoi ne vom sătura amândoi până dincolo. Eu nu mănânc mult şi un beţiv, e lucru cunoscut, nu mă­nâncă mai nimic, — numai vinarsul să ’şi­’l aibă! Cu beutura mă va cam strîmtora el, ce-’i drept... Şi cum mă tot gândiam astfel, d-le, îmi părea că n’aş fi fost vesel în toată viaţa mea, dacă s’ar fi dus Emelet. M’am hotărît adecă să fiu binefăcătorul lui — voiu să-’l feresc, cugetai, de perirea urîcioasă, voiu să-’l desvăţ de glăjuţă. Stai tu numai Emel­­ianuşcă! Bine, vei rămâne, dar’ ţine-te bine, parează la comandă! — „îmi gândiam mai departe: voiu să-’l învăţ la lucru, dar’ nu momentan. Deocam­dată să nu facă nimic, într’aceea o să sch­icesc spre ce voiu afla în tine Emeljanuşca o aple­care. Căci la ori­ce treabă, d-le, îţi trebue aplicare. începui deci cercetarea cu îngrijire. „Eu văd, Emeljanuşca, tu eşti un om des­perat“. Dintâiu, d-le, ’i-am grăit vorbe bune. „Emeljan Iljici“, — (zise­­eui — „uită-te la tine şi socotesce ce eşti. Te-ai aruncat destul încoace şi încolo. Uită-te la tine, eşti tot o sdreanţă, surtucul tău — iartă-mă — e toc­mai bun de un ciur.“ — „Emeljanuşca al meu se­jii, mă as­cultă şi îşi plecă ochii. Ce mai vreai d-le! Până acolo a ajuns, încât ’şi-a beut şi graiul. Căsătoria d-şoarei Boulanger. La 30 Octomvrie s’a celebrat la Paris în bi­serica Saint Pierre de Chaillot căsătoria reli­gioasă a d-şoarei Marcelle Boulanger cu căpi­tanul Driant. O persoană, care s’a aflat în numărul restrîns al intimilor, care au fost invitaţi la general acasă cu această ocasiune, face următoarea descriere a acestei ceremonii: Această sărbare de familie a fost un adevărat eveniment politic şi sunt nevoit, spre a fi ne­părtinitor, să constat manifestaţiunile entusiaste, care au fost. Manifestanţii se numărau cu miile, în biserică nu se mai putea circula. Generalul era în mare ţinută purtând toate decoraţiunile sale. Pentru­­prima­­ oară purta uniforma de când fusese pus în retragere, în discursul său preotul, care oficia, a spus : „această consacraţiune religioasă, această că­sătorie, la care a venit generalul în mare ţinută, ne dă siguranţa, că pe viitor generalul va­sei să garanteze întregimea libertăţilor so­ciale şi religioase“. Această trasă, spusă într’o biserică şi în circumstanţele de faţă, a produs un mare efect. Acasă la general se mai aflau 37 de deputaţi. Cu toate desminţirile „Agenţiei Havas“ vă pot afirma, că guvernul a oprit pe toţi oficerii să asiste la această căsă­torie. Oficerii adunaţi la oara raportului au primit ordinul verbal să rămână în casarmă . „De ce m’aş pute ea apuca, Asstafij Ivanovici? Pe mine nu mă va voi nimenea“. — „De ce te-au scos din slujbă, Emelet, beţivanule?“ — „Ce era să-’ţi Zic numai . . ., pe Wlass bufetierul ’l-au chemat aZi la po­liţie . . .“ — „Pentru­ ce ’l-au chemat, Emelia­nuşca?“ —­ „Asta Zeu n’o sciu, Asstafij Ivano­vici. Pe semne a trebuit, şi de aceea ’l-au chemat“. — „Ah, socotesc eu, tu eşti un om per­­dut, Emelianuşca! Acum ce Zi°i d-ta d-le, ce să încep cu un astfel de om? Era şiret flă­căul; câtă vreme mă sdrobesc şi năcăjesc, lui ’i­ se uresce, — îşi ia surtucul şi se stră­­cură prin uşe, scie-’l dracul unde, îşi petrece toată Ziua ŞÎ se întoarce seara mort de beat înapoi; cine mi-a dat bani ori beutură numai D-Z eu scie; eu nu port vina. — „Nu“. — Zi° eu. — „Emelian Iljici, aşa nu poate să meargă în veci. Lasă-te de beutură, auZi ? Dacă mai vii odată beat acasă, poţi să dormi pe trepte, eu nu te las înlă­untru“. — „Două Zite 36 reţine Emeletul meu, a treia Z­­ear’ se şterge. Eu aştept şi aştept, el nu vine. Grăind adevărul, îmi era teamă şî şi milă de el. Unde poate să fie păcă­tosul? în sfîrşit se va prăpădi cu totul, oh Doamne sfinte! Se înoptează, el nu vine. Dimineaţa văd, că m i-a plăcut să doarmă pe coridor — el zăcea cu capul pe prag, înţepe­nit de frig. — „D-Zeu să-’ţi ajute, Emelet! Cum ai ajuns aci?“ — „De curând, Asstafii Ivanovici, te-ai supărat pe mine şi m’ai ameninţat, că mă vei T­RIBUNA redactat sub conducerea şi supravegherea per­sonala a Maiestăţii Sale; va conţină multe charte şi tablouri.* Adresă de aderenţă. Din Baia­­mare cu datul de 7 Noemvrie n. D-nii George Pop de Basescu; Alexiu Berinde, protopop; Stefan Bilţiu, protopop; Nicolau Nilvanu, advocat; Dr. Vasilie Lucaciu; Avram Brebariu; Gavriil Barbul, pose­sor; Ioan Costin, preot şi Vasilie Indre, advocat au trimis la adresa d-lui Dr. Ale­xandru Mocsonyi următoarea telegramă: „Ai reintrat cu principiile sublime ale Dom­niei Tale pe terenul activităţii; cu zel fer­­binte şi entusiasm te salutăm, asigurându-te că în lupta dreaptă ne vei afla totdeauna la înălţimea datorinţelor noastre“. * Confiscat a fost, după­ cum ni se scrie din Viena, Nrul 2, al foii politice „Schwarz­gelb“. Ca motiv de confiscare a servit o co­respondenţă din Praga, în care s’a arătat, că persoane, care mai înainte au fost condam­nate pentru înaltă tradare, mai târziu au funcţionat ca puternici miniştri. în corespon­denţa din cestiune s’a comunicat şi un raport al procuraturei de stat din Praga din anul 1877, după care era să se introducă contra D-rului Rieger cercetarea penală pentru o adresă trimisă lui Acsacoff. * Trei fortăreţe, Josefstadt, T­e­r­e­­siopol şi Olmutz, în urma unei hotărîri Preaînalte a Maiestăţii Sale, după­ cum anunţă „Militär-Verordnungsblatt“, vor înceta de a mai fi fortăreţe şi vor fi tractate ca cetăţi des­chise. Comandele de fortăreaţă ale acestor trei locuri s’au disolvat.* Constituire. Tinerimea pedagogică-teo­­logicâ dela seminarul diecesan gr.-or. român din Arad s’a constituit și estan într’o „so­cietate de lectură“, la 6/18 Octomvrie, sub conducerea Reverendissimului domn director seminarial Augustin Ham­sea, în următorul mod: Vice-president: Iuliu Iorgoviciu, cl. a. III.; secretar: George C. Telescu, cl. a. II.; cassar: Mihaiu Pacaţianu, cl. a. III.; notar: Teodor Pinter, cl. a. II.; vice-notar: Hie Bursaş, ped. a. III.; bibliotecar: Simeon Cornea, cl. a. I.; vice-bibliotecar: Ioan Gall, ped. a. III.; controlor: Simeon Andriţioiu, ped. a. II.; în comisiunea literară: Mihaiu Pacaţianu, cl. a. III.; Virgil Ursu Negru, cl. a. III.; Alexandra Popoviciu, cl. a. II.; Ioan Roşea, cl. a. II.; Aureliu Givulescu, cl. a. I.; Teodor Pop, cl. a. I.; Petru Mihailoviciu, ped. a. III.; Simeon Chirila, ped. a. III.; în comisia revisală: Emanuil Pop, cl. a. II.; Constantin Puticiu, cl. a. I.; Ioan Jianu, ped. a. III.* Cuptoarele erariale cu vapor în Sibiiu. Administraţiunea militară a armatei noastre­­şi-a pus toată silinţa să aducă stările lucrurilor până acolo, încât în caşul unui răs­­boiu armata să se poată aprovisiona repede şi bine. Intre cele mai mari etablisemente mi­litare în monarchia noastră sunt fără îndo­­ală cuptoarele cu vapor din Budapesta şi cele din Sibiiu. Acestea din urmă, patru, au costat 60.000 ft. Fiecare cuptor are înlăuntru o lăr­gime de 28 metri pătraţi şi, pentru­ ca să se încălzească un cuptor, ard 4 măji cubice de cărbuni de peatră. Temperatura în cuptoare în timpul coacerii pânei este de —1— 210 pănă la -­- 230 grade Celsius, în timp de 24 oare se pot coace într’un cuptor 3200 pâni sau 12.000 bucăţi de pezmeţ (Zwieback), aşadară în toate 4 cuptoarele într’o Zi şi 0 noapte se pot coace aproape 13.000 de pâni dar’ în vreme de răsboiu, când nu se ţine seamă de forma pânilor, se pot coace câte 20.000 de pâni în 24 oare. în fiecare cuptor sunt lampe aşezate în părete şi despărţite de interiorul cuptorului prin păreţi de sticlă groasă, astfel, că în cuptor e mereu lumină în timpul cea­nu mai poate rosti nici o vorbă înţeleaptă. Pici-a i ceva de castraveţi, el înţelege fasole! El mă ascultă îndelungat, apoi oftează. — „De ce oftezi Emelian Iljici ?“ — „Este tare minunat, Asstafii Ivano­­vici . . ., am voit să-’ţi spun d-tale . . ., închi­­puesce-’ţi numai, s’au bătut două muieri în uliţa mare ..., din nebăgare de seamă, îţi spun d-tale, a răsturnat una corfa celeialalte, care era plină cu smeura“. — „Şi apoi ce-’i cu asta?“ — „Da, dar’ ceealaltă îi răsturnase corfa cu voca şi pisa smeura cu picioarele...“ — „Ei şi, Emelian Iljici?“ — „Alta nimic, Asstafij Ivanovici, ’ţi-am spus-o numai aşa“. — „Măi Emelej, gândesc eu, tu ’ţi-ai beut minţile“. — „în Gorohovaja — nu, a fost în Ssadovaja — a scăpat un domn o hârtie de o rublă ori de trei ruble pe drum. Un ţăran a văZut-o. „Norocul meu“, Zise el. „Nu,­­ este al meu, am văZut-o înaintea ta“. Zice un alt ţăran . . .“ — „Şi-apoi, Emeljan Iljici?“ — „Ţăranii se păruiră, Asstafil Ivano­vici. Atunci veni un poliţist, acela luă banc­nota, o dădu domnului şi ameninţă pe ţă­rani cu închisoare“. — „Ce neobicinuit este într’asta, Emel­januşca?“ — „Oamenii rîdeau . . .“ — „Ah, Emeljanuşca, tu ’ţi-ai vândut sufletul pentru un ban de aramă. Dar’ scii tu, Emeljan Iljici, ce vreau să-’ţi spun ?“ — „Ce, Asstafii Ivanovici?“ — „Apucă-te de vre-un lucru. A suta­­oară ’ţi-o spun, fie-’ţi milă de tine însuţi“. Tâlhari fugiţi. Temnicerul suprem al închisorii din Vesprim a dat preste mare nă­caz. Trei tâlhari dintre cei mai periculoşi şi mai bine „internaţi“ au scăpat cu fuga în noaptea spre 6­­. c. Căpitanul lor Kraj­­czár-Csibok, cel care a condus banda de tâlhari în Marczalt, când au fost ucişi 5 oameni deodată, a făcut planul de scăpare şi doi hoţi ’l-au urmat, unul însă n’a voit să fuga, el a rămas în temniţă şi el a fost acela, care a dat de sclie temnicerilor, că soţii lui au fugit. Ei au scos adecă drugii din ferestri, lăsând numai unul, de care au legat o funie tăiată din ţoalele patului; fereastra de dinafară era la o înălţime de 7 metri. Poliţia îi ur­măresce. Inaugurarea monumentului lui Bolin­­tineanul s’a făcut ieri în comuna Bolintinul­­din­ vale la 8 oare dimineaţa. Amănunte ne lipsesc, cerii. E lucru de sine înţeles, că aluatul întră în cuptor prin maşinării, tot astfel ese şi pâ­­nea coaptă. * Un nou locuitor al temniţelor din Vaţ. Preotul catolic R­oj­k­a din Antalfalva, care a fost condamnat la arest de un an pentru crimă de lesă Maiestate şi pentru „agitaţiuni panslaviste“ şi care nu a fost graţiat de către Maiestatea Sa, aşa că la 15 Noemvrie are să-­şi înceapă pedeapsa la Vaţ, publică în foaia clericală „Czech“ din Praga o scrisoare, în care se declară de nevinovat şi se pre­­sentă de o victimă a ligei jidano-francmasone, care conduce astăzi destinele Ungariei. El nu ar fi nici panslavist, nici panrusist, dar’ un credincios soţ de principii al marelui pa­triot Strossmayer. De aceea va trebui acum să-­şi sărbeze iubileul de 40 de ani al preo­ţiei sale, precum şi iubileul de guvernare al Maiestăţii Sale, între zidurile temniţei. * * O nouă societate în Bucuresci. Aflăm, că încă în decursul acestei săptămâni se va institui în capitala României o societate cu numele „Aurora“. Scopul ei e, de a forma un capital, cu care să vină în ajutorul studenţilor şi elevilor lipsiţi de mijloace, de a înfiinţa o bibliotecă şi de a scoate în acelaşi timp un Z'ar", prin care să răspândească edu­­caţiunea şi cultura. * Logodna’principesei Clementina, sora Principesei de Coroană Stefania, cu clironomul­ Italiei, după­ cum spun:. Zorele italiene, e imi­nentă.* Nr. 245 în timp de 2 Zile. Chiar foştii adjutanţi ai generalului au fost opriţi să asiste la cunu­nie. O mi­e-două­ sute de agenţi erau puşi ca să întreţină ordinea. Mai multe arestări s-au făcut printre persoanele, care strigau: „Jos Floquet!“ Despre Alcohol, din punct de vedere sanitar şi moral. Consumarea băuturilor spirituoase cresce din Ţi în Ţi într’un grad imens. Ce resultate va se producă în vii­tor, dacă astăzi te îngrozesci vedând miseria, decadenţa morală şi morburile atât de corp, cât şi de minte, care nu­mai şi numai prin consumarea spirtu­lui se nasc? O sumă considerabilă de oameni moare prin intoxicaţiune (înveninare) al­­coholică, unii în stadiul beţiei, alţii bend chiar. O sumă şi mai considerabilă îşi ajunge sfîrşitul vieţii în casele nebunilor prin delir alcoholic. Aşa au murit 13.000 în Engîitera — în urma beţiei —între anii 1847—1874, în America-de- Nord în timp de 8 ani 300.000 de oa­meni, în beţie se bat, ba chiar se omoară unii pe alţii, nici că mai soii, sânt aceştia oameni sau animale sălbatice? Ori­ şi­ cine a avut o pasiune, de a se convinge, în ce stadiu demn de com­pătimire ajunge acela, care adoară sticla cu spirituoase. Cu deosebire în ora­şele provinciale. Des de dimineaţă vin sătenii, bărbaţi, femei şi băieţi, adu­când producte de vânzare la târg, pre­cum: lapte, oue, carne de porc, slă­nină, făină etc., şi pe când acasă co­pilaşii flămândesc, neavând altceva de mâncat decât puţintel mălaiu, pănă atunci vând părinţii productele agoni­site cu mare osteneală cu un preţ de vai şi amar. Cum au ajuns la parale,­li şi vezi în grupe de câte 3—4, închi­nând cu sticla unul altuia din veninul cel scump al Jidanului. Sfîrşitul este, că de cu seară abia mergi câte 10 paşi şi şi vezi stradele pline de oameni beţi, parte măsurând largul drumului, parte trântiţi în tină lângă garduri, parte sbierând şi bătându-se pe strade. Şi apoi inteligenţa? Ai crede, că acei oameni, care fac pretensiune la titlul de inteligenţi, sânt mai serioşi, sciu să apreţuească sănătatea lor şi prin urmare nu beau sau cel puţin beau moderat. Ei, pe departe! în ospătăria orăşenească, — de comun o cârcimă simplă, numită în alte locuri „hotel“, drept de scusă, că respectivii nu-’şi petrec în cârcimă simplă, ci în hotel, — într’o odaie separată, bea popa cu notarul sau cu birăul (judele), de comun nu lipsesce nici scriitorul no­tarial sau câte un adjunct de la oareşi­care oficiu, mai câte un bogătan etc., beau pe întrecute şi o păreche (o sti­clă de vin şi una de apă acră) ur­mează pe ceealaltă. Ţiganii trag mai „Someşana“, mai „Hăţegana“, mai „Lu­­goşana“ sau „Abrudeana“, după­ cum le vine la socoteală, lăsa să dorm afară, de aceea m’am și pus mai bine aci.“ — „Nu scii se faci vre-un lucru mai bun, Emelianușca, decât se păzesci treptele?“ — „Dar’ ce se mai fac, Asstafii Ivano­vici ?“ — „Ferbea necazul în mine. „Tu suflet perdut“, exclamai eu, „ai putea să înveți ba­rem măiestria de croitor. Uită-te la surtucul tău, — nu-’ți ajunge, că e tot o gaură, mai mături și treptele cu el. Ia un ac pentru­ ca să astupi găurile, după­ cum cere bunacuviință, bețivule.“ — „Ce crezi d-le, ce a făcut el acum? Ia un ac. Eu zisesem mai mult din glumă, dar’­­el prinse frică şi-’şi desbrăcă buleandra de pe trup. Dar’ cu înfirarea aţei nu voia să meargă deloc. Este şi uşor de înţeles, — ochii lui urduroşi sânt roşiţi şi mânile îi tremură; el întinde, trage, udă firul, îl răsu­­cesce printre degete, — nu, aţa nu întră. El o aruncă la o parte și se uită la mine. — „Dar’, D-Zeu cu tine, Emelet! Fi numai pe pace, nu la nimica rău, nu înopta pe trepte și nu mă da de rușine.“ — „Eu stiu, că sunt un bețiv, care nu-’i bun de nici o treabă și care te supără numai pe D-ta, binefăcătorul seu.“ „Cum tremurau dintr’odată buzele lui vi­nete, cum cădea o lacrimă pe obrajii lui gâlfeni şi se rostogolia la vale pe bărbia nerasă, şi cum se revărsa Emelejul meu momentan în lacrimi, — ah Doamne D-Zeule! îmi era ca­­şi­ când un cuţit m’ar sfâşia prin inimă! Măi omule blăjin! Dar’ acum, socotesc, abZic de tine Emelej! Ticaloşesce-te ca o prăfui­­toare! (Va urma.)

Next