Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)
1888-11-27 / nr. 270
Anul V Sibiiu, Duminecă 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1888 aiagTOaaKsvgrowfg^^^fiavj'ikMgMBBgatsiaBBawMmiBiaaBggieMLq ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an’Syflf, 1 an 10 fl * \ i_Q Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe limynai nr '7? Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., x/4 an 3 fl. 50 cr., l/3 anPi? A. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/„ an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ■, -------------------------Nr. 270 INSERTIUNILE s Un șir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cmuceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 26 Noemvrie st. v. Dintre toate proiectele de legi câte s’au presentat pănă acum în actuala sesiune a dietei ungare, proiectul de lege militar a fost mai viu discutat de întreaga presă din ţară. Şi dintre legile proiectate nici nu este vreuna, care să atingă atât de aproape interesele tuturor locuitorilor şi să taie atât de adânc în viaţa fiecărui cetăţean, ca şi această lege, care în curând va ave să fie desbătută în ambele parlamente ale monarchiei dualiste. Sânt multe şi mari jertfele, pe care legea de pănă acum le-a impus cetăţenilor, care noua lege militară le mai sporesce şi le măresce în mod foarte considerabil. Căci o singură disposiţie din lege reclamă o mulţime de schimbări esenţiale în dispoziţiile ce urmează. Sporirea contingentului de recruţi a trebuit să aducă cu sine şi amânarea primei clase de etate de la anul al 20-lea pe anul al 21-lea, precum şi reducerea minimului de măsură cu privire la mărimea corporală a obligaţilor la arme. Astfel tinerii noştri numai cu un an mai târziu vor pută să-’şi creeze o subsistenţă şi nu vor fi scutiţi dela serviciul activ nici cei mai puţin desvoltaţi, care pănă acum puteau să-’şi continue ocupaţiunile lor civile fără întrerupere şi puteau să ajungă mai curând în posiţie, de a face societăţii omenesci şi statului alte servicii, tot atât de salutare şi poate mai binecuvântate, decât serviciile de ostaşi. In mod tot atât de considerabil s’a îngreunat şi serviciul activ al voluntarilor de un an, care după noua lege nu vor mai pută să-şi continue studiile lor academice sub decursul serviciului militar activ şi vor trebui să servească activ şi un al doilea an, dacă la sfîrşitul anului ântâiu nu vor pută depune examenul de oficeri în reservă. Această dispoziţie a produs, mai ales la noi în Ungaria, o mişcare viuă între tinerimea studioasă de pe la universităţi şi academii şi în urmă s’au pus la cale număroase representaţiuni la dietă şi la ministru pentru rămânerea pre lângă disposiţiunile de pănă acum cu privire la instituţiunea voluntarilor de un an. Atât din discuţiunileziaristice, cât şi din textul representanţiunilor tinerimii maghiare a eşit apoi la iveală, că greutatea depunerii examenului de oficer în reservă ar consista mai ales în împregiurarea, că acel examen trebue depus în limba germană şi că concetăţenii noştri maghiari ar fi buni bucuroşi să accepteze întreg proiectul militar, dacă voluntarilor de un an maghiari li s’ar permite să depună examenul de oficeri şi în limba maghiară. Şi când în comisiunea pentru armată a dietei ungare s’a fost desbâtut în general proiectul din cestiune, mai mulţi membri de ai comisiunii au pledat pentru aceste dorinţe generale ale Maghiarilor şi au cerut ca să se decreteze prin lege, că voluntarii de un an din Ungaria pot depune examenul de oficeri şi în limba lor maternă. Foile germane liberale din ceealaltă parte a monarchiei priviau însă într’un asemenea favor ce s’ar acorda Ungariei un pericol pentru Austria, unde naţionalităţile ar pută pretinde acelaş favor pentru voluntarii de un an din Cislautania, şi protestau de mai nainte cu toată hotărîrea în contra acestor pretenţiuni. Şi aşa concetăţenii noştri maghiari începură a stărui pentru limba statului, car’ comisiunea pentru armată a dietei ungare, într’una din ultimele ei şedinţe, a hotărît să presenteze dietei un proiect de condus, în urma căruia voluntarilor maghiari să le fie permis a depune examenul de oficer în limba statului, adecă în limba maghiară. Nu știm, dacă dieta ungară va vota ori nu acel proiect de condus, mai ales după-ce e cunoscut, că dorința Preaînaltă este, ca nuvela militară să se voteze fără nici o modificare. Avem însă firma convingere, că prin un asemenea favor ce ’şi-’l aroagă Maghiarii pentru sine sânt vătămate interesele celoralalte naţionalităţi din întreaga monarchie. Pentru că cu acelaşi drept, cu care Maghiarii pretind, ca examenul de oficer în reservă să se poată depune în limba maghiară, pot pretinde aici la noi şi Croaţii, Slovacii, Românii etc., să se iee în considerare la depunerea examenului şi limba croată, slovacă, română etc. Cu atât mai vîrtos, că Maghiarii formează numai o mică majoritate faţă cu ceialalţi locuitori din ţerile coroanei unguresci. O mare nedreptate se va face prin urmare naţionalităţilor nemaghiare şi nu credem, că cercurile conducătoare ale monarchiei vor admite o asemenea desfăţare a legăturilor de disciplină, pe care mai ales limba comună le menţine într’o armată compusă din atâtea elemente heterogene. Jertfele, pe care locuitorii ţerei le aduc bucuros pentru armata monarchiei între împregiurări cum sânt şi cele de astăzji, pot să devină o povară grea şi insuportabilă pentru ele prin nemulţumirea generală ce o va produce o astfel de privilegiare a unei singure naţionalităţi. Eare interesele bine înţelese ale întregei monarchii nu o pot reclama aceasta. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. VI. (Urmare şi fine.) Ca să înţelegi lucrul mai bine, îţi voiu înfăţişa o altă parte din viaţa sufletească a aceluiaşi copil. Eu nu eram singur la părinţi. Aveam şi o soră cu vreo patru ani mai mare ca mine. Surorile mai mari au o deosebită slăbiciune pentru frații lor mai mici. Și sora mea me iubia pe mine, — nu voiu dice, că mai mult ca alte surori pe frații lor, — dar’ mult me iubia. O iubiam şi eu pe dânsa şi alergam pretutindenea în urma ei. Încât mă simțiam foarte nenorocit când ea plecase pe un timp mai îndelungat de acasă, pentru ca să înveţe nemţesce. — Eram îuse fratele ei mai mic şi nu o iubiam cum aş fi iubit pe un frate mai mare ori pe o soră mai mică. Apoi pe când eu eram neastâmpărat, soră-mea era blândă, duioasă şi foarte „înţeleaptă“, deci şi foarte drăgostită mai ales de mama. Tocmai de aceea fusă pe când eu primiam toate pedepsele cu un fel de nepăsare obrasnică, soră-mea, care nu era niciodată pedepsită, stătea bosumflată când pe mine mă certau și plângea desnădăjduită când pe mine mă puneau în genunchi ori la arest. Duioșia aceasta ’mi-o făcea adeseori nesuferită. Ce-m i păsa ei de ceea ce sufeream eu, când mie nu-’mi păsa? De ce trebuia s- o văd plângând totdeauna, când eu făceam — fără de voea celor mai mari — după pofta inimei mele? Eram copil de tot mic când alergam după dânsa la școală. Ședeam lângă dânsa, între fete, în cea dintâiu bancă. în urmă fuse, după ce am ajuns la azbuchi, am fost mutat în banca a treia, care era prima bancă de băieți, tot mititei ca mine. Ștrengari rnse nu eram decât doi în banca aceasta. Vorbiam, ne jucam, prindeam musce, ne viram pe sub bancă, pentru ca să spâriem fetele, le trăgeam pe fete de chică ori de cârpa din cap . . . car’ „japanul învățător“ ne pedepsia. Cea mai aspră dintre toate pedepsele, pe care ni le dădea, era foarte băzoasă și născocită anume pentru noi. Ne scotea pe amândoi în fața băncilor, ne punea să stăm într’un picior, ne dădea fresce căruia câte o nuia în mână și porunca era, ca fiecare să lovească pe celalalt preste picior, când nu stă cumsecade, ci schimba picioarele. Vei înțelege, că de aici înainte lecţia nu mai era cu putinţă. Tovarăşul meu de păcate mă lovia. Eu strigam „nu da! — nu da ! — nu da, că dau și eu!“ — și mutam mereu picioarele, stând acum în cel drept și acum în cel stâng. în cele din urmă înse mă strâmbam odată și-’l loviam și eu pe el. Școala râdea de se prăpădia, car’ sorămea își îneca plânsul și timp îndelungat nu mai putea să-’nvartă pe învățător cu ochii. Când ’mi se întâmplau asemenea lucruri, soră-mea se întorcea plângând de la şcoală, eară eu mergeam după ea dându-’i mereu ghionturi şi facându-’i mereu în ciudă, tot lucruri, care stiam, că o supără. Se şi supăra în cele din urmă şi nu mai plângea, bafirea, că bine a făcut învățătorul, ear’ mie acum îmi era oare-cum mai dragă și-’mi plăcea să fac tot ceea ce-’i place ei, pentru ca să o împac. Dă-’ți, te rog, seamă, de ce odată mă brutalisam pe mine însumi, ear’ altă-dată brutalisam pe soră-mea. Ar fi fost oare cu putință, ca eu să-’i fac amicului meu ceea ce-m i făceam surorei mele? Ar fi fost cu putinţă să-’mi fac mie însumi în faţa surorei mele ceea-ce-’mi făceam în faţa amicului meu ? Ce ar fi făcut soră-mea, dacă m’ar fi văcjut bătenau-mă cu pumnii în cap şi cu palmele preste obraz ? Ce ar fi făcut amicul meu, dacă ’i-aş fi dat ghionturi ? N’am să-’ţi dau răspuns la întrebările acestea, căci ceea ce voesc eu, e numai să deştept în inima ta sentimentul, că atunci, când eram copil, nu-’mi prea dădeam seamă despre ceea ce făceam, nu mă făceam judecător în faptele mele, nu alegeam, nu raţionam, ei cedam celei mai puternice din impulsiunile mele momentane. Cu toate acestea, faptele mele erau cele mai potrivite cu scopurile mele afecţionale. Aşa erai şi tu, aşa erau toţi oamenii, când erau copii, şi tot aşa suntem şi ca oameni mari, deosebirea e numai, că oamenii mari sunt mai făţarnici, deci mai expuşi pericolului de a se amăgi şi pe sine înşişi. Nu te faci nici astăzi judecător în faptele tale, nu resonezi, când eşti pătruns de iubire covîrşitoare ori stăpânit de vre-o patimă. Astăcji înse ai în tine mai multe şi mai felurite sentimente ca în copilăria ta; ’ţi se întâmplă dar’ mai adeseori să fii îmbulzit deodată de mai multe sentimente, dintre care nu e nici unul covîrşitor. începi deci a te chibzui. îţi e par’că măsuri tăria fiecăruia din sentimentele tale şi cauţi cu dinadins cuvinte de a slăbi pe unele din ele şi car’ cuvinte spre a întări pe acela, care ese în cele din urmă covîrşitor. Adevărul e însă, că lupta aceasta se petrece în tine întocmai precum se face asimilarea alimentelor intrate în stomachul tău : sentimentele ele de ele se deşteaptă şi se îmbulzesc, cuvintele ele de ele î ţi se aduc aminte în virtutea legăturii firesci, pe care învăţaţii o numesc „asociaţiune de idei“. Pe când însă despre cele ce se petrec în organele tale de nutriţiune nu poţi să ai nici un sentiment lămurit, despre cele ce se petrec în sufletul tău poţi să-ţi dai seamă, ceea ce şi faci câteodată. Atunci, când o faci aceasta, îţi e par’că te faci judecător şi alegi şi resonezi, par’că tu cu dinadins chibzuesci ceea ce se chibzuesce în tine. Voesci precum îţi e firea, dar’ îţi e dat ţie omului şi numai ţie în lumea aceasta să-’ţi şi dai seamă de ce anume voesci şi cum resultă fapta ta din voirea ta. De cele mai multe ori nici că-’ţi mai dai seamă, ci săvîrşesci fapta, şi foarte adeseori fapta ta e hotărîtă tocmai de cuvintele, despre care nu ’ţi ai dat seamă decât — poate — mai tânjiți, cândjici, că ai avut o bună ori o rea „inspiraţiune“. Nu în capul teu, iubite amice, ci în inima ta eşti tu cu viaţa ta, şi pe când ochiul tău din când în când se deşteaptă, ca să stee treaz, inima ta vecinie doarme, vecinie visează, vecinie stă perdută în lumea neserută şi nesoiitoare, din care îşi primesc o clipă cu clipă impulsiunile. Atunci, când ochiul îţi este închis şi mintea ta e împăingenită de somn, impulsiunile acestea, despre care nu mai poţi să-ţi dai seamă, sunt viaţa ta visată, tot numai ele sânt şi viaţa ta în aievea, cea simţită, ba chiar şi scluta câteodată. Sentimentul strivitor, care îl cuprinde pe om când îşi dă seamă, că nu numai fapta, ci pănă chiar şi gândul cel mai ascuns îi este precum ’i s’a dat, e durerea cea mare a omenirii, pe care noi atât de adeseori am cuprins-o cetind împreună poesiile lui Eminescu. Eu nu voesc, iubite amice, să te conving despre toate acestea. ’Ţi le spun numai aşa cum le înţeleg eu. Dacă ţii să fii convins, te vei convinge tu însuţi, căci e destul să’ţi acoperi ochii cu mâna şi să stai cu mintea trează, pentru ca învederat să ’ţi se arete, că viaţa ta întreagă, atât în vis, cât şi în aievea, atîrnă numai şi numai dela ceea ce simţi în inima ta — şi că mişelul nici chiar prin vis, ba mai ales prin vis nu poate scăpa de mişelia lui, pe când omul binesimţitor vesel veghiază şi dulce doarme. Convinge-te despre aceasta şi vei înţelege neastâmpărul sufletesc, care pe mine, ziarul politic „Schwarzgelb“ ce apare în Viena publică în numărul seu din 28 Noemvrie pe pagina ultimă un „apel către publicul român“ în limba română. Acest apel este semnat de un comitet (anonim) „de iniţiativă pentru fundarea unui fiar german în Viena pentru apărarea intereselor şi drepturilor naţiunii române“. Acest apel are aerul caşi cândfiarul politic „Schwarzgelb“ ar servi exclusiv scopurilor politice românesci, pe când din programul foii, tipărit în limba germană în acelaşi număr pe pagina primă, este evident, că „Schwarzgelb“ este în serviciul tuturor naţionalităţilor apăsate. Nu putem înţelege, cum voeste acest „comitet de iniţiativă“ anonim să fundeze un Strujnicii oficiale. In urma unui condus luat de congresul bisericei gr.-or. românesci din Ungaria şi Transilvania în sesiunea din toamna trecută, înaltpreasfinţia Sa metropolitul Miron Roman a trimis Maiestăţii Sale cu prilegiul aniversării a patrucieeea a urcării Sale pe Tron următoarea adresă omagială: Maiestatea Voastră cesaree şi apostolico-regie, Preagraţioase Doamne ! între măreţele opere regnicolare, care vor glorifica şi după secoli domnirea acum de 40 de ani a Maiestăţii Voastre, cuprinde un loc însemnat metropolia bisericească autonomă, restaurată deadreptul din graţia părintească a Maiestăţii Voastre pentru Românii grecoorientali din Ungaria şi Transilvania, sudiţi credincioşi ai Maiestăţii Voastre, la număr preste un milion şi jumătate, care metropolie, inarticulată în legile ţerei şi prevăzută cu organism de sine guvernator, continuă acum decenii întregi, sub scutul sceptrului glorios al Maiestăţii Voastre şi sub cel al legilor ţerei, cu considerare totdeauna şi la interesele statului, lucrarea sa pacinică pentru educaţiunea religioasă a cetăţenilor greco-pr. români din patrie. Cu cel mai profund sentiment de iubire, gratitudine şi omagii, recugetă pururea credincioşii bisericei greco-orientale române din patrie la acest Prea graţios fapt de principe, dătător de o nouă viaţă, revărsător de noue daruri şi stîrnitor de noue speranţe, care fapt va transporta pănă şi la cei mai târzii următori ai lor graţia părintească a Maiestăţii Voastre, patronului suprem şi celui mai mare binefăcător al lor, într’una cu mulţumirile nemărginite ale bisericei întregi. Acest sentiment a dominat şi acesta a condus în special şi pe toţi membrii congresului bisericesc greco-oriental român adunat în sesiune ordinară la Sibiiu în 1/13 octomvrie a. c., când aceştia în şedinţa congresuală din 12/24 a lunei numite, reflectând cu pietate doamna de sudiţi credincioşi la îngrijirea părintească a Maiestăţii Voastre, experiată totdeauna cu mulţumire, între însufleţiri generale designară pentru o nouă exprimare a gratitudinii lor perpetue ce se manifestează şi în fapte acel moment al timpului, când prevedinţa dumnegească va da sudiţilor credincioşi ai Maiestăţii Voastre să poată sărba cu bucurie sufletească aniversarea a 40-a, aşteptată cu dor, a suirii pe Tron şi a începutului glorioasei domniri a Maiestăţii Voastre. Momentul indicat, ca una din cele mai mari zile iubilare ale tuturor popoarelor Maiestăţii Voastre, ca să sosesce cu bucurie, şi eu, —implorând într’una cu confraţii mei episcopi, cu întregul cler şi cu toţi credincioşii mei binecuvântarea lui Dumnezeu, precum pentru trecut, aşa şi pentru viitor, preste glorioasa domnire a Maiestăţii Voastre, — în numele şi la expresa încredinţare a congresului bisericesc greco-oriental român, cu cea mai profundă reverenţă omagială îndrăsnesc a mă apropia cătră Maiestatea Voastră cu preaumilita rugare , ca Preagraţios să Vă înduraţi, prelungă credinţa nestrămutată şi alipirea călduroasă a bisericei greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania, nutrite totdeauna cu pietate cătră preaînalta persoană a Maiestrăţei Voastre şi cătră Preaînălţata Casă domnitoare, a primi cu graţie şi la această ocasiune cele mai profunde omagii şi cele mai sincere felicitări ale ei şi a o împărtăşi biserica aceasta şi mai încolo de părinteasca purtare de grije a Maiestăţii Voastre. Carele de altcum şi îndeosebi sunt şi perseverez în cea mai profundă supunere omagială. Sibiiu, la 28 Noemvrie, 1888. Al Maiestăţii Voastre credincios sudit: Miron Romanul m. p., archiepiscop şi metropolis Această adresă a dat oficiosului „Kolozsvár“ prilegiu să publice în trei numeri consecutivi trei articoli de fond, pe care noi Românii din monarchia austro-ungară nu putem să-i trecem cu vederea. Spaţiul, de care dispunem, nu ne permite să-ş i reproducem întregi, deşi ei pun în discuţiune cele mai vitale interese nu numai ale bisericei române gr.or., ci mai ales interese politice şi naţionale româneşti, salevează cestiuni istorice, constituţionale şi juridice şi conţin o colecţiune foarte preţioasă de străjuicii oficioase guvernamentale, care arată pănă la evidenţă, că zelul nutrit din fondul de disposiţiuni potenţează patriotismul colegilor noştri guvernamentali pănă la gradul suprem, în care se văd îndemnaţi a da nu numai representanţei constituţionale a bisericei române gr.-or., nici chiar numai metropolitului Miron, ci pănă şi guvernului lecţii de patriotism şi constituţionalitate. Dar, mai bine se va vedèa aceasta, dacă vom reproduce părţile esenţiale din articolii amintiţi, după care vom fuce la urmă ceea ce avem de ais, diar eerman pentru apărarea intereselor românesci, după ce diarul „Schwarzgelb“ el însuşi se declară de acestfiar fundat deja. Noi de altcum, deşi n’avem cuvinte a ne îndoi despre existenţa acelui comitet, nu cunoascem persoanele, din care se compune.