Tribuna, decembrie 1888 (Anul 5, nr. 273-297)

1888-12-08 / nr. 278

ti i­ar Pag­. 1020­ „Terorism sârbesc în comitatul Syrmiei“, „Budapesti Hírlap“ a­ comunicat adecă pe la începutul acestei luni, că locui­torii din Beocin nu vor să sole, că aparțin regatului Ungariei, unde dom­­nesce Regele Franci­sc Iosif, ci ţin, că suveranul lor este regele Milan din Serbia. Mai departe se susţine în co­municatul numitului diar, că acolo se predică publice, că Syrmia şi Bacica până la Maria­ Terestopol aparţin Serbiei, mai departe, că Maghiarii şi alte naţio­nalităţi sunt persecutate, că băieţii străini numai atunci sunt primiţi în şcoala sâr­bească, dacă îşi schimbă credinţa şi trec la confesiunea greco-orientală, că aproape pe fiecare casă sârbească atârna câte o pajură sârbească etc. etc. La timpul seu am fost reprodus şi noi străşniciile foii maghiare şi ne-am exprimat încă pe a­­tunci părerea, că lucrurile acelea ni se par de necrezut. Acum vine însuşi notarul comunei, care încă a fost bă­nuit de „nepatriotism“, şi declară în „Pester Lloyd“, că întreg comunicatul ziarului „Budapesti Hirlap“ se basează pe neadevăr, despre ceea­ ce s’au con­vins chiar şi corniţele suprem al Syr­miei Ermin de Cseh şi vice-comitele Dr. Ioan Gyurics cu prilegiul inspic­ării co­munei. „Cei­ ce cunosc raporturile noa­stre“, zice notarul în rectificarea sa, „sein, că lucrurile stau tocmai contrar, în Beociu nu locuesce nici un singur Maghiar, aici sunt două şcoale și între cei 400 lucrători de fabrică sânt numai 2 familii maghiare, pe când celelalte sânt toate de alte naţionalităţi, care îşi au şi ele o a treia şcoală în fabrică“. . . Controversele dintre Rusia şi Fr­ai­n­­a pentru restul din despă­­g­ub­ire­a de răs­boiu au cam înce­tat, ce e drept, în timpul din urmă, dar c ele nici pe departe nu sânt încă ter­minate şi pot uşor să se înceapă oară după anul nou. Notele ce s’au fost schimbate între ministrul de externe tur­cesc Said Paşa şi între ambasadorul ru­sesc din Constantinopol Nelidorf dove­desc, că Rusia persistă cu multă ener­gie prelângă împlinirea punctuală a pre­tenţii­­nil­or sale, car’ Poarta se insuesce a preveni pe Rusia cu promisiuni şi cu vorbe bune. Astfel în ultima notă a d-lui Nelidorf dela 27 Noemvrie n. a. c. se z}ice, că dacă până la finea acestui an ar resulta o nouă restanţă, fără­ ca guvernul otoman se ofere spre acope­rirea aceleia resursele lichide ce-­i stau la disposiţie, cabinetul împără­tesc îşi va perde încrederea în sinceritatea dorinţei Sublimei Porţi, de a-­şi plăti această datorie. Relativ la cestiunea c a­ n a l u l u i de Panama, scrie „Die Post“, că acest canal va succede numai ca o în­treprindere comună a marilor puteri ci­­vilizate, întreprinderea trece preste pu­terile unui singur om, ale unei singure societăţi private, ba chiar şi preste puterile unui singur stat. Nu Lesseps, ci pofta de revanşă franceză are vina principală la nereuşirea de acum. Prin acele pofte de revanşă Francia e atât de isolată, . .. . . . lumea civilisată e atât de dividată, că Afacerea grăniţerilor­­bănăţeni o apreciază „Luminătorul“ în următorul prim-articol: Timişoara, în 17 Decemvrie 1888. Prea modestele informaţiuni publicate în rândul trecut, despre adunarea extraordinară a comitatelor Caraş-Severin, din nou au tre­buit să umple de mâchnire şi de îngrijire se­rioasă pe toţi oamenii de bine. Dacă dl Ja­kabffy a lucrat cum a lucrat numai din în­demnul său, numai după înţelepciunea sa, apoi mai înainte de toate trebue să-’l compă­timim, că­­şi-a dat un atestat în toată pri­vinţa aşa de puţin lăudabil şi şi mai puţin ono­rific, şi este datorinţa guvernului să repareze vătămarea legalităţii şi a bunului simţ pu­blic, pricinuită în contra legii de naţionalităţi de un slujbaş al său nevrednic de înal­tul loc ce-­l ocupă şi necualificat de postul unui prefect sau comite suprem a două co­mitate cum sunt Caraşul şi Severinul. Seim, că ce ar păţi în alt loc şi sub un alt guvern un comite suprem, care ar avea trista îndrăs­­neală de a procede astfel pre­cum a proce­dat dl Jakabffy faţă cu comunitatea de avere a Severinenilor în acea adunare comitatensă. Simplamente și-ar da drumul. Insă cel­ ce ar crede aceasta a fi cu putinţă dela guvernul de acum, acela e copt pentru un anumit institut. Iar’ dacă ţinuta şi procederea d-lui Ja­kabffy ar fi pornită din inspiraţiunea sau îm­bărbătarea chiar a guvernului, despre ce alt­cum nu suntem încă convinşi, atunci apoi ,­cârmuitorii de acum din Budapesta cu greu vor mai pute avea vre-un titlu şi vre-o îndrep­tăţire la stima şi respectarea cetăţenilor iubi­tori de dreptate, de legalitate şi de pace în ţeară. Comunitatea de avere are statutul seu bine precisat, aprobat şi sancţionat sub guvernul de acum. Dl Jakafly este comisar regesc la acea comunitate şi în presenţa şi cu scirea sa ave­rea grăniţerilor se administrează şi se depune în modul cel mai conscienţios, mai exact, mai corect şi mai sigur. Şi totuşi acelaşi domn Ja­kabffy se încumetă a procede aşa orbiş, cu patimă şi cu rea voinţă contra acelei stări le­gale şi de model a comunităţii de avere? Nu înseamnă aceasta a căuta nod în pa­pură ? Această procedere să nu fie oare ghî­­dilirea, aţîţarea spiritelor pacînice ? Sau este ea în stare a înrădăcina respectul cătră legi şi cătră averea dreaptă şi legiuită a altuia? Sau doară tocmai guvernului ţerei să-­i fie năcaz, că la comunitatea Românilor seve­rineni nu merg trebile aşa ca la cea a Sâr­­bilor din Verşeţ, a căror avere, precum seim, a şi ajuns deja pe mâna cârmuirii din Buda­pesta ! ? în vederea acestor groasnice doctrine şi înfiorătoare pilde, date şi răspândite de sus, nu ne mai putem mira de jefuirile şi lotrcile ce se sporesc 4’ de 4* Şi se comit în mare parte chiar contra averii ţerei şi a corpora­­ţiunilor morale. O vor­bă ca o sută. Corniţele suprem al Car­aş-Severinului a greşit şi a păcătuit mult şi greu, şi guvernul ţerei, stăpânul seu, este dator a da reparaţiune legii ignorate şi lega­lităţii călcate în picioare şi totodată a băga minte într’un cap plin numai de înfumurare. Aceasta o pretindem şi la aceasta va tre­bui să insiste corporaţiunea vătămată, protes­tând solemn şi cu toată tăria şi totdeaun­a contra acestui abus şi contra ori­ căror ulte­rioare tentative şi usurpaţiuni. Legea lege să fie sau nu mai este lege. Grăniţerii severineni n’au trăit şi nu s’au oştit sute de ani pentru averea şi ţeara lor şi Maiestatea Sa Monarchul nostru nu ’i-a asi­gurat cu sfinţenia legii întru posederea şi fo­losirea neconturbată a averii lor mântuite din gura tuturor inimicilor acestui imperiu, pentru­­ca azi, în timpul libertăţii şi al constituţiona­lismului, să fie suspiţionaţi şi năcăjiţi până la ul­timul picur de sânge, — din pricină numai, că sunt Români şi cetăţeni credincioşi ai ţerei lor. Presupunem, că contra cond­usului d-lui Jakabffy se va fi dat recursul cuvenit în tim­pul legiuit. Vom vedèa resultatul. Ear’ mulţimii de representanţi comita­­tenşi români, onoraţi cu încrederea poporului, le aducem numai aminte să-­şi dee seamă cu conscienţa lor. Bine vedem, că la ce ţintesc toate aceste porniri regretabile şi greşite ale satrapilor mari şi mici, mai ales faţă cu po­porul român, cu drepturile şi cu averile sale. Fruntaşii noştri, care unul câte unul cumpă­nesc în cele intelectuale şi morale mai mult ca toată grămada majorităţii, luptă, ce e drept, încât îi admirăm, îi aprobăm şi îi felicităm, însă cu asta nu este deajuns. Binele popo­rului, interesele comitatului, reputaţiunea scum­pei noastre ţeri cere, ca toţi să fim la locul nostru şi se ne împlinim datorinţa fără şo­văire şi fără desgustare, pentru­ ca cu atât mai greu şi mai cu anevoe să poată în orbia ori în turpitudinea lor comite fapte nesocotite şi lucruri nelegiuite şi stricăcioase, oameni ca Ja­kabffy şi slujbaşi ca corniţele suprem al Caraş- Severinului, căci a-’i îndrepta deplin şi a-’i vindeca de tot de boala lor, noi de-abia vom fi azi în stare, ci poate­ ca alt doftor, căruia îi va fi de ei milă ca Ţiganului de pilă, — acela îi va vindeca de tot. Erau lucruri eşite din mâna mamei, al­bituri din cânepa noastră şi din încrescut în holda noastră, erau şi lucruri primite de cinste fie dela vre-o mătuse, fie dela vre-o verişoară, fie dela vre-o fină, dar’ erau numai lucruri eşite din „mână bună“, spălate acasă şi căl­cate de soră-mea. Mama ’m­i­ le arăta una câte una, ca să le văd bine, îmi spunea ce-’i şi cum cu ele, mă ruga cu tot dinadinsul să bag de seamă, ca să nu fie schimbate, şi nu putea să se îm­pace cu gândul, că vor fi spălate de cine scie cine şi dimpreună cu rufele cine scie cui şi vor ajunge „spurcate“ din bune ce sânt. Căci între străini omul atât de lesne „se strică“, şi nu e bine să mănânci din blid cu străinul, nici să speli cu el în aceeaşi albie: se ia un sciu ce şi nu mai eşti ca mai nainte. Eu rîdeam în mine de naivitatea ei şi abia târziu, după­ ce am cetit cercetările făcute de Jaeger asupra miroaselor, am aflat ce este aşa numitul „sensitivism“, şi am trecut preste „ Welt als Wille“ a lui Schopenhauer am în­ceput să simt şi eu, că era ceva foarte serios în temerile mamei. Şi abia după­ ce m’am „stricat“ şi car’ m’am destricat am înţeles şi eu cum „se strică“ omul între străini. Atunci însă nu-’mi păsa. — „Bine“, — grăi tata în cele din urmă, — „eu te văd, că te gătesti de plecare; tu însă nici n’ai vorbit cu noi cât ai stat acasă.“ „Ce aveam să mai vorbesc!?“ —îi răs­punsei dând din umeri. — „Lasă-’i să plece cu inima întreaga“, — îi zise apoi mama. — „Acum e om și el și scie mai bine ca noi unde şi cum îl trage inima.“ — „Să fie cu barba pănă în brâu şi să ajungă chiar împărat“, — grăi tata, — „eu sânt tot mai mare ca el!“ — „Eşti“, — 4 pe mama, — „dar’ n’ai ne­­voe să fii; e destul să-’i spunem, şi el face de bunăvoe cum zicem noi. — Am avut şi eu, — urmă apoi întorcându-se spre mine, — gân­durile mele de femeie neumblată prin lume; văd însă acum, că tatăl tău avea dreptate: fă tu cum scii, fiindcă e mai bine să faci şi rău decât ca să-’ţi pai’ă toată viaţa rău, că ai as­cultat de noi. Dacă ar fi să te căesci vre­odată, o să-’ţi vii în fire! Du-te, dragul ma­mei ! — du-te cu toată inima! — zise eat apoi începu să plângă. — Sânt atât de proastă eu ! — Mă tem, fără­ ca să stiu de ce. — Numai dacă tu n’ai crede, că ești bun, când ești slab și te lași ca ori-și-cine să facă ce vrea cu tine! — Dar’, — zise ear’ întorcându-se spre tata, — vina e a noastră, căci prea ’l-am lăsat să fie al tuturora!“ Ear’ mie nu-’mi păsa! Astă4i îmi pasă; astă4i plâng şi eu; as­­tă­ji îţi zic şi eu ţie, cum mama îmi 4icea atunci mie: astă4i sciu şi eu, că e mai bună durerea, pe care ’ţi-o faci tu însuţi, decât mâch­­nirea, pe care ’ţi-o fac alţii, şi că lacrima e stoarsă prin o acţiune reflexă pornită dintr’o inimă, care poate încă să dee fericire. Căci cur’cubeu e tot ceea­ ce e gând şi cugetare, curcubee sünt ideile şi convingerile, curcubee sünt teoriile şi principiile şi numai simţirile sünt rase calde şi ursitoare de viaţă adevărată. Ioan Slavici. Francia nu ar pută să adreseze acum cătră naţiunile culte un apel, al cărui efect ar fi mai presus de ori­ce îndoeală, dacă de optsprefiece ani încoace ar fi urmat o altă politică. V ii 1 a n NI A Cestiunea ţeranilor în România, Dl C. Dobrescu (Argeş). (Urmare.) în poporaţiunea­ rurală sunt acum atâ­tea elemente consciente de interesele lor, ele­mente, unele luminate, altele cu experienţă, harnice, care dau tonul în luarea hotărîrilor. Acestora li s’a­­­ elemente revoltante. Ei vă jură, că o parte a societăţii ţeră­­nesci este sdrobită de asupriri, rămasă în ne­­sciinţă, moştenind teama trecutului, şi care nu mai are toată energia protestării. Ei luară dar’ hotărîrea de a se mişca dînşii cei dintâiu. Şi deci în mare parte răscoalele înce­pură la semnalul foştilor militari. Mina era gata de a isbucni, trebuia să se fixeze numai minutul. Foştii militari, aceşti copii de ţerani scoşi din colibi, duşi în oraşe, dresaţi, suciţi, întorşi, subţiaţi; aceşti militari, care instruiţi oare­cum, se deprind a avèa despreţ cătră societatea ci­vilă ; aceşti oameni, puşi într’o lumină vină a unei societăţi civilisate, pleacă de acolo când termină anii, ca să se întoarcă la satul lor în casa părintească, să pună căciula în locul chi­­piului, să îmbrace rechia în locul tunicei, în locul pantalonilor să iee iţarii şi în loc de cisme să iee opinca sau să umble cu picioa­rele goale, să mănânce mămăligă mucedă în loc de pâne, această transiţiune bruscă dela civilisaţiune la starea ce o găsiau acolo, cre­deţi, că o pot suferi ? Credeţi oare, că acei militari, care au gustat din traiul vieţei mai regulate şi au vă- zut, că omul are pe lume o destinaţie mai doamnă, pot ei să reies cu linişte, nepăsare, iarăşi aspra şi sălbatica viaţă a muncitorului? Să mai îndure aceleaşi amaruri ale meseriei părinteşti? Credeţi, că nu simte nimic, când la 27 de ani se vede fără o para chioară în chimir şi când vede fetele din sat, că îşi dau cu cotul arătându-­l ca pe un golan? Ei bine, el simte, că nu mai poate munci fără folos munca cea mai grea. Cu ce pot insă trăi, dacă se întâmpla ca să nu aibă o palmă de păment? Se duc dar’ unii să găsească slujbe la comună, alţii dela oraşe, pretutindenea se împrăşcie a-’şi asi­gura traiul, dar’ de câte­ ori nu li se închid uşile în faţă! Şi nu e mirare dar’, când ei, constrînşi de lipsă, cad în mişelii, ajung furi ce ţin drumul sau îmulţesc încă numărul bă­tăuşilor guvernelor! Şi, din nenorocire, statis­tica arată, că un mare număr de crime se să­­vîrşesc de aceşti oameni desmoşteniţi! Ei bine, tocmai partea voinică, puternică a ţerănimii, foştii militari, simţind mai mult miseria, sărăcia completă, ei au fost cei din­­tâiu în mişcările din primăvara trecută! Altă dovadă despre miseria crescândă a ţeranilor: sunt aceia, care au eşit din şcoalele sătesci, neavând primită nici o educaţiune uti­litară, aceşti oameni, puţin cultivaţi, săraci li­piţi, nu mai pot duce viaţa ţerănească; la sate fac intrigi, ca să poată dobândi ceva; şi dacă nu pot, vin în oraşe de se bagă la prăvălii; iată şi acest element nemulţumit, şi aceştia sunt gata a se pune alături cu nemulţumiţii, cu apăsaţii, cu ruinaţii de lăcomia jefuitorilor de sate, căci şi aceştia, fără pământ, sunt fără drept la viaţă şi deci gata la ori­ce mişcar­e! Şi de câte­ ori nu preferă ei în loc de o moarte viuă o moarte reală. iată elementele revoltante, adecă oameni înăspriţi, enervaţi de lipsă, care prin cultură, având mai multă cunoscinţă de întrebuinţarea vieţei, nu pot îndura aşa de mult ticăloşia vieţei ce duc. Ei au credit în poporaţiunea rurală. Căci de sânt militari, ei se întreabă: Ei zic, am fost în casarmnă, m’am lup­tat în răsboiu şi acum se mor de foame în această ţeară, pe când străinii, favoriţii puterii, ajung arândaşi ai statului, cumpără cele mai mari moşii din ţeară? Noi să nu avem pă­mânt şi să-’i cumpere Tailer, Weisengrün, Neuschoten şi alţii? Aceasta îi revoltă! Una din căuşele, cai’e car’ au împins pe ţăran, mai este şi art. 14 din legea poliţiei rurale. Prin acest articol se lămuresce­ că vi­tele nu mai pot să calce pe pământul pro­prietăţii fără învoirea prealabilă cu proprietarul. Ţeranul, ori­cât s’ar păzi, e preste pu­tinţă a nu-’i scăpa o vită, dar’ mai totdeauna slugile pr­oprietarului sau arendaşului şi­ le ia cu de-a sila de pe pământul său ? Astfel, că mai toate învoelile ţeranilor se fac silite de acest mijloc imoral. Căci cui ar protesta ei, când vitele li se închid astfel înseşi după locurile lor? Ei stiu la ce se pot aştepta, la justiţie din partea autorităţilor lo­­cale mai totdeauna. Iată­ ce se întâmplă cu acest articol, şi ori­ ce lege, ori­ce reforme veţi face, vor rămână zadarnice. După această disposiţiune îi ia vitele şi le închide; ţeranul merge să ’şi­ le scoată. Pro­prietarul sau ar’ândaşul nu ’i­ le dă. Este în lege în această privinţă vre-o sancţiune ? Nu este nimic scris, dar’ îl sfiesce să dee cât cere pentru vita lui, la car’e ţine ca şi la copilul seu; se învoesce şi pi­imesce con­di­­ţiunile cele mai impuse, ca să-’i dee vita. Aşadară, dacă voiţi să vă ocupaţi în ade­văr de soartea ţeranului, în loc de discuţi­uni foarte lungi, foarte frumoase, foarte pipărate şi însoţite cu fel de fel de documente, cu fel de fel de protestări, mai bine ar fi să luăm resoluţiuni repezi, energice şi practice. Pe toată ziua nu văd decât interpelări, decât vor­be bune pentru ţerani şi aşa mai în­colo, şi sânt 12 ani de când interpelări au curs, protestări s’au auzit, lacrimi de sânge s’au văr’sat şi cu mişcări patetice şi gesturi dramatice, şi reformele aşteptate tot locului au rămas. Ţeranii astăzi nu mai cred în vorbe şi fac apel la toţi representanţii colegiului III­, ca să se grăbească şi să nu se despartă de aici pănă nu vor da toate reformele, prin care să asigure existenţa acestor nenorociţi, căci fără a da aceste reforme, nu ştiu cu ce cu­­ragiu, cu ce infrăş­eală se vor mai întoarce în mijlocul sătenilor. Să nu credeţi, că interpelările ce se fac şi deosebitele proteste ce se înfiinţează, de ori­ce natură ar fi ele, ar fi singurele in stare se-ş i liniştească, decum să le amelioreze con­­diţiunea. Mandatul ce au primit este imperativ în sens de a face ceva, care să le îmbunătăţească soartea. Şi dacă nu se simt în stare de a îndeplini mandatul ce ’l-au luat, mai bine să-’şi dee demisiunea, să rămână locul vacant, decât să-’l ocupe zadarnic. Poate­ că nu pentru toţi este lucru ne­cunoscut, că ţeranul român în marea noastră familie este un alt popor decât noi: el are ideile lui, interesele lui, credinţele lui, aspira­­ţiunile lui, sentimentele lui, cu totul altele de­cât ale d-voastre. (Va urma). O paradă sătească, în preseara iubileului împărătesc era mare valmă în P. Puşcile cu legitimaţie, — pai’don, că de a­­celea nu sânt — puşcile cumpărate după paie ori moştenite şi mai sole­ranţă iar de ce pro­venienţă, erau scoase din fundul podului, piv­niţei ori al primnicarului la lumina soarelui şi cur­ăţite de rugina groasă ce în decursul vea­curilor s’a săpat în fer. Mâne, după porunca bravului preot S. G., avea să se ţină o paradă, şi ce poruncesce el se şi întâmplă. Aceasta o soia fiecare, de aceea se lucra în multe case ca la armanier. Dar’ lucrau oa­menii cu dragoste. Numai femeile mai fri­coase, înspăimântate de puşcile descompuse şi de praful legat într’o cârpă şi aşezat pe masă, apucau cu furca în brâu uliţa, clătinând din cap faţă cu ocuparea răsboinică. Bărbaţii îşi cău­tau mereu de lucru, şi bine făceau, căci lu­cru aveau cu droaia, timpul era scurt, la cina bună trebuiau să se întrunească toţi pentru deprinderile pregătitoare la parada de mâne. Toate acele găsite prin ferestri şi prin icoane le folosiau spre desfundarea „ţiţei“ ru­ginite ori spre a depărta praful descompus şi a-’l înlocui cu altul proaspăt, ca doar’ să nu-’l mănânce mâne ruşinea, ca tocmai puşca lui să facă mâne un „greş“ şi să dee satului măci­­niş de a-’l năcăji şi batjocori câtu-i anul. în sfîrşit prin o nemiloasă cu făină de cărămidă, îi dete puşcei o faţă serbător’ească. Ca soldaţi, parte concediaţi, parte în re­­servă, ce erau, sciau, că la luarea puşcei „pe umăr“ e de lipsă un apendice, — cureaua. Deci femeile,vrând—nevrând aveau să-’i ajute în această perplexitate. Ce-i drept, şi ajutau. Bră­ţările dela desagi şi — cu rugare de iertare, — dela şurţe aveau să suplinească pentru iniua de mâne cureaua. Unde lipsiau brăţările de pri­sos ori femeia era încăpăţînată, — sânt, cre­­deţi-mă, şi pe sate spiu de acesta, — acolo se îndestulia bărbatul paeinic şi cu o sfoară ... Şi această paradă, de care bâjbâia satul, va fi fost încâtva pricina, ca în zina iubileului săteanul cu mic cu mare alerga la biserică, dar, mai cu seamă însemnătatea cailei, 4'na împăratului, are pentru poporul nostru atâta farmec atrăgător, încât simte inima lui setea de a se adresa şi în faţa altarului cătră Dum­nezeu, ca să fie barem ei dragomanul adevă­rat între împărat şi poporul românesc, ca doar’ prin rugăciune să capete eax­ăşi ce prin ne­dreptate ’i­ s’a luat. Acest sentiment tainic zăcea în decursul serviciului divin pe inima şi pe faţa poporului. Se aude un bubuit, poporul se trezesce din lumea dorinţelor şi a visurilor şi oareşi­­cum surprins de sunetul neîndatinat, privesce lung şi întrebător la preot, — pentru­ ce? Cine ar putea-o descoase? Eu unul nu o pot. Afara înaintea bisericei se aflau 20 de bărbaţi în şir şi în rând sub arme, comandaţi fiind de un conducător în reservă, car’ acum — sub j­udele satului. După regulamentul, care îl învăţa oare­când cum să-­şi conducă plu­tonul, după acesta conduce acum şi satul. Şi bine îl conduce. Armamentul trupei era de tot împistri­­ţat, representând desvoltarea puşcilor din vre­­mile Turcilor încoace, acestea difer’iau în lun­gime între 3 urme şi un stângiu. Unele ţevi, care, precum se vedea, aveau dorul nepotolit de a se despărţi de pat, —­ bună­oară ca Trans de Cis, — erau ferecate cu şurub legat cu aţă. Pe când dar’ armamentul era alcătuit numai aşa, câne — cânesce, — purta echipamentul trupei, sau cum 4­ ° civiliştii, toaleta o faţă de tot sărbătorească, cămaşa de giulgiu cusută pe la mână cu „brazii“ ori „stâlpii“, pe care un ţeran cum se cade numai din Pasci în Cră­ciun o îmbracă, în ziua de astăzi a fost scoasă la iveală. Aveau cu toţii haina de nuntă, în giurul micei oştiri se afla public cât şi în biser­ică. Unii glumiau cu ostaşii, aceştia însă nu-’i băgau în seamă, nici nu-’i crestau, momentul pentru ei era cu mult mai serios, de altcum şi disciplina reamintită nu le ierta vorbii’ea, decât şoptind ei între ei î­n tim­pul de repaus. Comandantul, pătruns de dem­nitatea sa şi de chemarea momentană, ţintia pururea ochii la fereastra altarului, din care aştepta ca prin un telegraf optic semnul ce-’l avea să-­l dee crîsnicul. Când apărea semnul aşteptat, se întorcea şi da comanda regula­mentară. Mişcările, deprinderile şi descărcă­rile salvelor exacte au surprins nu numai pe privitori şi pe ascultători, ci şi un soldat de legea veche le-ar fi făcut complimentele sale. Vedeţi, Românilor, ce face disciplina şi supunerea orbite? Dar’ noi încă nu suntem disciplinaţi, fiecare om vrea să fi general, soldat simplu nimenea. Perirea ta din tine Israile. . . După sfîrşitul serviciului bisericesc a ţi­nut pi­eotul defilarea obligată preste mica ceată, însoţită nu de lărmuitoarea musîcă militară, dar­ de adânca mulţumită şi însufleţire ob­ştească. Oare nu ar fi bine, ca şi alţii, să nutrim şi noi pretutindenea acest spirit contimporan ca în comuna P. ? Văratec. CRONICA. Numiri. Direcţiunea financiar­ă r. v. din Timişoara a­­numit pe oficialul de cl. V. Ioan Prandell de oficiant cl. IV. la per­­ceptoratul din Lugoj, car’ pe practicantul fără diurnă Carol Rácz de oficial cl. VI. la per­­ceptoratul din Verşeț. * M­ighiarisuri de taime. „Budapesti Köz­löny“ publică următoar­ele schimbări de nume: Francisc Eisenan în „Harmati“; minoren­ul Bela Stein în „ Sórk­dny“ ; R. B o s k ó în „Berkes“; Mauriţiu Löbl în „Laddny“; Arnold Pinkusz în „Halmágyi“. * Adunare comitatensă. Pe 20 Decem­vrie n. la 9 oare a. m. este convocată adu­narea generală extraordinară a comitatului Sibiiu. Mr. 278

Next