Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)
1889-01-14 / nr. 10
Anul VI Sibiiu, Sâmbătă 14 /26 Ianuarie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. ; bn Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. M1 Apare în fiecare zi de lucru ] INSERŢIUNILE kmc Un şir garfiiond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Sf. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Ianuarie st. v. întreagă Francia se află într’o încordare teribilă. Republicani moderaţi şi radicali, oportunişti şi intransigenţi, socialişti, comunalei şi boulangişti, orleanişti şi bonapartişti şi cum se mai numesc, cu toţii aşteaptă cu nerăbdare febrilă sfîrşitul unui eveniment, care se pregăteşce. Acest eveniment este alegerea din Paris pentru departamentul Seine. Trei bărbaţi ’şi-au pus candidatura,dear’ acum ei şi aderenţii lor poartă cea mai înverşunată luptă cu apeluri afişate pe păreţii stradelor. Unul este candidatul diferitelor nuanţe republicane, care s’au unit de astă-datâ între sine şi au pus numai un candidat. E dl Jacques, un mare industriaş îmbogăţit, om cu vacră între cetăţeni, dar’ ca om politic cât se poate de necunoscut şi n’am pută să înregistrăm altceva despre dînsul, decât că este un aderent al ideilor dela 1848. Se vede, că tocmai pentru câ nu este un personagiu marcant, nu este pronunțat pentru nici una dintre fracțiunile republicane, s’au înțeles aceste să pună candidatura lui, nu spre a lor întărire, ci pentru ca reuşind dînsul, să scape cu toatele de alt rău. Alt candidat este dl Boulé, care ’și-a pus candidatura acum mai în urmă. El representă principiile socialiste, este sprijinit de puţini, are puţine şanse de reuşită şi într’însul sigur n’avem să căutăm primejdia, contra căreia s’au unit toţi republicanii. Al treilea candidat în sfîrşit este generalul Boulanger. Adevărata luptă electorală decurge aşa creând numai între dînsul şi dl Jaques. Ce representă generalul Boulanger? Pe sine însuşi. Cine-l va sprijini? Toţi aceia, care nu sunt mulţumiţi cu actuala stare de lucruri. Aderenţii republicei, respective ai candidatului Jacques, presentă pe Boulanger ca pe cea mai mare primejdie a republicei, îl descriu în colorile cele mai negre, îi atribue tendenţe de Usurpator, îl compară cu Louis Napoleon, precând acesta începuse a-şi pregăti calea la tronul de cesar şi pun în perspectivă, că alegerea lui nu poate să însemneze pentru Francia altceva, decât propedeutica unui al doilea Sedan. Boulanger de altă parte anunţă în toate colţurile de stradă, că numai el poate salva republica, promite sanarea tuturor relelor şi află în dicţionarul promisiunilor sale pentru fiecare alegător nemulţumit câte o mângâiere. Nu atât pentru programul seu politic, care este compus mai mult numai din generalităţi, (care le poţi lua şi într’un chip şi într’altul, ca d. e. „republică naţională“, „revizuirea constituţiei“ etc.), cât pentru răsboiul ce a declarat actualei stări de lucruri, pentru nemulţumirea ce el exprimă faţă cu guvernul şi parlamentarismul de astaci, precum poate şi prin modul său original de luptă, prin sgomotul şi chieltuelile neobicinuite ce face ,şi-a câştigat înaintea poporului francez popularitatea ce pea ce merge devine republicei tot mai periculoasă. Prin aceste a reuşit la alegerile din alte departamente şi pe aceste se razimă acum în candidatura sa pusă înaintea Parisienilor. Ear’ în Paris terenul pentru Boulanger poate fi mai roditor ca ori-şi-unde. Predilecţia pentru lucruri noue, extraordinare nicăiri nu este mai mare, precum de bună seamă nici nemulţumirea cu guvernamentul de astăzi. Ear’ de va reuşi Boulanger în capitala Franciei, putem fi siguri, că acestei din urmă are se-ş i mulţumească isbânda. Şi de aceea ,icenL G& representă negaţiunea, cine este cu dînsul, nu voesce altceva, decât schimbarea celor existente, nu-’şi dă seamă despre celelalte scopuri ale lui Boulanger, afară de acela de a răsturna. Astfel apoi înţelegem, cum se face, că nici bonapartiştii, nici orleaniştii n’au pus candidat la Paris, ci cu toţii află de bine a lăsa pe partisani lor să voteze cu Boulanger. Ear’ după toate aceste înţelegem, pentru ce atâta încordare în Francia din causa unui singur vot de deputat. Dacă reuşesce Boulanger şi în Paris, se pregătesce o mare primejdie pentru republica parlamentară şi nimenea n’ar pută spune a stârji, cine a învins, când ea va fi căciut! FOIŢA „TRIBUNEI“. Fost mortem. Şi dacă cu moartea pe veci sânt legat, Cu dînsa de-acuma mă simt împăcat, în suflet n’am nici o părere de rău — De jalea ta numai ’mi-e sufletul greu; Tăcere în casă şi şoapte p’afară; în giuru-’mi ard pacinic făclii lungi de ceară, Se string curioşii cu feţele triste, Cocoanele ochii ’şi-ascund sub batiste; Iar’ tu stai deoparte uimită şi mută, Pustiiu fără margini, ’ţi-e lumea tăcută, Ochiul ’ţi-e sec şi perdut al tău gând . . . Un clopot s’aude departe plângând Şi-’ţi scei că ’n veci nu mă pot deştepta . . . îmi vine să plâng de durerea ta. In casa-’mi de scânduri acuma mă’ncuie, Se bate ciocanul lugubru pe cuie, Un vaiet se nalţă, prelung, năbuşit, O soră mă plânge sub vălu-’i cernit; Acum mă ridică opt braţe pe sus Şi calea se ’ncepe la cei care nu’s; Doi oameni în fracuri, căciuli de-amiral, De par’că-’s gătiţi de un trist carnaval, Coşeiugu-’mi ridică ’n trăsură pe braţă, Pe capră un cioclu ’mbrăcat în paiaţă Pornesce trăsura funebră la pas . . . Alt cioclu în urmă răsleţ a rămas, Aşa cră o scară, se urcă posac . . . Pe rînd de pe poartă încet se desfac Postavuri cernite şi albele bârne, Un alt mort le-aşteaptă la porţi să-’i atîrne... Convoiul la locul de-odihn’ a ajuns, Un frate-’şi mai şterge-acum ochi ’n ascuns, Pe când cântăreţul, pe nas şi subţire, Mai cântă o „Vecînica lui pomenire“ . . . Şi slujba o ’ncheie preotul solemn, — Se lasă în groapă coşciugul de lemn . . . O, par’că te văd cum, trezită p’o clipă, Atunci simţi cum trece p’a morţii aripă Un suflet ce-o lume să-’ţi fie era . . . Şi plâng, şi plâng de durerea ta. Al. I. Hodoş. 1 REVISTA POLITICA. Sibiiu, 13 Ianuarie st. v. Legea militară în dieta Ungariei, în şedinţa de alaltăieri au vorbit numai deputaţi oposiţionali. Coloman Törs a combătut mai ales siluirea limbii, precând Emeric Uray s’a încercat a distrage pe părinţii patriei prin o polemie în contra „tinerilor urieşi“, cu careşi-a permis tot felul de glume inocente. Deputatul Carol Eötvös îna Laocoon. — Notiţe. — De G. B. Dincă. (Urmare) Cum am mai spus, Lessing combate abusul, mania de a fabrica descrieri poetice, un păcat atât de generalist pe atunci şi cu atâta influenţă asupra gustului contimporanilor, încât pănă la o vreme nici Lessing nu-l desconsidera deplin şi după cuviinţă. Rămânem deci şi noi la scriitorii ce o representau trăind nemijlocit înaintea lui L e s s i n g ori deodată cu el. Se înţelege, că trebue să renunţăm şi la explicarea ei din curentele veacului. Explicarea aceasta ne-ar prea depărta de la temă şi nici nu ne-ar lămuri pe Laocoon mai bine, decât exemplele ce le vom aduce. Englezul Thomson este representantul ei de frunte. Brockes ’l-a tradus în nemţesce. Haller, Kleist, Gessner au scris ca el. Sentiment puţin şi detailuri multe de nesuferit este caracteristica, adecă sunt defectele acestei poesii. Şi totuşi Brockes, care n’are nici schinteie de poesie în el, are vacă pe vremea lui. Să dăm un pasagiu din opera lui de căpetenie. „Tocmai ninsese gros şi apoi plouase; dar’ repede se făcu gerometul ce tocmai se topia, înghieţa de mania lui. Ceaţa netedă a pomilor părea căi de cristal; cum se schimbase deodată, par’că se îmbrăcase cu oţeluri. Lăstarele, şi cele mici şi cele mari, erau inundate, învălite de o umejeala aproape înghieţată de jumătate. Ele erau acoperite deplin cu ghiaţă clară, şi cea mai mică ramură e înfiptă în cristale de ghiaţă, care sunt de şepte ori mai groase decât ele. De aceea crengile se pleacă încovoiate, deoarece ghiaţa este grea. Astfel oştirea pomilor seamănă la figură cu palmii, la strălucire cu candelabrele de cristal de munte.“ Aşa scrie Brockes, variând aceeaşi temă, lauda Domnului, care ne-a aşezat în natura ce o descrie el, în noue volume! Dacă Nemţii ’l-au uitat, ’i-au făcut „dreptate“, vorba lui Gervinus. Dar’ dacă rîdem cu haz, când îl vedem, că el se încearcă se descrie pănă şi mirosul florilor, şi dacă zimbim uneori la combinaţiunile lui musicale de vorbe, nu putem uita nicidecum importanţa acestor manifestaţiuni. Gervinus o spune aşa. Veacul reformaţiei avusese elementele unei poesii naive. Al şeptesprezecelea veac a trecut cu vederea puterea productivă a fantasiei, el a avut o poesie a sentimentului, mai ales religioasă, şi alta a minţii, a raţiunii, didactică, în idilă mai rămăsese o suflare de spirit poetic adevărat, productiv. Dar şi formele aceste erau bătrâne, tocite. Sîmburele reînvierii exista însă. Un simptom a fost tocmai exagerările ridicole indicate la Brockes*), a fost deşteptarea s e n s u a l i t â ţi i, fără de care nu există fantasie şi deci nu poate exista nici poesie. Brockes este începutul, favorisat şi de influenţe străine; este poesia descriptivă. Haller şi alţii stau sub influenţa lui, şi fără îndoeală sunt şi mai de talent şi condensează idei într’o limbă cu putere. Lessing va scoate din el un citat. Eu aleg altul. El descrie o dimineaţă, povestea ajunge la păstor. „El mînă ciurda leneşe de vaci cu trupuri grele şi cu vesele mugiri prin poteca rourată. Ele rătăcesc domol pe unde învertesce trifoiul şi nutreţul şi seceră iarba gingaşe cu limbile aspre; dar’ el se aşeară la o cascadă şi strigă cu cornul pe echo, puternicul. Când raclele depărtate lungesc umbrele şi lumina obosită a lui Phöbus se cufundă în liniştea răcoroasă, ciurda sătulă, umflată din belşug, aleargă cu mugini pline de dor la grajdurile *) Drept curiositate însemn, că Brockes a venit şi în Ungaria în călătoriile lui, într’o poesie spune apoi, că aici a vedut plantaţii de „Kürbisse!“ locuite. Păstoriţa salută pe bărbatul seu, el se uită cu bucurie la ea, copiii veseli se joacă împregiuru-’i. Şi după ce au muls laptele dulce din ugere, părechia obosită se aşeatjă lângă mâncările rele“ ş. a. Sunt descrieri din Alpi, care au inspirat în vremile mai de aproape o seamă de opere vecînice. A lui Haller nu-i aşa. Dar’ să-’i facem dreptate, în anul 1728, scrie Erich Schmidt, doi tineri elveţieni cutrierau patria lor oarecum nedescoperită încă, rămasă înapoi în privirea literară şi cunoscută cuminţilor oameni din şesurile germanice nordice numai prin producţia ei de brânză. Intenţia lor pronunţată era să înţeleagă natura, nu productele artei ori duchului omenesc. Botanisau, vedeau ce-i mic, admirau ce-i mare. Evlaviosul gând, ce frumos şi ce raţional a întocmit Dumnezeu lumea, nu-i părăsia. Glecerul, parcul de munte, picătura de rouă îndemnau pe aceşti teleologi la slujbă dumnezească, în acelaşi timp un Hamburgian se preumbla comod prin grădina sa din Ritzenbüttel, este Brockes, şi sărbâtoria „pamântescile plăceri în Dumnezeu“ la tot prilegiul, mirosind o hiacantă, privind un fir de iarbă verde, ascultând o broască. Seara punea în versuri aceste impresii. De oameni uitase. Altfel erau Elveţienii noştri. Alpii, ce mi-a scris Haller un an după călătoria aceea sunt ceva mai mult decât o simplă poesie descriptivă de felul celor condamnate de Lessing în Laocoon. Haler combatea în satire patetice depravaţia oraşului seu natal şi o compara cu virtutea vite de toate ,şi-a bătut joc de Ştefan Tisza, contele Aladár Széchényi şi contele Iuliu Andrássy, şi apoi a încercat să dovedească, că toate disposiţiunile proiectului de lege militară din 1868, care atunci au fost respinse şi de cătră majoritate, au devenit mai târziu lege cu ajutorul acestui cabinet. Eötvös a vorbit aproape o oară întreagă. Lui ’i-a urmat Desder Szilágyi, pe a cărui vorbire o publicăm în extras la alt loc alBarului nostru. Pe la sfîrşitul şedinţei s’a întâmplat şi un mic incident! un rencontre între ministrul de honvezi baron Fejérváry şi deputatul Iuliu lustic. Precând vorbia adecă deputatul Szilágyi, ministrul Fejérváry a clătinat odată din cap, la ceea ce lusth ’i-a strigat: „Spre a înţelege aceasta, nu e destul să fie cineva general!“ Când s’a ridicat şedinţa şi deputaţii au părăsit sala, ministrul Fejérváry s’a întors cătră lusth şi ’i-a z Rs: „Grrobianităţi nu sufer!“ Bar’ lusth ’i-a răspuns: „Fă’ţi-o altfel!“ Cu aceasta s’a terminat schimbul de vorbe. Dar’ baronul Fejérváry, mergând mai departe, aRs cu voce înaltă, aşa că toţi dimpregiurul lui ’l-au auz Rt: „Obrăsnicii nu suferi“ Aceasta numai decât ’i s’a adus la cunoscinţa deputatului Iusth, care a trimis la ministrul doi secundanţi, pe contele Gabriel Károlyi şi pe Iuliu Lis. Aceştia au primit apoi dela ministrul explicaţiunea, că el, ce e drept, a dus, că nu sufere obrăznicii, aceasta însă nu ’l-a privit numai pe deputatul rusth. Prin aceasta s’ar fi terminat incidentul. Austro-Ungaria şi Rusia „Journal de St. Petersbourg“ se ocupă cu expectorările unei foi militare ce apare în Viena asupra raporturilor dintre Austria şi Rusia. „Reichswehr“, acesta e numele foii respective, a zis, că adecă nu există nici un motiv pentru un conflict între Austria şi Rusia. Rusia tot atât de puţin ar soi să înceapă ceva cu Galiţia şi cu Ardealul, precât de puţin ar avă Austria să lacomească la Polonia congresuală ori la Volhynia. Există la toată întâmplarea o concurenţă între cele două state în ceea ce priveşce Orientul, această concurenţă însă nu ar avă de ce să devină într’o duşmănie sângeroasă, deoarece terenul e destul de mare, spre a pută satisface, în conţelegere reciprocă, aspiraţiunilor amânduora. „Reichswehr“ s’a provocat apoi la programul oriental al Austriei cel-a desvoltat contele Kálnyky, care are drept basă desvoltarea independentă a popoarelor din Balcani, şi la asigurarea diplomaţiei rusesci, că ea nu aspirează decât la eliberarea popoarelor balcanice de sub jugul turcesc. De aci apoi face foaia militară conclusiunea, că amândouă principiile pot să existe unul lângă altul şi fără de răsboiu. „Reichswehr“ ţine, că o înţelegere între cele două puteri ar fi chiar şi atunci cu putinţă, când va fi sosit sfîrşitul Turciei. La fine, „Reichswehr“ pretinde cea mai energioasă apărare a sferei de interese austriace în Orient, dar protestează totodată în contra părerii, că un răsboiu cu Rusia e scris în stele, fiindcă posiţia continentală a Franciei ori a Germaniei ar reclama ori ar ţină de posibilă o asemenea eventualitate. Austro-Ungaria nu e o putere de ajutor de a doua mână, ci o putere mare de rangul prim, care îşi are propriile şi puternicele ei interese ce reclamă imperativ o scutire şi apărare independentă înainte de orice alt angageament. „Journal de St. Petersbourg“ înregistrează cu mulţumire acest articol „pentru Rusia foarte amical“ şi observă, că limbagiul de acum ar fi putut să se întrebuinţeze tot atât de bine şi mai nainte, căci atitudinea Rusiei de un an încoace e neschimbată aceeaşi. Misiunea rusească în Abissinia. Asupra mult pomenitei misiuni rusesci în Abissinia sub conducerea Cazacului liber A s i n o f f, despre care se crede acum, că a plecat la Tadsura-bai Ifingă golful de la Aden, stă în „Svnet“ o scrisoare datată din 30 Decemvrie 1888, din care extragem următoarele: După acest raport, misiunea ar consista din aproape 200 persoane afară de Cazaci, dintre care singur numai Cazacii din Caucas formează o sotnie (100 oameni). Sec Re ei toţi sunt oameni sdraveni şi chiar şi cântăreţii bisericesci sciu fiecare câte o meserie. Ei au luat cu sine toate cele trebuincioase pentru o colonisare. Asinoff susţine pe cheltuelile lui pe toţi Cazacii ce sînt disciplinaţi milităresce. Scrisoarea se sfîrşesce cu cuvintele: „Ne-am hotărît deci să luăm asupra noastră iniţiativa unei întreprinderi grandioase, fără nici un mijloc pecuniar şi singur numai cu un proviant de pesmeţ, dar cu credinţa firmă în Dumnezeu şi în speranţa ajutorului din partea oamenilor cu inimă. Sfânta Rusie ortodoxă nu-şi va lăsa oamenii, care sunt gata să-şi jertfească vieaţa pentru orice interese ale ei.“ Nr. 10 Gestiunea Samoa. Cu privire la aceată cestiune, a primit „Yossische Zeitung“ o depeşă din Londra, din care se vede, că guvernul englez intervine acum pentru punctul de vedere american în această cestiune. După aceeaşi depeşă, guvernul englez este foarte preocupat de evenimentele pe Samoa şi a hotărît a menţină tractatul, conform căruia nici o putere europeană nu poate să-şi câştige o influenţă covîrşitoare pe Samoa. Se crice, că Anglia şi America lucrează în această afacere în deplină înţelegere. Din dieta Ungariei.. Reproducem în cele următoare părţile esenţiale din vorbirea lui Desider Szilágyi, fiind una dintre cele mai marcante din desbaterile asupra legii militare : „înaltă casă! Nu mă folosesc de introducerea obicinuită, când Re, că momentul principal, pentru care trebue să primim poverile din proiect, este a se căuta în situația externă. Dacă am avea prospecte de pace, nimic nu m’ar îndupleca să primesc aceste poveri. Nu stăm sub o presiune momentană, admit că monarchii sunt iubitori de pace, guvernele sunt precaute şi că în fiecare an sporesce conscienţa sigurităţii, a precauţiunii şi a sângelui rece. „Şi cu toate aceste nimenea nu va tăgădui, că această stare este numai o pace prelongită din timp în timp fără nici o garanţă. La Vest marea cestiune, care a pus ţaţă în faţă pe cele două naţiuni mari, n’a suferit în timpul din urmă nici o schimbare, car’ la Ost, unde interesele noastre şi anume în prima linie ale statului ungar sunt atinse imediat, raporturile sunt încă tot în fierbere şi nu au aflat încă punctul de repaus. „Monarchia nu se poate sustrage de sub necesitatea de a face totul pentru sporirea puterii sale de apărare, precum şi alte state fac în vederea celor două elemente de nesiguranţă. Alianţele noastre ne obligă să ne sporim puterea armată în mod treptat. Dar alianţele sunt făcute numai pentru anumite scopuri şi eventualităţi, ele nu cuprind toate interesele noastre şi astfel rămâne adevărată aserţiunea celui mai mare strateg al timpului nostru, că cea mai de căpetenie garanţie a fiecărui stat zace în puterea sa proprie. Din acest punct de vedere sunt gata să aduc jertfele materiale, care le pretinde proiectul, deşi am ave lipsă de bani pentru scopuri interne de stat. De altă parte nu găsesc oportun să iniţiăm reforme în puterea armată, care pot fi bune, dar pot procura pe un şir de ani o stare de nesiguranţă şi oscilaţiune. Mai departe nu este permis a se lega de proiect astfel de cestiuni, care nu sunt legate de puterea de apărare .