Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)
1889-10-14 / nr. 235
ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 14/26 Octomvrie 1889 Nr. 235 Anul VI zsamrzmBnKznsmam INSERTIUNILE 1 . Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. -111 ----------Se prenumeră și la poşte și la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.'. ^laBBMsag^waaiJWM tmiii mm im ii TMi»aiiiwiwi i Problema viitorului. .. (I. M.) Aşa este bine, ca preste ceea ce s’a resolvat pentru viitor să ne dăm părerea precât numai se poate de justă încă în present, de®arece presentele este aşa între trecut şi viitor. Şi este o mare înlesnire pentru noi, dacă, ocupându-ne la acest loc cu „problema viitorului“ acestui stat, vom procede din cele ce a scris mai deunărji (jiarul guvernamental „Nemzet“ în această materie. Nu bucuros ne ocupăm cu scrierea actualului articol. Cu atât mai vîrtos nu, cu cât ca fii ai Ungariei, ca cetăţeni ai acestui stat, enunciaţiunea (jiarului „Nemzet“, că Ungaria nu este încă stat modern în adevăratul înţeles al cuvântului, a făcut asupră-ne o impresiune cu totul neplăcută, putem face neaşteptată şi dureroasă. A spune în aunul lumii atari adevăruri dureroase şi a le mărturisi aceste unul dintre cele dintâiu chiare ale guvernului unguresc, este acesta un semn al timpului, care iese la iveală în un mod cu totul independent de voinţa şi sciinţa compatrioţilor noştri. Din capul locului am voi să stim, pentru cine scrie şi a scris acest chiar articoul de sub întrebare? Scrisu-’l-a pentru lumea europeană modernă? Scrisu’l-a pentru naţionalităţile nemaghiare din Ungaria sau ’l-a scris propriu numai pentru Maghiari? Dacă ’l-a scris pentru lumea europeană modernă, atunci ’i-a spus acesteia un adevăr, despre care multe state moderne europene nu au avut cunoscinţă; precând multe altele îşi rîdeau de opintirile maghiare; dacă a scris pentru naţionalităţi, atunci le-a făcut pe aceste mai stăruitoare în pretenţiunile lor şi mai neînvinse în adevărurile, carejilnic le propagă în sînul acestei patrii, precum şi afară de hotarele ei, că adecă Ungaria este departe de rolul ce ’i’l atribue politicii Maghiarilor, care ar fi:„civilisarea Orientului“; dacă a scris pentru Maghiari, atunci pe aceştia ’i-a trezit din dulcele lor vis, deoarece Ungaria nu este în realitate ceea ce cred Maghiarii la aparenţă. In acest cas enunciaţiunea 4iadrului „Nemzet“ este în contrazicere cu cele ce le susţin patrioticele de a doua şi a treia mână despre Ungaria. Suntem cu deosebire noi Românii în dreptul, de a întreba pe compatrioţii noştri maghiari: Care este resultatul domniei maghiare de aproape douăzeci-şi-trei de ani? Şi care a fost rolul ce au jucat politicii Maghiarilor în vieaţa publică a acestui stat? Răspunsul e precât de simplu, pe atât de adevărat: domnia ungurească a adus lucrurile în această ţeară la atâta încordare, încât chiar şi cel mai nepreocupat om va trebui să recunoască, că Maghiarul este incapabil de domnie; va trebui apoi să recunoască, că politicii maghiari, confundând numirea geografică a Ungariei cu poporul maghiar, de nimic nu s’au interesat mai mult, ca şi de cugetul, de a da Ungariei caracterul unui stat per eminentiam naţional. Au negligiat aşadar’ aproape cu desăvîrşire sentimentul public al tuturor celoralalte naţionalităţi, devenind pe această cale nu numai în contra4icere cu trecutul istoric al Ungariei, dar’ în contra4icere chiar cu viitorul, a cărui problemă voesc a o pune în praxă, începând încă din aceste 4ne- Ce derisiune pentru viitor ?! . . A conduce un stat timp de două- zeci-şi-trei de ani şi a te folosi de toate mijloacele iertate şi neiertate întru guvernarea lui, ca să vii şi să mărturisesci, — bună-oară ca „Nemzet“, — că Ungaria nu este stat, modern, este cel mai ruşinos testimonium paupertatis ce ’şi-’l poate da un popor* moralicesce cu totul decăzut. Chiar pentru că Ungaria nu este stat modern, avem dreptul ca să combatem astăzi deoparte administraţiunea aproape asiatică, apoi spiritul şi vieaţa maghiară, care este mai mult decât turcească. Cinci milioane de Maghiari nu vor fi nicicând în stare a da Ungariei timbrul unui stat naţionalunguresc, câtă vreme majoritatea locuitorilor, care sunt Românii, Croaţii şi Slovacii, e cu totul rece şi nu a luat nici o răspundere pentru ceea ce fac Maghiarii, în statele Europei moderne toţi factorii activi sunt puşi în mişcare şi chiemaţi a da sucursul lor la mersul regulat al statului. Numai în Ungaria se întâmplă lucruri contrare. Numai Ungaria, care este aproape în inima Europei, este lipsită de aureola modernă a statelor europene. Şi este aşa, pentru că politicilor maghiari li-a lipsit de la început acel tact şi acea prudenţă politică, care aveau se facă Ungaria puternică în lăuntru şi stimată în afară. Popor străin prin limbă, străin prin obiceiuri şi fără nici o legătură de înrudire cu vreunul din popoarele europene, Maghiarul nu numai că nu s’a insuit a lega amiciţie cu popoarele, care locuesc pe pământul Ungariei, dar’ prin absurda „idee de stat“ le-a amărît întru atâta, încât ori-şi-care dintre naţionalităţi, mai mult sau mai puţin priveşte cu cea mai mare neîncredere la elementul maghiar. Ei bine, despre un stat, în care domnesce neîncrederea, mai poate fi vorba de a resolva probleme pentru viitor ? Menire culturală, menire politică potivă numai acele state, în care astăzi nu se mai lucră pentru modernisarea şi naţionalizarea lor, ci pentru consolidarea internă prin încunvonarea tuturor acelor factori, de care statul are trebuinţă nu numai în timp de pace, dar şi în timp de răsboiu. Ungaria nu va fi nicicând stat naţional-maghiar. Şi nu poate fi nici atunci, când toate inscripţiunile publice, toţi amploiaţii şi toate actele vor figura numai în limba maghiară. Pentru că nu scrisoarea dă unui stat numirea de „naţional“, ci oamenii, care ca popor compact prin legătura de sânge şi în puterea numărului lor ,şi-au însuşit cu timpul titlul de drept asupra pământului, pe care locuindu-l, îl şi stăpânesc, dar’ îl şi apără după cea mai bună a lor pricepere şi tărie. Stat naţional e Francia, Italia, Spania, Germania şi România, nu este însă stat naţional monarchia noastră şi nu nici decât Ungaria. Monarchia noastră alăturea cu Ungaria este un stat în strictul înţeles al cuvântului „poliglot“. Timp de aproape o miie de ani am trăit noi Românii împreună cu Maghiarii pe pământul acestei patrii, fără ca să cugete Maghiarii până astăzi la modernisarea Ungariei. Noi am rămas tot România şi Români vom rămână, după cum şi Maghiarul a rămas tot ceea ce este, popor asiatic. Noi nu ne mai putem modernisa, în puterea numărului, în puterea vitalităţii noastre suntem atât de mândri, încât de dragul statului naţionalmaghiar nu ne mai putem înflăcăra. Chiar de aceea noi din parte ne nu putem decât să compătimim pe toţi acei compatrioţi maghiari, care îşi cugetă, că la problema viitorului acestui stat vor fi capete plecate şi Românii. Şi oricem, ca să se scie, că Ungaria ca stat naţional-maghiar nu are viitor . . . ! Un incident jurnalistic neplăcut în tabăra presei noastre naţionale, provocat prin un articol al „Românului“ de preste Carpaţi, nu va fi lipsit a produce o sensaţiune penibilă în toate părţile. Nu atât meritul lucrului, ci mai mult maniera cum s’au atins deoparte unele cestiuni de natură prea delicată şi cum s’a mustrat de altă parte o astfel de tractare a atăror cestiuni, adecă tonul cam FOIŢA „TRIBUNEI Trei străini în ţeara noastră. Demult, în vremea bătrână, Când era traiu cu ’ndemână, Când crescea grâul curat, Nearat, nesămănat, Precând vinu ’n râu curgea, încât nime nu-’l mai bea; Bani de aur şi argint Stau îngropaţi în pământ, Câte-o oală mare plină, Lânga orice rădăcină. Şi nime nu se sîlia Din pământ a-’i desgropa, Căci lipsă de ei n’aveau, Biruri grele nu plătiau, Gloabe multe nu dădeau, Pe-atâţia domni nu ţineau. Nu purtau ţeranii ’n spate, Aşa multă greutate, Nu era atât năcaz Cât este ’n vremea de aici; Şi cum nu erau nevoi, Toţi atunci erau vioi, Erau veseli, primitori De străini şi călători. Atunci vestea ăstei ţeri Merse preste munţi şi mări, Şi ca veste a ajuns Şi ’ntr’un oraş la Apus. Un oraş împoporat Ca un omşi-care alt, Cu săraci şi cu bogaţi, Cu ’nvăţaţi şi nenvăţaţi, Cum adecă Dumnezeu A împărţit darul seu, în acela cuib de om Locuia un astronom, Care, când privea în stele, Profeţia de vremuri rele. Dar’ a lui învăţătură Nu-’i dădea nimic la gură; Eara cerul cel cu stele îl lăsa să cânte-a jele, Căci nu ’şi-a fost tras de seamă Să-’i trimită în dar mană. El avea încă doi fraţi Tot aşa de învăţaţi, Unul doctor, bun de peana, Scria leacuri fără teamă, Că acele n’or fi bune De merinde ’n ceea lume. Dar’, o sărmană sciinţă, Ce folos de iscusinţă, La el nimeni nu mergea, în zadar tot aştepta — Multă foame mai răbda! Altul era advocat, Tot ca cei doi de ’nvăţat, Mititel om de statură, Dar’ grozav de mare ’n gură. Dar’ miraţi-vă şi voi — Şi el păţia ca cei doi. Aucjind vestea cea bună, Toţi trei fraţii se adună, Şi s’au plâns, s’au jeluit Şi-au plecat la Răsărit. Să ajungă ’n acea ţeară, Unde nu-i vieaţ’amară, Unde-s oameni primitori De străini şi călători. Şi pe unde iarăşi sunt, Cum nu mai sânt pe pământ, Neveste-aşa de frumoase, Toate par’că-s din lăji scoase. Cu diplome ’n buzunare, Pasport de sciinţă mare, Au plecat cei învăţaţi Să fie 'n palme purtaţi. Cale bună şi plecară Cătră scumpa noastră ţeară, în capătul satului Era casa Nuţului, Om fruntaş cu stare bună, Vorbăreţ şi bun la glumă. Ear’ străinii cum veniau, Chiar la Nuţul se opriau, Veseli coatele-’şi dedeau, Pentru că Nuţu-i voios Şi-’i primesce bucuros. Când cina gata era, Gazda casei le grăia : „Faceţi bine, vă sculaţi, „De masă v’apropiaţi“.— „Mulţumim tare frumos, „Cine este de prisos, „Adineaori am mâncat, „Unde stai să intri 'n sat , „Apetitul ne lipsesce,“ Doctorul modest vorbesce. Nuţu nu se mai grăbia Să-’i mai chieme, căci gândia, Că străinii călători Vor fi mai alegători. Nici nu baţi odată 'n palmă, Păn’ şi băgară de seamă Copiii ce se jucau Lângă foc şi aşteptau Să capete de mâncare Şi să se dea la culcare. Deci mult nici nu zăboviră, Lângă masă toţi veniră. Şepte inşi, câţi toţi erau, Iute masa ’ncungiurau Şi mâncau cu poftă mare Din ce-a fost făcut mâncare. Cum mâncau aşa de bine, Străinilor gust le vine Şi cu dor mare priviau La cei care din fălci dau. Maţele le corăiau, Gurile scuipat lăsau, Ochii li se ’mpănginau, Nu mai sciau ce făceau, Căci ei erau flămânzi tare, Negustând demult mâncare. Din cei trei cel mai în stare, Astronomul cu cap mare, Şi cel în vîrstă mai mis, Advocatul cel voinic, Rău tare s’au supărat, Ba chiar s’au şi măniat Pe fratele mijlociu, Doctor cu cap mai suciu, Pentru ce el s’a grăbit Şi de cine-a mulţumit? Atunci, când era şi el Flămânzit ca un căţel. Advocatul de natură, Mai grăbit şi rău de gură, Să mai tacă nu putea, Ci cătră doctor ,firea în o limbă învăţată Din ţeara cea depărtată, Ca Românul, — uite dragă, — Ce vorbesc să nu ’nţeleagă: „Frate-meu, dar’ ce cap ai? „Sau ai minte ca la cai? „Cum putuşi să mulţumesci „Cina, când chiar şi tu eşti „Mort de foame, maţe goale, „De trei z file lat în foaie. „Ear’ dacă ţie nu-’ţi place, „Să ne fi dat nouă pace, „Baremi noi să fim mâncat „Din cina ce s’a gătat. „Eară tu să fi rămas „Şi mâne cum ai fost ail, „Cu mâncarea ce-ai mâncat „Când ai fost afar’ de sat“. iritat este ceea ce a trebuit să provoace oareşî-care agitaţiune în cercurile naţionale. Cestiunile meritorice în sine n’ar putea să decansă la diferenţe serioase sau cel puţin la diferenţe pătimaşe. P o l i t i ca de pasivitate, la care poporul român în deplorabila sa si tuaţiune politică aci în Ungaria astăzi e sforţat, e simplu un fapt nedelăturabil, carele nu numai că fiecare îl sunte ca atare, ci carele de repeţite ori şi în conferenţele naţionale in Sibilu a fost constatat de atare şi prin urmare a fost şi proclamat ca un punct cardinal al programului naţional, în pure ilusiuni se leagănă acela, carele crede, că acest fapt fatal s’ar pute schimba prin singura bunăvoinţă. Diferenţe serioase n’ar pute isca nici în privinţa aceea că, în justa apreciare a situaţiunii noastre politice, ori şi cum noi trebue să fim ceva mai competenţi decât fraţii noştri de preste Carpaţi, în fine nu s’ar pute lua în nume de rău nici aceea, dacă cu ocasiunea unei discuţiuni asupra acestor cestiuni cu o foaie din România, s’ar vorbi şi despre ţinuta ce acest stat naţional o observă faţă cu strîmtorata posiţiune a conaţionalilor sei în statul vecin. Indiferentismul României faţă cu noi, probabilmente dictat prin unele consideraţiuni mai înalte ale politicei sale externe, dar’ în tot caşul bătător la ochi, este o aparenţă, care nu numai că se pretează la gânduri serioase, ci este şi de tot potrivită de a fi obiectul unor discuţiuni publicistice, dar’ firesce, de tot obiective. Va să aibă, cestiunile meritorie în sine nu dau nici un indemn la expectoraţiuni pătimaşe. De aceea este lucru regretabil, dacă deoparte polemia îşi uşurează inima prin unele amărîciuni mititele, care prea uşor pot da însă la unele neînţelegeri periculoase, şi dacă de altă parte acele se excemptează tocmai în acest sens. Fiecare nepreocupat nu va vedea în aceste expectoraţiuni cam iritate ale „Luminatoriului“ decât numai şi numai aceste şi nicidecât nu va căuta în ele tendenţe, care nu numai că în general nu există, ci sunt absolut străine şi redacţiunii acestei foi. De aceea n’a fost nici un motiv pentru partea ceealaltă, de a lua în mod atât de formal posiţiune faţă cu unele tendenţiuni imaginare, ba chiar de a protesta în mod solemn în contra unei eventuale periclitări a „Tribunei“ prin asemenea tendenţe. Astăzi încă nu seim, cum va decide direcţiunea asupra sorţii „Tribunei“, dar una seim de tot positiv, că dacă „Tribuna“ ar înceta, causa acestui eveniment regretabil ar putea fi oricare alta, numai aceea una nu, că ţinuta ei politică ar fi periclitată prin asemenea tendenţe, şi simplu de aceea nu, căci astfel de tendenţe, afară de imaginaţiunea unor domni, nu există nicăiri. După toate aceste cred, că dau expresiune numai unei dorinţe generale, dacă în interesul strîmtoratei noastre cause naţionale îmi permit a adresa cătră aceste două organe distinse ale opiniunii noastre publice naţionale rugarea curtenească, să binevoească a trece astădată una şi altă parte preste acest incident neplăcut şi a evita cu scrupulositate în viitor asemenea disonanţe în corul publicisticei noastre naţionale. Unul, care n’ar dori a fi numit de astădată. Luăm cu mulţumire act despre constatarea, că tendenţele, — ce după impresiunea, pe care am avut-o noi, iese la iveală din notiţa „Luminătorului“,— nu există, ba sunt absolut străine şi de redacţiunea „Luminâtoriului“. Cât pentru tonul întimpinării făcute de noi, el nici nu putea să fie calm, şi vom fi foarte mulţumiţi, dacă de aici înainte n’ar trebui să-’l mai admitem în coloanele „Tribunei“. O lămurire. Domnule Redactori „Luminătorul“ din Timişoara publică în numărul dela 11 Oct. v. următoarea notiţă : „Pre când din Sibiiu ni să scrie, că într’una din ultimele zile ale lunii curente se va aduna acolo direcţiunea institutului tipografic, în scopul de a decide asupra continuării sau sistării „Tribunei“, înainte cu vreo 5—6 zile cetirăm in „Monitorul Oficial“ din Bucuresci, că dl Slavici, sufletul „Tribunei“, se află la Sinaia şi ni s’a făcut onoarea, de a fi invitat la o masă regală. Nu stim, de cumva este ceva net între aceste două întâmplări ? Lumea se va întreba: Este existenţa „Tribunei“ pusă la întrebare — pentru îndepărtarea dlui Slavici sau — este îndepărtarea dlui Slavici pentru că existenţa „Tribunei“ este pusă sub întrebare?“ Nu stiu, dacă „Monitorul Oficial“ din Bucuresci a publicat ori nu scriea, pe care „Luminătoriul“ o aduce chiar acum, când direcţiunea „Institutului Tipografic“ se adună „în scopul de a decide asupra continuării sau sistării „Tribunei“; orişicare om cu judecată va fi însă de acord cu mine, dacă voiu constata, că notiţa publicată de „Luminătoriul“ cuprinde o insinuaţiune, care, făcută în coloanele unei foi românesci, nu poate să producă decât o legitimă repulsiune. D-Voastre sciţi prea bine, că eu, deşi nu m’am despărţit de amicii politici şi literari, cu care am lucrat timp de cinci ani împreună, azi nu sânt nici redactor al „Tribunei““, nici membru în comitetul de direcţiune al „In s ti tutul u i Tip ograf ic“ , îmi veţi recunoaste deci dreptul, de a respinge onoarea ce ’mi se face, când seJice, că sânt sufletul „T ri b u n e i“, şi de a declara, că nu primesc nici o răspundere pentru cele ce se publică în coloanele acestui dar-Făcută odată declaraţiunea aceasta, resultă de sine, că în timpul, pe care ’l-am petrecut în România, nu aveam să vorbesc, cum nici n’am vorbit, cu nimeni nici pasii-