Tribuna, iunie 1890 (Anul 7, nr. 123-147)
1890-06-10 / nr. 131
Anul VII Sibiiu, Duminecă 10-22 Iunie 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */« an 2 fl. 50 cr., 1/9 an 5 fl., 1 an 10 II Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/« an 3 fl. 50 cr., V* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, */1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 131 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cianădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibinu, 9 Iunie st. v. (~) Ţinând câte o revistă în lumea şovinismului maghiar, (Jeu» trebue séJicem, că difficile est satiram non scribere. Atâtea lucruri întoarse pe dos, atâtea semne deoparte de voinicie negândită, car’ de alta de frică de stafii şi gogoriţe, dar’ mai presus de toate atâta lipsă de logică şi de raţionament siluctos întâlnim în această minunată lume, încât sau mila, sau înduioşarea, sau rîsul trebue să ne apuce. Zilele trecute a fost ministrul de culte şi instrucţiune publică la Cluj, ca să visiteze institutele de învăţământ din acest vestit emporiu al culturii patentate. Cu acest prilegiu a visitat şi gimnasiul rom.-cat. de acolo. Ear’ despre resultatele visitării toate foile patriotice din lungul şi latul globului maghiar numai un singur lucru raportează: Că Excelenţa Sa a fost foarte mulţumit cu răspunsurile maghiare alor trei elevi români. Apoi să nu te înduioşezi ? Tot înjilele acestea şi-a ţinut filiala din Dobriţin a vestitului „EMKE“ dela Cluj adunarea sa generală. Cu acest prilegiu atât preşedintele filialei, comitele suprem Degenfeld, cât şi ceialalţi matadori s’au indignat pănă în adâncul sufletului, că un preot luteran, altfel maghiar şi el, a avut nepatriotismul de a nu primi să fie membru în comitetul filialei. Însuşi corniţele Degenfeld a dat expresiune acestei indignaţiuni, accentuând, că „EMKE11 are mari scopuri naţionale, pe care a le sprijini din toate puterile este datorinţa fiecărui adevărat Maghiar. Las’ că este deja curios, că această societate, care nici nu mai face secret din scopurile ei desnaţionalizătoare, stă sub conducerea şi influenţa comiţilorsupremi, atât în centru, cât şi în filiale; dar’ apoi ce să când privilegiata maşină de maghiarizare începe a excomunica pe neaoşii Maghiari, care nu se înrolează în serviciul ei? Ce să faci? Să rîtji! Pentru că cu toată străşnicia voinicoasă a „Kultur-Egylet“-urilor, raţiunea lor de a fi, şi mai ales raţiunea lor de a fi atât de straşnice, nu o putem găsi decât în frica şoviniştilor, că fără de aceste măsuri brutale vor fi înghiţiţi de majorităţile nemaghiare ale ţerilor ungare. Şi astfel stând lucrul, de ce să nu rîdem! — Cu sentimentele împărţite între rîs şi înduioşare am urmărit şi desbaterile din estimp ale comisiunilor delegaţiunii ungare, într’una din şedinţele acestora era mare teamă între patrioţi, că deputatul Beöthy va provoca o înverşunată discuţie de natură foarte gingaşe. Va întreba adecă pe ministrul de răsboiu, pentru ce a jice şematismul militar, că şeful suprem al armatei este Maiestatea Sa împăratul? în cele din urmă însă onorabilul părinte al patriei s’a gândit altfel şi n’a pus această întrebare. Ce bine, că s’a gândit altfel! Dar’ de altă parte atât acest legiuitor, cât şi alţii de pănui’a lui au răguşit aproape apărând idea de stat maghiar în parlamentul comun. Ba că trebue înfiinţată a treia academie militară pe teritorul Ungariei şi cu limba de propunere maghiară, ba că fabrica erarială de iarbă de puşcă fără fum trebue întemeiată în Ungaria — şi multe altele. Care va săfacă nu numai viitorii oficeri ar dori şoviniştii să fie crescuţi în spirit maghiar, ci şi iarba de puşcă voesc să o maghiariseze! Ce minunat lucru! Ne temem numai, că acest explosiv, fabricat în spirit maghiar, va exploda înainte de vreme şi va omorî propriii noştri soldaţi, precum şovinismul maghiar omoară interesele propriei patrii! Dar, gluma la o parte. Mai multă înduioşare decât poftă de rîs ne cuprinde, când vedem pe legiuitorii ţerii, care cel puţin oameni serioşi ar trebui să fie, bălăbănindu-se cu asemenea nimicuri în aceste timpuri grele. Toate guvernele şi toate parlamentele din Europa se străduesc îngrijoate a pune armatele lor, în schimb pentru nenumăratele jertfe şi poveri, cel puţin în cea mai perfectă stare de destoinicie răsboinică. Numai la noi nu destoinicia, ci maghiarismul armatei este ţinta aspiraţiunilor înţelepţilor legiuitori. Nu scutul patriei contra duşmanilor externi, ci un nou mijloc de maghiarisare voesc ei să facă din oştile monarchiei. Cu un cuvânt maghiarisarea şi care maghiarisarea, pe toate liniile şi pe toate terenurile numai pentru maghiarisare se lucră! Ar fi banalitate a mai repeţi aicea, cât de păgubitoare este această nenorocită politică pentru interesele bine înţelese ale patriei şi ale monarchiei. Este dureros, că oamenii politici nu înţeleg aceasta, nici acum după o experimentare de 15 ani, fărâ ca să li-o îi mai spunem noi. Şi cu desăvîrşire tragicomic este, că nu văd cât de zadarnice le sunt toate silinţele în această privinţă. Nu, în adevăr ei mai cred şi astăzi, că nu este departe timpul, când toată suflarea din ţerile Stului Ştefan, cu iarbă de puşcă cu tot, va fi maghiarisată şi se ţin cuminte şi şireţi mare minune, când deoparte între ei făuresc mereu la noue planuri de acţiune, car’ lumii şi naţionalităţilor atacate le spun cu ipocrisie, că nimenea nu se gândesce în Ungaria să atace naţionalitatea cuiva. în adevăr această asigurare mincinoasă s’a dat din nou în toate formele în presa maghiară, acum cu prilegiul Sachsentag-uliu dela Sibiiu. Repetăm, că este tragiconic, că şoviniştii nu înţeleg încă ceea ce dela început ar fi putut şti, că maghiarizarea este cea mai zadarnică încercare ce se poate. Ne aducem drept exemplu pe noi Românii din Ungaria şi Transilvania. Dela 1875 încoace, de când domnul Coloman Tisza, ministrul-preşedinte de nefericită pomenire, a venit la guvern, toate încercările posibile şi imposibile de a ne sugruma naţionalitatea s’au făcut. Am fost scoşi din parlament, am fost scoşi din funcţiuni; limba ni a fost eliminată pănă chiar şi din administraţiunea comunelor noastre; în şcoale ni s’a introdus povara limbii maghiare ca studiu obligat; stipendiştilor noştri li s’a interns mergerea la universităţile din statele civilisate; literatura noastră didactică s a supus roiei censuri, faţă cu care censura din Rusia este floare la urechie; car’ contra productelor literare din România s’a instituit la frontiere şi în birourile poştale o carantină curat ca în contra ciumei. Aşa de pildă, ca să nu mai vorbim de cărţi şi manuale didactice, din Bucuresci dintre vr’o 10 (fiare românesci politice deji numai două ne sânt accesibile, celelalte fiind toate oprite de guvernul unguresc, precând România nu stim să fi oprit intrarea în ţeară nici unui singur product literar dela noi. Şi în ciuda acestui adevărat moscovitism, ce s’a întâmplat cu noi Românii în aceşti 15 ani? Ne-am maghiarisat? A slăbit în noi sentimentul naţional ? Ne am muiat, ne-am intimidat ? FOIŢA „TRIBUNEI". Suferinţele tinerului Werther. De Goethe. Cartea I. (Urmare.) Acum s’a început dansul; un timp oarecare ne-am delectat cu diferite împletituri ale braţelor. Cât de uşor şi cu câtă graţie se mişca ea! Ear’ când am început a ne învîrti în vals, a mers la început cam rău, pentru că foarte mulţi nu stiau. Noi am fost cuminte şi ’i-am lăsat să se aşeete; dar’ când cei mai nedibaci s’au retras, am început noi şi ne-am ţinut bărbătesce cu încă o părechie, cu Andran şi cu jucătoarea lui. Niciodată n’am jucat atât de uşor. Nu mai eram om. Aveam cea mai amabilă fiinţă în braţe şi sburam cu ea ca fulgerul, încât toate dimpregiur dispăreau şi — Wilhelm, să fiu sincer, cu toate aceste m’am jurat, că o fată, pe care aş iubi o, asupra căreia aş avă drepturi, n’are să joace cu altul, decât cu mine, chiar dacă ar fi să mă prăpădesc. Me înţelegi. După aceea ne-am plimbat de câteva ori prin sat, ca să ne răcorim. Apoi ea s’a aşezat pe un scaun şi portocalele, pe care le pusesem eu de lături, care acuma erau cele din urmă şi care mi le-am adus în felii presărate cu zahăr, au avut efect excelent, numai cât la fiecare feliuţă, pe care o da vreunei vecine nemodeste din bună cuviinţă, îmi da câte un junghiu la inimă. La al treilea Anglaise am fost noi părechia a doua. Când am trecut jucând prin sală şi eu, spre Dumnezeu cu câtă încântare, stăm atârnat de braţul şi ochii ei, plini de cea mai adevărată expresiune a celei mai deschise şi mai curate plăceri, am trecut pre lângă o damă, pe care o observasem pentru trăsurile amabile din faţa ei deja trecută preste tinereţe. Ea s-a uitat surpând la Lotta, a ridicat degetul ameninţând şi a amintit de douăori numele Albert precând noi treceam prelângă ea. „Cine este Albert“, chiereu cătră Lotta, „dacă nu este obrăsnicie a întreba?“ Ea voi să răspundă, când noi, după cum cerea figura, ne despărţirăm, car’ mie ’mi se păru, că observ niţică îngândurare pe fruntea ei. — „Ce să tăgăduesc“,ruse ea, dându-’mi mâna la promenadă. „Albert este un bărbat brav, cu care sânt ca și logodită“. Ei bine, aceasta n’a fost pentru mine lucru nou (căci fetele ’mi-o spuseră pe drum), și cu toate aceste ’mi-a fost atât de nou, căci nu m’am gândit la așa ceva în raport cu ea, care în momente atât de puţine ’mi-a devenit atât de scumpă. Destul, că m’am încurcat, ’mi-am uitat de mine, am ajuns între alte păreehi, am făcut confusie generală şi a trebuit toată presenţa Lettei, care m’a prins şi m’a tras de mână, pentru a restabili iute eară ordinea. Dansul nu se sfîrşise, când fulgere'.o, pe care deja demult le vedeam lucind pe prison şi de care pănă atunci crezuserăm, că sunt numai velve, au început să devină mai puternice şi tunetele să întreacă sunetul musicei. Trei dame au eşit din coloană urmate de cavalerii lor; disordinea a devenit generală, musica a încetat. Este lucru natural, că o nenorocire sau un inconvenient, care ne surprinde în petrecere, face asupra noastră mai mare impresiune, ca de alte ori, parte din causa contrastului, care atât de viu se simte, parte, şi mai mult, pentru că simţurile noastre sânt deja deschise pentru sensibilitate şi prin urmare cu atât mai uşor primesc impresiunile. Acestor cause trebue să ascriu grimasele ciudate, care le-am vădut la mai multe femei. Cea mai cuminte se aşecta într’un corn, cu spatele cătră fereastră, şi se ţinu de urechi. Alta se puse în genunchi lângă ea şi-’şi ascunse faţa în poala celei dintâiu. A treia se vîrî între amândouă şi cuprinse pe sobioarele ei cu ochii lăcrimând. Câteva voiau să meargă acasă; altele, care şi mai puţin stiau ce fac, n’au avut nici atâta presenţa, ca să facă faţă obrăsniciilor tinerilor noştri flancuri, care se păreau foarte ocupaţi în a prinde toate timidele rugăciuni, menite cerului, de pe buzele frumoaselor strîmtorate. Câţiva dintre cavalerii noştri se scoborîseră din sală, ca să fumeze în linişte o pipă de tutun, car’ restul societăţii n’a refusat, când posesoarei ’i-a venit idea cuminte să ne ofere o odaie, care avea jalusine şi perdele. Abia ajunserăm aici şi Lotta se apucă să facă un cerc din scaune, car’ după ce societatea, la rugarea ei, se aşecta, făcu propunerea să ne jucăm. Am văzut pe mulţi, care în aşteptarea unui gagiu mustos, îşi ascuţiau buzele şi-’şi întindeau braţele. — „Ne jucăm de-a număratul“,zise ea. „Aveţi grije, eu merg în cerc dela dreapta spre stânga şi aşa număraţi şi voi în cerc unul după altul, fiecare numărul, care ’i se vine, dar’ aceasta trebue să meargă iute ca fulgerul, căci cine întârzie sau greşesce, capătă o flişcă şi aşa pănă la o mire“. — Să fi văjut apoi haz. Ea se învîrtia în cerc cu braţul întins. Unu, începu cel dinteiu, doi vecinul, trei celalalt şi aşa mai departe. Apoi începu să se învîrte mai iute, tot mai iute. Unul greşi, flişc! preste obraz, car’ în rîsul general şi celalalt: flişc! şi iute, tot mai iute. Eu însumi am căpătat două flişce şi cu mare bucurie lăuntrică ’mi se părea, că au fost mai straşnice ca cele măsurate celoralalţi. Un rîs şi un bâjbâit general a sfîrşit jocul înainte de a număra pănă la o mire. Cei mai confidenţi au început a se retrage împreună la o parte, furtuna trecuse, car’ eu urmai Lottei în sală, în care îmijise: „De dragul pălmilor ai uitat vremea și toate!“ Nu m i-am putut răspunde. — «Eu“, continuă ea, „am fost una dintre cele mai fricoase și numărând cu inimă, ca să dau celoralalte curagiu, am devenit şi eu curagioasă“. Ne-am apropiat de fereastră. La o parte fulgera încă şi o ploaie admirabilă turuia preste ţinut şi un miros răcoritor se ridica plin spre noi din aerul cald. Ea sta răzîmată pe coate; privirea îi pătrundea regiunea, se uita cătră cer, apoi cătră mine; ’i-am văcjut ochii plini de lacrimi, când îşi puse mâna pe a mea şizise: „Klopfstock!“ Numai decât ’mi-am adus aminte de admirabila odă, la care se gândia, şi m’am scufundat în torentul simţămintelor, în care m’a băgat prin amintirea poetului. N’am mai putut răbda, m’am plecat pe mâna ei și ’i-am sărutat-o între cele mai delicioase lacrimi, apoi car’ m’am uitat în ochii ei — Nobile poet! O, dacă ai fi văzut divinisarea ta în aceste priviri, dacă n’aș mai autji nici-când amintindu-se numele tău atât de des profanat. 19 Iunie. Unde m’am oprit deunăzi cu istorisirea nu mai sciu; numai atâta sciu, că era la oarele două, când m’am culcat, şi că, dacă aş fi putut să’ţi istorisesc cu gura, în loc de a scrie, te-aş fi reţinut poate pănă dimineaţa. Ce s’a întâmplat în reîntoarcerea noastră dela bal nuţi-am spus şi n’am timp să-ţi spun nici acum. A fost cel mai splendid răsărit al soarelui. Pădurea plină de picuri şi câmpul împrospătat. Damele din societatea noastră moţăiau. Ea mă întreba, că n’am şi eu poftă ? de pe partea ei pot să fiu fără grije. — „Câtă vreme văd aceşti ochi deschişi, nu-i primejdie“. Şi ne-am ţinut amândoi deştepţi pănă la poarta ei, când slujnica îi deschise încet şi o asigură, că tata şi copiii sânt bine şi dorm încă cu toţii. Atunci o părăsii cu rugarea să-mi permită să o văd încă astăzji; ea se învoi, car’ eu am venit şi de atunci soarele, luna şi stelele îşi pot vedea în pace de treabă, eu nu stiu, când e liua Şi când e noapte, ci toată lumea se perde în giurul meu. Ferească Dumnezeu! Din contră, sentimentul naţional şi conscienţa unităţii naţionale cu fraţii noştri de sub alte stăpâniri nici-când n’au fost mai vii şi mai desvoltate ca tocmai acuma. Ear’ în privinţa limbii şi a literaturii am făcut chiar un considerabil progres în acest nefericit interval. Am ajuns la o aproape desăvîrşită unitate de limbă cu fraţii noştri din regatul român, m-am desvoltat gustul de citit şi am sporit şi răspândit producţiunile literare cu deosebire şi între poporaţiunea noastră dela sate. Cu alte cuvinte, am suferit economicesce şi politicesce nespus de mult, dar’ naţionalitatea noastră şi limba noastră neatinse au rămas, ba din contră s’au întărit şi s’au lămurit, precum se lămuresce aurul în foc. Şi aşa va fi şi în viitor. Presiunile nedreptăţite şi sălbătăciile guvernanţilor pot să ne sărăcească economicesce şi să sporească în noi nemulţumirile politice, dar pentru aceea tot Români vom rămâne, ba încă mai Români ca pănă acum. Va săibă în privinţa naţionalităţii suntem mai mult ca siguri şi putem privi cu zimbet compătimitor la sforţărilor năsîlnice ale şoviniştilor. Ear’ dacă suferim în alte privinţe, sufere şi patria cu noi şi înaintea ei vor avă să-’şi dee seamă aceia, care ne causează suferinţele. Ear’ o nouă desiuinţire. „Gazetei Transilvaniei“ li se trimite din Beregséu o declaraţiune prevăzzutâ cu 15 iscălituri, între care cea dintâiu a părintelui Bugariu, autorul desminţirii publicate în Niul nostru 127 a. c. Onorabilii conaţionali de la Beregséu declară de neadevăr „calomniile răspândite de „Tribuna“ şi cu rea intenţiune aruncate fie de către raportori falşi, fie de cătră calomniatori de meserie“, că Preasfinţia Sa episcopul Meţian ar fi sik „sânteţi rei patrioţi“ , „nu sânteţi fii credincioşi ai patriei unguresci“. Nu ştim pentru a câtea oară să mai spunem, că „raportorul fals“ şi „calomniatorul de meserie“ este însuşi biroul telegrafic de corespondenţe din Budapesta, care este un organ subvenţionat de guvern şi pus înainte de toate în serviciul guvernului. Cât pentru noi, numaidecât după ce ni s-a dat putinţa, am desminţit scriea căpătată dela biroul telegrafic, astfel că Românii şi fără indignata desminţire dela Beregscu sciu cum s’au petrecut lucrurile. Dar’ nu sciu foile străine şi publicul străin şi de aceea, dacă e, ca aceste desminţiri să fie considerate drept în adevăr serioase, locul lor era la biroul de corespondenţe din Budapesta şi cu iscălitura nevinovatului episcop Meţian, care nu cu a părintelui Bugariu. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 9 Iunie st. v. Delegaţiunile. Alaltăieri amândouă d e le g aţiunile au ţinut şedinţe plenare. Delegaţiunea austriacă a resolvat budgetul armatei, care cea ungurească preliminariile ministerului de finance comun, ale curţii de contabilitate supreme, ale monopolului de vamă şi ale marinei. Afară de aceea s’au mai ţinut şi şedinţe în comisiuni. Comisiunea budgetară austriacă a aprobat bilanţul pro 1888. Cele patru comisiuni unguresci au pertractat împreună cerinţele extraordinare pentru trupele dislocate în Bosnia şi a luat spre sciinţă propriul budget pentru Bosnia. In această şedinţă, contele Apponyi a adus pe tapet o cestiune ce resultă din poziţia de drept public abnormă a ţerilor ocupate. După cum se scie, în înţelesul mandatul primit dela congresul din Berlin, monarchia noastră e îndreptăţită a ocupa şi administra Bosnia şi Erţegovina, aceste ţeri însă după dreptul public nu aparţin teritorului monarchiei. In anii din urmă s’au făcut în aceste țeri și începutul cu crearea unei armate proprii, care se pare a fi ajuns deja la un anumit grad al desvoltării, căci ministrul de finance comun reclamă pentru ea chieltueli de 1.147.000 fl. Alte amănunte despre această armată nu găsim în proiectele guvernului. In legătură cu faimele, că guvernul comun are de gând să disloceze o parte a trupelor bosniece pe teritorul monarchiei, contele Albert Apponyi a arătat, că acest lucru, din punct de vedere al dreptului public, e inadmisibil. El nu poate admite nici o simplă trecere a trupelor bosniece, — care după dreptul public sânt a se privi ca „trupe străine“, — preste teritorul unguresc, Contele Apponyijice, că spre aceasta ar trebui să se aibă consimţământul legislativei unguresci. In acest înţeles s’a exprimat şi ministrul-preşedinte Szapáry. Trebue prin urmare să se înlăture pedeca formală, care stă în calea dislocării trupelor bosniece pe teritor unguresc și, dacă o trecere a trupelor bosniece prin Ungaria s’ar face înainte de a pută urma actul legal, nu va fi nici o greu