Tribuna, decembrie 1894 (Anul 11, nr. 256-279)

1894-12-04 / nr. 259

Anul XI Sibiiu, Duminecă 4/16 Decemvrie 1894 Nr. 259 ABONAMENTELE Pentru Sitik: 1 lună 85 cr., l/1 an 2 fl. 50 cr., */1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr.,­­/­ an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, Vi an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dl Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se inapoiazi Un numer costă 6 crr.ceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. cu preţurile din capul foii — invită, Administrațiunea ziarului „TRIBUNA“. Scrisoarea dlui Sturdza. Cine ar putea să stee la îndoeală, că scrisoarea ce dl Sturdza a binevoit a ne adresa nene și pe care am avut onoarea a o pută publica în coloa­nele „Tribun­ei“, nu e un eveni­ment politic de prima ordine? După cunoştinţele noastre e primul cas în istoria politică a neamului ro­mânesc, că un bărbat de stat, c'­are pe lângă aceasta mai ocupă şi „poziţiunea cea mai onorătoare, ce o poate ocupa un cetăţean în regatul român liber şi in­dependent“, se adresează, d­e-a drep­tul câtră poporul român din Transil­vania şi Ungaria. Simţim o deosebită satisfacţie, că „Tribuna“, care în luptele noastre din deceniul din urmă a avut un rol principal, a fost onorată şi pusă în poziţie să asiste în mod ac­tiv la acest eveniment. Deşi scrisă din incidentul unor atacuri răutăcioase şi naive, scrisoarea dlui Sturdza se ţine la un nivel po­litic atât de înalt, încât partea ei po­lemică dispare cu desăvîrşire, în ter­mini lapidari se desfăşură dovada, că lupta noastră e o luptă mare, e „lupta pentru­ ca neamul românesc să nu fie desfiinţat, pentru­ ca naţiunea ro­mânească să existe şi în viitor“. Partidul naţional-liberal, al cărui con­ducător „ales şi aşezat“ e dl Sturdza, are datorinţa, isvorîtă din chiar fiinţa şi existenţa sa, să lupte pentru interesele neamului românesc, căci „în lupta din Ungaria e vorba nu numai de existenţa neamului, ci şi de exis­tenţa regatului român“. Par­tidul naţional-liberal „mare şi puter­nic“, „fundat de bărbaţii cei mai ageri, cei mai pătrunzători, cei mai devotaţi, ce a produs vre­odată neamul româ­nesc“, „a fost condus spre victorii şi succese imense de nemuritorul Ioan Brătianu şi de tovarăşii lui de luptă şi de isbândă“. Din munca şi truda lor au eşit întreaga fală şi mândrie a nea­mului românesc în timpurile noastre: libertăţile publice, reformele istorice, gloria răsboinică, stabilirea dinastiei, in­dependenţa statului şi înălţarea lui la rangul de regat. Un partid cu ase­menea tradiţiuni nu poate, fără a-­şi re­nega trecutul, fără a-­şi periclita exis­­tenţa sa însăşi, să subordone interesele neamului şi ale statului român inte­reselor partidului; nu poate să facă aceasta, fiindcă interesele sale şi ale neamului trebue să fie cu desăvîrşire aceleaşi. Pentru fie­care om cu mintea sănătoasă trebue deci să fie clar şi mai presus de ori­ce îndoeală, că lupta partidului naţional­­liberal pentru causa noastră română, desvălită şi susţinută de el sub numi­rea de „causa naţională“, e sinceră, te­meinică şi indispensabilă. Vorba des­chisă şi pe faţă, ce ni-o adresează ilus­trul conducător al acestui partid, e şi ea o puternică dovadă, că chestiunea naţională nu e numai o firmă seducă­toare şi splendidă pentru scopuri as­cunse, efemere şi trecătoare, ci e un punct esenţial şi cardinal al progra­mului unui partid, care are „dreptul şi datoria“ de a ajunge la guvern. Şi unde tinde partidul naţional­­liberal prin apărarea intereselor noastre de neam în mod deschis şi franc? Ur­măreşte el scopuri, care ar sta în con­­tradicţiune cu desvoltarea noastră poli­tică aici în ţeara, cu patriotismul nos­tru probat de secoli, cu recunoştinţa profundă ce datorim Monarchului nostru şi glorioasei Sale Case domnitoare, care nu a fost totdeauna un scut al indivi­dualităţii noastre naţionale, aici pe pă­mântul nostru, de care suntem legaţi prin mii şi mii de legături ? Dl Sturdza ne lămureşte şi în această privinţă în mod neîndoios: „Trebue Maghiarii să înţeleagă la fine, că nu pot să trăească în vrajbă continuă cu naţionalităţile din Un­garia, că trebue să trăească cu dînsele o vieaţâ frăţească, şi că aceasta nu se poate face, fără­ ca egala îndrep­tăţire a naţionalităţilor să devină un fapt real“. „Noi Românii din regatul român avem datoria a lucra — nu să luăm Transilvania — ci ca aceste adevăruri să fie cunos­cute şi recunoscute de lumea în­treagă“. Noi ne bucurăm şi suntem recu­noscători de simpatiile ce le manifestă pentru noi societatea română din re­gatul român fără deosebire de partid, socotim însă ca un succes politic real, ca o întărire puternică a posiţiunii noas­tre, când putem constata identitatea de interese, ce există pe temeiuri tari între noi şi un factor politic im­portant al regatului, interese, care fără sfiealâ le putem mărturisi înaintea lumii întregi, şi le putem apăra în luptă co­mună, sinceră şi devotată pentru binele patriei noastre şi al neamului românesc. Din acest punct de vedere scri­soarea dlui Stur­dza va produce şi în­tre Maghiari efectele sale. Frasele des întrebuinţate despre „irredentism“ şi „daco-romanism“ sânt astăzi foarte to­cite şi atitudinea reală a partidului na­ţional-liberal şi istoria politică a nea­mului nostru sânt o perpetuă desmin­­ţire a lor. Ori­cât de zăpăciţi să fie ei astăzi, ori­cât de mult să li­ se fi ur­cat la cap fumurile şoviniste, una tre­bue Maghiarii să o vadă şi să o recu­noască, că în proporţia în care sporesc ei agresivitatea lor contra noastră, în aceeaşi proporţie se întăreşte posiţiu­­nea noastră de apărare. Dacă însă vor şti să tragă şi conclusiile fi­reşti din acest resultat învederat, nime nu poate să o ştie, fiindcă nimeni nu poate şti când ei se vor desmeteci şi vor pută judeca cu mintea întreagă şi sănătoasă. Dar, scrisoarea domnului Sturdza va fi băgată în seamă şi apreciată mai ales în cercurile politice normative ale monarchiei noastre şi ale Ligei de pace europene, în sesiunea ultimă a dele­­gaţiunii contele Kálnoky s’a pronunţat foarte măgulitor pentru politica externă a României şi a recunoscut, că ea a fost unul din cele dintâiul state care a căutat alăturarea sa la politica triplei alianţe. E îndeobşte cunoscut, că par­tidul liberal-naţional a fost purtătorul şi susţiitorul acestei direcţiuni politice în România, şi îndeosebi contele Kál­­noky e în posiţiune a şti mai bine ca ori-şi­cine câte merite incontestabile are pentru popularisarea acestei poli­tici, pe lângă regele Carol şi Ioan Brătianu, tocmai dl Dimitrie Sturdza. E cu neputinţă ca cercurile poli­tice normative ale triplei alianţe să contribue la dăinuirea unei situaţiuni, care cuprinde în sine fermentul disor­­dinei, al înstrăinării reciproce şi al slă­birii unui posiţiuni, care s’a creat în in­teresul păcii europene cu atâta muncă şi cu atâta înţelepciune. FOIŢA „TRIBUNEI Moara din vale. (Volumul de nuvele al dlui Russu Şim­and­.) Cartea anunţată sub acest titlu, cuprinde 8 nuvele, schiţe şi povestiri, pe care autorul le-a adunat Într’un frumos volum de peste două sute pagine. Volumul, apărând la noi, unde puţin se scrie şi unde şi în acest „puţin“ mult rău se află, are, în puterea valorii sale, dreptul să invoace o mai mare atenţiune, ca de obiceiu volumele de­­ „nuvele“. Când iai o carte nouă în mână, eşti obicinuit se o răsfoeşti niţel înainte de a În­cepe lectura da capo al fine cu atenţiune de studioeus vir, de om ce ceteşti gândind şi gân­deşti cetind. Aşa am făcut şi eu. M’am oprit mai ântâiu la „Letiţia“, care-i In volum a patra povestire. Am cetit puţin şi­­ am stăruit apoi cu cetirea, până la sfârşit, deşi nu ăsta­’mi era deocamdată scopul. ’Mi­ se trezise anume atenţiunea asupra unei calităţi, fără de care poves­titor bun nu se poate închipui; aveam anume imediat prilegiu să observ, ce fel poate auto­rul să zugrăvească şi am rămas satisfăcut, că deja în urma primei pagine puteam să zic: autorul este un acquarelist interesant. Iată pasagiul, pe care-’l cetiam: „Letiţia ceteşte o epistolă. Părinţii sei o ascultă cu o adevărată evlavie. Redactorul „Aurorei” îi scrie, că va publica în curând novela ce ’i-a trimis. Cere iertare că pe ici pe colo ’şi-a permis să îndrepteze stilul. Cât despre fond, a trebuit să modifice sflrşitul, moartea eroinei nefiind motivată, a crezut că e mai bine să o lase în vieaţă... O asigură apoi, că deşi prima încercare, dar’ novela are să placă... Scena din grădină unde eroul se desparte pe vecie, e chiar admirabilă... „Autoarei, adevărul mărturisind,­­i-a părut cam rău de bunătatea dlui redactor. Era mai emoţionant dacă lăsa pe eroina se moară. Dar, în sfârşit, lucrul principal e ca nuvela să ese de sub tipar... „Nici ziua, în care Letiţia a terminat cele şese clase la institutul din oraş şi s’a întors acasă, n’a fost mai fericită decât aceasta. Ceti scrisoarea de două­ ori. Tatăl ei, dl Spoială, trecu şi el odată cu ochii peste ea. Doamna Spoială examina slovele, car’ părerea unanimă fu, că dl Bujor trebue să fie un bărbat foarte învăţat... Şi până­ ce fiica încerca să judece de pe scris caracterul redactorului, părinţii începură o discuţie cum n’a mai fost între ei. Dl Spoială reuşi a convinge pe soţia sa, că a greşit, înainte cu opt ani, când se opusese ca Letiţia să fie dusă la şcoală. Ar fi economisit, adevărat, câteva mii şi ’i-ar pută da acum zestre mai mare. Dar’ ce are a face banul, când vorba e de învăţătură?.. Unde ar fi avut atunci bucuria de azi şi alte câte vor mai urma, căci de sigur, fiica lor nu se va mărgini să-’şi vază numai odată tipărit numele. „începură tocmai să ghicească: ce va scrie oare Letiţia pe viitor,­­ când ea îi întrerupse. Le explică cum poţi să judeci oamenii chiar şi de pe chipul cum ei fac literele. Iată, de pildă, dl Bujor scrie cu litere mari şi îndesate: aceasta dovedeşte un caracter energic; rândurile merg tot în sus: arată o râvnă de a ajunge celebru; unele slove le face împodobite, dovada cea mai netăgăduită, că are mult gust estetic... „Şi fiindcă In adevăr, literile erau cum zicea Letiţia, părinţii ei nu se îndoiau nici asupra temeiniciei teoriei pe care fiica lor o desvolta cu toată bunăcredinţa tinereţei sale. „Divergenţă de păreri se născui numai când Letiţia spuse, că are să răspundă îndată dlui redactor. Se primi sfatul doamnei Spoială , se scrie numai după­ ce va fi apărut novela. „De aci încolo în casa dlui Spoială numai despre novela Letiţiei se vorbia. D-na era curioasă mai ales să ştie, oare cum a scăpat de moarte eroina?!.. Letiţia ar fi dorit să afle: la al câtelea loc se va publica?.. Dl Spoială, deşi era ger cumplit, dar­ visita pe toţi proprietarii de prin pregiur, îi Îndemnă să aboneze revista ilustrată şi literară a dlui Bujor, la care colaborează şi fiica sa.. spunea aceasta aşa, în treacăt... Chiar şi servitorii ştiau că d-şoara Letiţia a sevîrşit ceva lucru mare. Păşiau timizi şi Încet prin casă. Nici peţitorii nu s’aşteaptă mai cu multă emoţiune. Cele două săptămâni, până să apară „Aurora“, li­ se părură cât o vară de lungă. „Dar’ încalţe a fost vrednic să aştepte. Novela era pusă la locul al doilea, şi după­ ce fu cetită oaspeţilor Invitaţi, toţi felicitară pe autoară. Numai d-na Spoială avu­ de observat ceva, seara târziu, după­ ce oaspeţii plecară. Mi­ se părea, că prea a schimbat mult re­dactorul ! mărturisia Insă că novela n’a perdut nimic prin modificările făcute. „îndeajuns numai atunci putu să apre­cieze pe fiica sa, când mergând la balul cel mare din oraş, toţi cunoscuţii o fericiau pentru talentul Letiţiei. „Fără îndoală, fiică-sa e literară! T-a cumpărat îndată o masă de scris frumoasă; nu o mai certa când comanda cărţi ori stătea până noaptea târziu, nu o mai scula aşa de di­mineaţă, ca ’nainte vreme, nici nu-’i mai certa scrisorile... Afla şi ea, că e romantic, ca primăvara Letiţia să-’şi aşeze masa sub pomii înfloriţi şi să umble singură prin livezi... Numai astfel îi vin ideile... inspiraţia, ca­­ să poată produce opere de valoare. # Uşoara ironie, ce răspunde prin zugră­veala aceasta, lasă o bine deschisă privire asupra punctului de vedere, din care mica vieaţă de autoare este privită: este privită din acela al unei sur­zetoare compătimiri. Iro­nia spune tot, dar’ nu doare. De aceasta calitate­a sa autorul ne dă în mai multe părţi ale volumului probe, ce se cetesc cu plăcere. Ce-­i sporeşte interesul acestui volum pentru noi în special, este faptul că cele mai multe întâmplări sunt luate din vieaţa noas­tră. Experienţe făcute pe pământul Ardealu­lui şi Ungariei fac o bună parte din descrip­­ţiunile ce se găsesc în volumul dlui Russu- Şirianu. Istoria noastră încă-şi aleasă să dee fondul acestei părţi din întâmplări. Este vieaţă din vieaţa noastră ce cetim şi aceasta ne poate face curioşi a o căuta, a vedea cum o văd şi alţii, cum o descriu. Nimeni nu trece fără de folos peste o astfel de cetire, căci multe avem a ne spune încă unii altora până să ajungem să ne ştim, să ne cu­noaştem. Cea mai mare composiie pe tema: teri­­torul nostru, vieaţa şi istoria noastră, p­este Moara din vale. Pentru aceea dau aici în câteva vorbe şi cuprinsul ei. Eroul este Emil Bérardi, fiiul unui ingi­ner francez şi al unei Românce. E proprie­tar în Brădeni. A trăit în străinătate, la şcoale, ducând o vieaţă de ştrengar. Sosind acasă după terminarea studiilor, se dă în dra­goste cu Marta, o ţerancă frumoasă, nevasta lui Dinu bouarul. Pe această vreme se în­drăgosteşte de dânsul Lia, fiica viceprefectului Sever Adrian din Baia de­ Criş. Aceasta era însă logodnica lui Emil Andreiu din Dulcele, chemat la arme — isbucnind revoluţia de la 1848 — tocmai pe când logodnica sa se bol­năveşte rău şi tatăl ei este silit să părăsească şi el oraşul, lăsând pe Lia în grija Agatei, mătuşa lui Victor. Se dă astfel prilegiu de dragoste celor doi tineri. Aşa, că Emil An­dreiu zadarnic ’şi-a sacrificat onoarea, pără­sind postul de luptă pentru a veni să vadă pe logodnica sa, atragându-’şi astfel şi dis­­graţia şefilor luptei naţionale; zadarnic se aruncă In luptă ca un leu, să-’şi recâştige iu­birea şefilor şi a Liei; zadarnic duelează cu Victor, după­ ce abia se vindecase de rana ce primise în lupta dela Abrud contra lui Hat­vany, — căci Lia îl lasă şi se logodeşte cu Victor, în urmă se şi căsătoresc. Tatăl Liei nu ajunge logodna nici nunta fiicei sale, cade jertfă trădării mişeleşti a lui Hatvany. Nesta­tornic din fire şi cu inclinaţiuni romantice, Victor şi după­ ce se însoară, întreţine rela­­ţiuni cu Marta. Bărbatul acesteia dă de urma lor. Aprinde conacul din pădure, unde Vic­tor şi Marta trăiau lume albă. Imediat după arderea conacului, cei doi duşmani se şi în­tâlnesc, se luptă piept la piept şi cad amân­doi răniţi greu. Vindecându-se, şi mai ales după­ ce se însoară, Victor uită pe Marta. Reîn­­tâlnindu-o odată în pădure, dorul de a o stăpâni se aprinde în el iarăşi, mai ales că Lia ea însăşi laudă mult frumseţa ţerancei, şi-’l în­deamnă pe Victor să termine portretul Mar­tei (Victor era un îndemânatic pictor), pe care-’l lăsase neisprăvit. De aci încolo Vie* Crisa cabinetului Wekerle. O de­peșe din Budapesta trimisă ziarului „Ellen­zék11 spune: Cabinetul Wekerle e silit să-­și dee demisia încă înainte de A­n­u­l­ N­ou, pentru aceea c­e s­o­a­­­v­ă afacerile pendente, pune la cale alegerea custodelui de co­roană etc. Nici Wekerle, nici Szilágyi, nici Hieronymi nu vor fi membrii cabinetu­lui nou, chiar şi favorisatul Fejérváry a ajuns în disgraţie, pentru­ că el a se­dus Coroana şi cu prilegiul crimei de astă-vară. Şeful noului cabinet va fi Bánffy Dezső. Asta cu cea mai mare sigu­ranţă, deşi clica tiszaistă lucrează In contra acestei combinaţii. Chestia naţională în parlamentul român. Bucureşti, 12 Dec. n. 1894. în şedinţa de alaltăieri a camerei s’a început desbaterea asupra proiectului de răs­puns la mesagiul regal, presentat de raporto­rul dl T. L. Mai­ores­cu Au luat până acuma, alaltăieri şi ieri, cuvântul cinci ora­tori, trei din minoritate şi doi din majori­tate. Discuţia a început-o deputatul liberal, dl Stoicescu, care în procesul făcut majo­rităţii şi guvernului a atins numai­decât şi chestia naţională. în prima linie dom­nul Stoicescu a băgat de vină guvernului că se fereşte a se pronunţa asupra chestiei na­ţionale, arătând că ministrul de externe, când oratorul­­i-a cerut să se pronunţe în cameră, a declarat că asemenea chestii nu le discută în cameră cu tinerii, ci le va discuta în se­nat cu bătrânii. Dar, pe urmă, când dl D. A. Sturdza a deschis discuţia la senat, tot dl Al. La­ho­vary a declarat, că chestia na­ţională trebue discutată în cameră , cu tinerii. Mai departe dl Stoicescu a imputat gu­vernului, că enunţă aceleaşi păreri despre miş­carea naţională, care se enunţă şi la Buda­pesta. Şi guvernul acută pe liberali de irre­dentism,­­precum a făcut-o şi contele Kol­noky, pe când liberalii, prin graiul şefului lor au respins de la sine ori­ce veleităţi irredentiste. în sfârşit urătorul a blamat purtarea guver­nului faţă cu studenţii, la 14 Sept. a. c. şi a zis că guvernul a trimis emisari pe la foile străine, care au început să îmbrăţişeze causa Românilor subjugaţi, şi astfel li-a răpit fraţi­lor noştri şi acest preţios sprijin al străină­tăţii, precum dovedeşte afacerea Ioan La­­h­o­v­a r­y. Al doilea orator a fost primarul capi­talei, dl N. Fi­lip­es­cu. Şi d-sa a atins chestia naţională, şi încă în nişte termini, care au făcut oare­care surprindere în cercurile parlamentare. Contrar enunciaţiunilor guver­namentale din anul trecut, dl Filipescu a re­cunoscut, că guvernul român poate şi trebue se intervină pe lângă cel unguresc în favo­rul fraţilor subjugaţi. Guvernul are chiar mijloace de a face aceasta cu succes, d. p. ne­­gocierile la încheierea convenţiilor comerciale. Oratorul a recunoscut că asuprirea Românilor ungureni formează un punct negru în relaţiile României cu monarchia vecină, dar­ a zis că guvernul nu poate îngădui manifestaţiuni ostile Austro-Ungariei, care ar puţi cere explicaţii şi ar pută sili guvernul să se umilească. Chestia naţională, zice dl F i l i p e s c u, citând o vorbă a lui Gambetta, este de aşa natură, încât tot­deauna trebue să ne gândim la ea, dar­ nici­odată să nu vorbim de dânsa. Oratorul următor, liberalul dl N­i­c­o­­laescu n’a găsit nici un cuvânt pentru ches­tia naţională, dar’ cu atât mai fervent a ple­dat pentru votul universal, proprietatea colec­tivă şi alte reforme radicale, ceea­ ce și-a in­­cassat aprobarea socialiştilor şi radicalilor noştri. Al patrulea orator, junimistul A. C. Cuza, s’a ocupat într’un discurs, bine moti­vat cu cifre şi documente şi foarte instructiv, cu chestia străinilor şi cu contrastul ce există în România între clasa conducătoare şi cea muncitoare, car’ chestia Românilor subjugaţi numai în treacăt a atins-o, atrăgând atenţia guvernului asupra suferinţelor Românilor din Transilvania şi accentuând, că chestia lor tre­bue cât de curând resolvată. Cel din urmă orator a fost noul depu­tat al Ploeşti­lor, dl B. Stefan­es­cu Dela­­vrancea, astăzi unul dintre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun orator al camerei ro­mâne. Dl Delavrancea ’şi-a ţinut cu acest prilegiu primul seu discurs parlamentar, care renumele seu de bun conferenţiar şi orator în întrunirile publice a făcut ca şi discursul de ieri să fie aşteptat şi ascultat cu încordare şi interes neobicinuit. Dl Delavrancea a şi sa­tisfăcut însă toate aşteptările puse în brilian­tul seu talent. Discursul­­şi­’l-a conceput în stil mare şi ’l-a predat cu toată verva unui mare orator. A vorbit ieri mai bine de trei ore şi are să continue astăzi, căci n’a termi­nat. Ieri s'a ocupat mai ales cu raporturile interne parlamentare, cu composiţia majorităţii şi cu modul cura s’au făcut alegerile, din care a resultat majoritatea, car’ chestia naţională numai pe la sftrşitul discursului a venit la rînd, aşa că abia în şedinţa de azi după ameazi îşi va da părerea definitivă asupra ei. Din cât a vorbit dl Delavrancea ieri des­pre chestia naţională, dau aici următorul scurt

Next