Tribuna, ianuarie 1896 (Anul 13, nr. 2-23)
1896-01-14 / nr. 10
Anul XIII Sibiiu, Duminecă 14/26 Ianuarie 1896 Nr. 10 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1 li an 2 fi. 50 cr., 1/8 an 5 fr., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1/« an 3 fi. 50 cr., 1/» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plăţi mlnse înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 11. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Resultatul ? în „şedinţa istorică“ a dietei de la 15 Ianuarie, Bănffy ’şi-a sfîrşit răspunsul seu la propunerile lui Apponyi cam cu următoarele cuvinte: Deşi nu împărtăşesc şi nu primesc propunerile positive, ci numai cele negative (adecă cami nu’s înspre folosul naţionalităţilor) ale lui Apponyi, totuşi împărtăşesc dorinţa lui şi îndeplinirea ei privitor la desbaterile liniştite în dietă pe timpul milleniului. Dar’ cu toate acestea, nu este exclus, că s’ar pută şi discuta asupra propunerilor, deşi nu garantez, de altfel vom vedea, etc. şi încă o grămadă de asemenea şiretlicuri şi chiţibuşuri. A doua zi „samsarii cinstiţi“, ca d’alde Szilágyi, Csáky, Széll etc.“ s’au pus pe lucru şi ţineau conferenţe peste conferenţe, alergau din club în club, că doară-doară totuşi vor pută reuşi să stabilească cel puţin legături de oarecare prietenie, dacă nu chiar de dragoste între cei doi cochetanţi, ba optimiştii dintre ei nu se sfiau a pronunţa la început şi vorba: căsătorie-fusionare. N’au slăbit din samsariîc nici după batjocorirea pe faţă a părţii femenine în ziarele guvernamentale. Iată, spre pildă, ce scrie „P. Lloyd“ în numărul de la 16 Ianuarie, încependu-’şi articolul de fond: „Chronologia acelei Unguri, care Snea n’a fost, ci va fi (alusie la cuvintele lui Széchényi), se începe, bine înţeles, dela ora când mântuirea omenimii ungare a sburat, în şese părţi principale şi nenumărate părticele secundare, gata şi gătită, aşa zis cu cisme şi cu pinteni pe ele, din capul contelui Apponyi şi s’a coborît în mijlocul adunării părinţilor patriei, care cu nerăbdare o aşteptau“... Şi în acest stil muşcător batjocoritor este scris întreg articolul de o coloană şi jumătate, sfîrşind cu aceste cuvinte : „Şi rostul vitregei acestei istorii, care este? Toate vor sta aşa cum au fost — nu va rămână decât o aspiraţie naţională mai mult căzută baltă. Noi nici decât nu plângem, că această problematică încercare, cu tot ce se leagă de ea, a fost zădărnicită“... Astfel scriau toate foile guvernamentale, în care stăpâni absoluţi sunt jidanii şi numai unele dintre cele oficioase, unde şi câte un biet creştin are câteodată un cuvânt de spus, amăgeau pe naivi cu „speranţele împăcării“ miilenare între fii naţiei „singure ale...“ Dar samsarii lucrau şi mai departe, nu se desnădăjdueau de reuşita „causei sfinte“ miilenare. Au induplecat pe omul cu aspiraţiuni naţionale deşerte să facă iuterate încă un pas înainte, să-şi depună cât se poate mai curând proiectul detailat al propunerilor din „ziua istorică“. Apponyi s’a şi hotărît la noul pas, dar’ „P. Lloyd“ ’i-a prezis îndată la 19 Ianuarie soartea ce-’l aşteaptă în Dietă. „Disposiţia spiritelor majorităţii şi intenţia reală a guvernului permit ca proiectul să fie predat comisiunii parlamentare spre studiu... Dar’ ce fel de soarte îi este reservată aici, este altă întrebare“. Făcând apoi calculul jidănesc şi cumpănind în mod bonifust foloasele ce ar resulta dintr’o apropiere cu Apponyi pe preţul propunerilor acestuia, spune categoric: „Nu, bunăvoinţă, care domneşte nu numai în sinul partidului liberal, ci şi în partidul naţional, de a se ajunge la o înţelegere cinstită, n’are se fie compromisă printr’un experiment fără sorţi de a reuşi, prin urmare experiment menit a produce numai încurcături“. Alergările jidăuitului C s á k y nu încetau nici după ce oficioasele declarate, redactate în chiar bjutolurile ministeriale nimice au hotărît speranţele. Astfel spre pildă într’o corespondenţă din Budapesta (adecă din cancelaria lui Bănffy), publicată în „Coresp. Politică“ dela 17 Ianuarie se spune, că „metoda urmată de Apponyi în acţiunea sa spre punerea la cale a unei împăcări între partidul naţional şi cel liberal exclude din capul lucrului orice înţelegere.....“ „Se poate, zice, că lipsa de resoluţie bărbătească şi neîncredere ’l-au impedecat a da unei idei „excelente“ (Aha!) o formă politiceşte acceptabilă, în loc de a pune la cale fuzionarea, prin păşire hotăritoare, ar preferi te realiseze o apropiere numai încet şi din clapă în clapă şi a nu face din această privinţă decât un pas mic, pe care ’l-ar pută apoi iarăşi să’l denege... Ministrul-president s’a arătat de sigur afară din cale de conciliant...!“ Şi aşa mai departe tot în sensul tragerii pe sfoară dintr’o parte şi dintr’alta. A doua oficioasă litografată, „Budapester Correspondenz“ dela 20 Ianuarie află „svonurile împrăştiate din isvor tulbure despre aşa zisa coaliţie sau chiar fusiune cu atât mai bătătoare la ochi, cu cât tocmai însuşi contele Apponyi în vorbirea sa cu care a încungiurat discuţiunea, a declarat hotărît, că asemenea inştiinţe trebue excluse cu acest prilegiu....“ „Declaraţia solemnă a contelui Apponyi a fost luată aşa de serios (!!) de cătră cercurile normative, încât, cel puţin dupăcum ştim noi, din nici o parte nu a fost întreprinsă o mai mare încercare, care ar fi avut de scop o astfel de unire a partidelor, cum a arătat-o imposibilă însuşi coatele Apponyi“. Am umplea prea mult loc, dacă am reproduce zisele semioficioaselor (recte: semito-oficioaselor). Destul, că cu cât se apropia ziua voia să facă un nou pas cătră pacea millenară, cu atât foile guvernamentale scriau în ton mai refusător, cu atât şansele „păcii millenare“ scădeau tot mai mult. Chiar în ziua aceasta își începe „Kolozsvár“ articolul seu de fond astfel: „La ceia ce pomenesc de o fusionare sau de coaliţie, lucrează fantasia“, în numărul nostru de ieri (rubrica Parlamentul maghiar) am dat proiectul de resoluţie depus de Apponyi în şedinţa dietei de la 22 c., prin care vrea să întindă mâna de pace lui Bănffy. Asstăzi, Sâmbătă, Apponyi are să-şi motiveze proiectul. Fără însă a şti ce va spune, putem zice înainte, că din toată comedia înscenată pentru aruncarea de năsip în ochii naivilor nu se va alege nimic. Căci nu poate resulta nimic ,şi că nu se poate, o vom dovedi într’un viitor articol. Singur. Singur! Şi e seara de Crăciun. E pre seara sărbătorii Naşterii a omului-Dumnezeu, a Fiului celui preaînalt, care întregii lumi naştere a dat. Sânt singur! Şi afară e viscol, vântul năprasnic isbeşte din când în când în geamurile îngheţate, şi pe când ascult, aplecat cu capul pe o carte, acest concert bisar al elementelor deslănţuite de afară, instinctiv mă apropiu de cuptor, ca şi când mi-aş cere scut în contra gerului. Singurăte! Ce bine răsună numele tău în urechia pustnicului, care se tîrăe prin peşteri, se hrăneşte cu rădăcini şi apă de isvor numai se scape de sgomotul şi ispitele lumii, ce plină de farmec eşti tu pentru geniul, al cărui suflet simţitor este sdrobit şi decepţionat la vederea perversităţilor şi viţiitor societăţii. Neînţeles, luat în rîs de oamenii superficiali, el se retrage în odaia lui săracă căci: „Lumea ce a fost visat-o negăsindu-o nicăirea : „îşi caută în sine însuşi liniştea şi fericirea“. ( Vlahuţă). Nu urăsc lumea, numi-e iertat se opresc. Sâut tucă tinăr. La etatea aceasta, un tinăr trebue se fie încă plin de speranţe şi rusii, şi se caute totdeauna cu încredere în viitor. Inima lui trebue se bată pentru idei măreţe, se se entuziagmneze pentru idealurile omenirii şi pentru cele ale poporului seu. Cu toate aceste însă, acum când departe de ai mei, de cunoscuţi şi prieteni, când stau singur singurelin odăiţa mea, mă stăpâneşte o descuragiare hotarnică cu desperare, şi cugete grele îmi sbuciumă creerul. Se pare că pesimismul negru, singurătatea pustie, şi viscolul sălbatic au legat tovărăşie, ca să-mi întunece gândurile, să sugrume în mine orice pornire pioasă, orice credinţă în bine. O, şi ştiu prea bine, că sunt păcătoase cugete aceste, păcătoase mai ales în seara aceasta, în seara de Crăciun. „Pe pământ pace şi între oameni bunaînvoire“, căci se apropie sărbătoarea naşterii celui ce un nou evangeliu a propoveduit printre oameni, evangeliul iubirii şi al speranţei. Azi în toată casa românească e bucurie. Fiecare cearcă să-’şi uite pe un moment de grijile vieţii de toate zilele şi să-’şi petreacă, o seară între ai sei. Da, se-’şi petreacă, toţi se-’şi petreacă! Numai eu stau singur în odaea mea. Singur? Ba nu, am tovarăşi bravi: urîtul şi pustiul. Dar’ şi eu sânt creştin şi pentru mine e seară de Crăciun. Eu de ce să nu-mi petrec ? Eu de ce să fiu singur, departe de ai mei, de cunoscuţi, de prieteni? „Cine are să judece“? Sub titlul acesta discută „Gazeta Transilvanul“ eventuala retragere a dlui Dr. Raţiu, o idee lansată mai întâiu în secret de disidenţii noştri care acum în public prin „Keleti Értesítő* şi „Pester Lloyd*. Eats observările „Gazetei“: „Să ne dim seamă bine, ce vrea se zică a pretinde retragerea dlui Dr. Raţiu în mijlocul confusiunii şi a încurcăturilor de azi, Oii a procedat la afacerea „Tribunei“ corect şi aşa cum a cerut dreptatea şi interesul naţional, ori nu e clar şi învederat, că după toate cele petrecute, care mai vîrtos după scisiunea întâmplată la 11 Ian. a. c. astăzi numai presidentul Dr. Raţiu este care mai susţine legătură între comitet şi partid. Au putut să demisioneze oameni, ca Fodor, Bareianu, Comşa, a putut să renunţe la activitatea sa în comitet chiar şi Nicolae Cristea, dar’ presidentul Dr. Riţiu nu-’i poate Vântul isbeşte cu furie în ferestri. Mi să pare că-’mi răspunde un răspuns ironic, batjocoritor, de care mă înfiorez. Şi o jale nesfîrşită mă cuprinde, un dor nespus după vremi trecute demult încât nici nu-mi vine a crede că au fost aievea. Nu a fost totdeauna ca acum. Avut-am şi eu o vatră părintească, care azi e spulberată de mânia sorţii. Avut-am şi eu o mamă iubitoare în braţele căreia şi sub privirile blânde ale ochilor ei găseam mângâiere şi scutea contra ori căror năcazuri. Şi rînd pe rînd apar înaintea ochilor sufletului meu persoane iubite, cari azi toate s’au dus în locul de unde nu mai este reîntoarcere. Dar’ pe când gândul rătăceşte printre amintirile frumoase ale trecutului, somnul se apropie, se lasă plumb pe ochi mei, car’ capul cade pe mâni... și uitat e prezentu!, uitat e totul, numai amintirile din trecut se continuă într’un vis dulce............... Shut iarăși copil tinăr de 6 ani. Trăesc fără griji, fără năcazuri în casa părintească. E chiar seara de Crăciun, în salonul cel mare îngerul ,şi-a depus deja darurile, pe cari le aduce numai copiilor buni, cum sântem şi noi mai ales pe când se apropie Crăciunul. Cu ochii şi obrajii aprinşi de bucurie şi fericire stau cu frăţiorii mei în giurul frumosului pom de Crăciun care se înalţă mai până în plafon încărcat bogat cu zaharicale şi nuci aurite, împodobit cu ghirlande de hârtie şi cu zeci de lumini. Prietenii lui Jeszenszky. „Gazeta Transilvaniei“ se ocupă şi ea cu comunicatul oficios din „Keleti Értesítő“ — pe cari noi ieri ,l-am dat după „Pester Lloyd“. Iată ce zice „Gazeta“: „Credem a putu admite cu siguritate, că comunicatul a eşit din oficina lui Jeszenszky, care, precum am aflat, a fost zilele acestea în Sibiiu, ca se se orienteze asupra situaţiei. Aici îşi va fi luat omul lui Bănffy de la vechii sei Lângă noi cu lacrimi de fericire în ochi stau părinţii şi se bucură şi ei de bumbca noastră. Şi într’adevăr nu cred să fie o fericire mai mare pentru un părinte decât atunci când îşi vede copiii fericiţi şi veseli. Jos lângă pomul de Crăciun e un coş cu jucării. Biata mamă îşi dă toată silinţa, ca să le împartă cu dreptate printre mititeii cu cari m’am şi luat la ceartă asupra jucăriilor uitând de toate promisiunile, că vom fi buni şi ascultători. Tabloul se schimbă deodată visul ce nu cunoaşte nici timp nici foc, trece cu iuţeală de o clipă peste un lung lung şir de ani şi îmi presentă tablouri nouă. Sunt tinăr de 19 ani, plin de iluzii şi de idealuri. E earăşi seara da Crăciun. O societate numeroasă e adunată în casa ospitală a familiei. Suntam chiar la cină. Pe feţele tuturor se poate ceti buna disposiţia şi veselie nefăţârită, într’un colţ retras al mesei şed eu şi lângă mine., ea Ei, fericrea şi sufletul veţii mele, copila ca ochii albaştri ca cicoarea, atât de frumoşi şi atât de visători şi de mişterioşi ca un basm oriental. Uitată e lumea, uitată e chiar societatea de faţă, şi eu par a nu trăi decât pentru moment pentru ea. Spăriat şi buimăcit îmi ridic capul de pe mâniie amorţite de frig. Cine a cutezat să-’mi turbure visurile atât de frmnoase? Cine m’a trezit la realitatea crudă. Drept răspuns vîntul se isbeşte cu furie în geamuri. Răspuns ce samenă unui rîs ironic şi batjocoritor. Focul s’a stîns în cuptor şi frigul a năvălit victorios în odae. Afară un orologiu bate 12 ore; se începe Crăciunul veştilor de pace şi bunăvoire între oameni, numai sufletul meu e furtună şi desperare. Cluj, 7 Ianuarie 1896. v. md. fi iertat a se retrage tocmai atunci, când cea mai grea răspundere, zace pe umerii lui, răspundere ce nu o are numai faţă cu membrii din comitet, ci faţă cu partidul însuşi, faţă cu naţiunea. Şi să vrea, nui-ar fi iertat în împregiurari atât de grele, când sânt ameninţate interesele de vieaţă ale partidului nostru naţional de a se da la o parte. Nu! Dr. Raţiu mai mult ca orişi când trebue să stee astăzi neclintit la postul lui, şi nu-i este iertat a şovăi nici un moment într’această îndatorire a sa, până ce nu va fi dat seamă partidului şi nu va fi primit avizul acestuia. O voce internă ne spune, că Dr. Raţiu aşa simte şi aşa gândeşte în aceste clipite ca şi noi, căci trebue să fie conştiu de pericolul ce s’ar naşte pentru partid, dacă nu ’şi-ar împlini pe deplin datoria, ce-’i incumbă faţă cu el tocmai acum în zilele cele mai critice. îngrijirea cea mai de căpetenie a dlui Raţiu este şi trebue să fie azi de-a pune resolvarea crisei şi a tuturor neajunsurilor ei în mâna bărbaţilor de încredere ai partidului, dându-le seamă despre toate cele făcute şi nefăcute, despre cele ce s’au întâmplat şi nu era iertat să se întâmple şi despre cele ce nu s’au întâmplat şi trebuia să se întâmple. Aceştia şi numai aceştia sânt chemaţi a judeca dacă bine-ori nu a procedat Dr. Raţu şi dacă este ori nu de lipsă să se retragă. Cei ce fără consideraţiune la autoritatea partidului şi la dreptul seu exclusiv de a-şi da verdictul asupra procedării comitetului, informează pe contrarii neamului nostru în mod tendenţios, cei ce ln puterile lor cutezanţe se cred destoinici a nesocoti şi a brusca voinţa obştei partidului, aceia lucră conştient ori inconştient în folosul celor cari vor să-l omoare, lucră pentru triumful duşmanilor românismului“. Din partea noastră observăm numai atâta. Dl Dr. Raţiu este conştient despre responsabilitatea ce o are şi nici prin minte nu-i trece se se retragă. Dl Dr. Raţiu ştie care e singurul por competent de a judeca definitiv în causă, cunoscuţi şi prieteni, informaţiunile, pe cari acum le anunţă lumii maghiare prin „Keleti Értesítő“, într’alt joc „Gazeta“ observă: „După cum stau azi lucrurile şi dupăcum s’au pronunţat neînţelegerile în timpul din urmă nu mai poate fi îndoealâ, cine sânt acei membri „ dirigenţi ai mişcării naţionale“ sau mai bine zis fabricanţi de zizanii şi de certe naţionale, cari tocmai în aceste momente de casa supremă în sinul comitetului partidului, cer retragerea domnului Dr. Raţiu“. Echouri. Cele întâmplate şi petrecute dela isbucnirea crisei sunt obiectul gândirii şi preocupaţiunii tuturor oamenilor de inimă, cari au luptat vreodată sau luptă şi acum pentru causa naţională. Primim şi noi, şi Dr. Raţ iu, din multe părţi scrisori, în cari aflăm resunetul, echoul ce întâmplările ultimelor zile au provocat. Am deschis rubrica Echouri ca pe rînd să pulicăm câte ceva, ce e mai de valoare, din scrisorile ce ne vin. Unele sânt aşa de aspre la adresa disidenţilor încât deocamdată nu le putem da loc. Altele iarăşi amestecate fiind cu lucruri personale numai în escerpte le vom publica. Scrisoarea ce urmează aici e de la un venerabil bătrân, care din tinereţe a luptat (şi luptă şi azi) pe terenul vieţii culturale şi politice a poporului nostru. Mai mult nu putem spune pentru a nu fi indiscreţi. Scrisoarea a fost adresată dlui Dr. Raţiu. * X. — 23 Ianuarie n. 1896. De când cu resvrătirea dela „Tribuna“ am voit mai de multe ori să-’ţi scriu, dar’ trebue să ştii, că eu din 20 Octomvrie a. tr. sufer greu de urmările unei boale complicate, inflamaţiune de ochi, friguri nervoase, catar bronchial — şi în fine de anemie provenită din slăbiciune în tot trupul, car’ vederea ’mi-a slăbit aşa, de de-abia mai pot ceti câte o jumătate de oră, adese nici atâta, aşa şi cu scrisul. Voiam în fine să’ţi scriu la Bobotează, dar’ o indisposiţiune m’a împedecat, cred insă, că gratulaţiunea dela un vechiu amic nici-odată nu e întârziată, apoi cum ’ţi-aş putu gratula mai frumos decât salutându-te pentru bărbăteasca ta procedere în contra nemernicilor, cari până suferiaţi voi în temniţele Turcilor noştri, se îmbuibau în chiverniseala negenată şi vă cântau mereu stereo-Blând şi dulce priveşte ea în ochii mei cararisul ei nevinovat, aproape naiv, produce în întregul meu fiori de plăcere şi fericire. Şi pe când a plecat la urechia ei îi şoptesc vorbe dulci, de sub fereastră străbat deodată nişte accente melodioase, la început atât de slabe, încât se pare o minciună de pe altă lume, apoi tot mai forte, şi în fine cu toţi putem distinge clar melodia, e frumosul „Suvenir de sinaia“. Cântarea plăcută a ei... Lung şi fermecător se uită ea în ochii mei, car’ o caldă strîngere de mână mă răsplătește pentru surprindere aceasta plăcută cu ’i-am procurat.