Tribuna, noiembrie 1896 (Anul 13, nr. 241-264)

1896-11-27 / nr. 261

Pag. 1042 Sibiiu, Mercuri, Chestiuni bisericești. — Adaus la chestiunea: „Cum, se administrează diecesa Gherlei și a Orăzii-mari? — Din diecesa Orăzii mari, August n. (Urmare). Salarisarea profesorilor, în călătoria mea la »Stâna-de-vale« am văzut clădirile măreţe »Pavdiene«, ce servesc de internate şi gimnasiu, ca şi cami puţine pot fi în patrie, — şi aşa earăşi zic, că clădirile aceste măreţe şi scumpe n’au înţeles fără asigurarea temeinică a subsistenţei profeso­rilor gimnasiului, cu un cuvânt fără un fond ami­gurat recerinţelor timpului modern. Fon­dul gimnasial de 130 mii fi. depus de marele »Vulcan« poate să aducă la an 7—8 mii de florini, dar’ un gimnasiu cu 14 profesori di­plomaţi — precum văd în raportul gimna­­sului din anul şcol. 1895/96 — şi alte indi­­ginţe pofteşte cel puţin 20 mii florini la an. Drept, că în present toate lipsele inomise se suplinesc prin dărnicia bunului patron, însă după moartea dînsului ce va fi? Preoţii din 60 de parochii mai slabe sunt ajutoraţi din casseta proprie a Excelenţei Sale domnului Episcop cu câte o sută de florini la an. Nu-­i vorbă, ne prinde bine acest ajutor şi suntem cu mulţumită deose­bită pentru el, dar’ nu duce la scop. Banii se sperează îndată. Oare nu ar fi fost mai bine, ca din aceste 6 mii anuale să se fi cum­părat la câte trei din aceste parochii pământ de câte 2 mii florini? în 20 de ani toate parochiile ar fi ajuns a fi în rînd în privinţa materială, chiar şi când s’ar depune capitalul acestor 6 mii ce se împarte anual încă ar fi mai bine. De s’ar fi făcut aşa nu am­avă lipsă de congru a guvernului, ce se accentuează în present, şi mă tem, că spre a noastră pa­­gubă naţională-religionară. Dar’ s’au auzit re­­flexiuni şi mă cuget şi eu, că oare pentru­ ce nu sunt ajutoraţi şi profesorii de la gimnasiul nostru din Beiuş cu acest subsidiu anual ? Că profesorii cei vechi, înainte cu 15 ani şi mai mult, nu au fost ajutoraţi şi nu au fost sala­­rizaţi bine, nu e mirare, pentru­ că aceia erau numai teologi absoluţi, care nu absoluţi şi de universitate, de filosofie ca cei presenţi, cari sunt prevăzuţi cu diplomă atât de teologie cât şi de profesorie, şi ar fi primiţi cu braţele deschise şi la stat, unde leafa se urcă şi la două mii de florini, afară de pensia cea bună. Profesorii cei vechi după un serviciu de câţiva ani treceau în parochii bune şi gol nu lăsau în urma lor. Astăzi însă treacă la parochii numai 3 — 4, sau abzică, trecând la stat, numai 4—5, am fi în pericolul cel mai mare cu gim­nasiul. Profesorii de azi dedicaţi fiind studiu­lui, nu pot fi aşa migrători, nici în caşul când doară li­ s’ar pune în prospect o parochie cu venit duplu, decât cel de profesor. Ei trebue să fie stabili. Această stabilitate o pofteşte chiar ambiţia ştienţifică, aceasta o pofteşte in­teresul gimnasiului şi deci al diecesei. Un profesor cu diplomă trebue să fie stabil în ca­riera sa, spre a-­şi desvolta specialitatea, me­todul spre înaintarea ştiinţei în general şi în special spre uşurarea tineretului şcolar. Ce ar fi, când în 6 ani ar fi toţi schimbaţi. Aceasta altcum nu se poate nici din respect naţional, căci diecesa nu dispune de atâtea parale, ca să crească atâţia candidaţi de pro­fesori. Căci dacă gimnasiul de Beiuş în scurt timp s’a prevăzut cu profesori censuraţi, acesta e meritul Excelenţei Sale, al dlui Episcop, care a ţinut şi din al seu propriu pe unii teologi absoluţi la filosofie. S’au mai ţinut până acuma câţiva şi din stipendii teologice, car’ în timpul mai nou prin »înalta politică« a dlui »Dr. Lauran« nu se mai poate, întocmai cum nu se mai pot trimite teologii noştri prădani FOIŢA „TRIBUNEI“. IDEI. Cartea Le Grand (1826). De Heinrich Heine. Tradusă de M. Aegea. (Urmare). VIII. Dar’ ce simţiam, când ’l-am văzut la realitate, cu ochii mei binecuvântaţi pe el, hosians! împăratul. *) Era chiar în promenada grădinii curţii din Düsseldorf. Când mă îmbulziam prin po­porul îndesat mă cugetam la faptele şi lup­tele pe cari­­mi­ le bătuse Le Grand pe tobă, inima mea batea marşul general — şi totuşi mă cugetam totodată la ordinaţiunea poliţie­nească, că pe lângă o pedeapsă de cinei gal­beni nu-a i permis să călăreşti prin promenadă. Şi împăratul cu suita sa călăria prin mijlocul ei, arborii se plecau înainte, pe unde trecea. *) In anii 1811 şi 1813. Dreptatea (nr. 260) se ocupă cu căderea ministerului D. A. Sturdza din România, constatând, că dl .Miţicoiu Sturdza a fost pă­gubitor causei noastre naţionale, ca ministru­­president, salută noul guvern român de la care cere: „să ne învrednicească după pu­tinţă de un rprigin moral la aliaţii ţerii lor, razele soarelui tremurau sfios şi curioase printre frunzişul verde şi sus pe cerul albastru înota vi­­sibil o stea aurie. împăratul purta uniforma sa simplă verde şi mica pălăriuţă istorică. Călăria pe un cal alb şi acesta mergea cu aşa mândrie liniştită, aşa de sigur, aşa de frumos — dacă aş fi fost atunci prinţul de coroană din Prusia, aş fi invidiat acest cal. Negligent, aproape spânzurând şedea împăra­tul, o mână ţinea frânele, ceealaltă batea lin grumazul calului. Era o mână soioasă de marmoră, o mână puternică, una din acele două mâni, cari au înfrânat zmeul anarchiei cel cu mii de capete ordinând luptele popoa­relor — şi batea din grumazul calului. Şi faţa avea acea coloare, care o vedem la ca­petele de marmoră ale Romanilor şi Grecilor, trăsurile încă erau nobile ca la cei antici şi pe această faţă era scris: „Să n’ai alt Dum­nezeu afară de mine“. Un suris, care înve­selea şi liniştea fiecare inimă, tremura pe buzele lui şi totuşi se ştia, că buzele acestea nu trebuiau decât se fluiere — et la Prusse n’existait plus — aceste buze nu trebuiau decât se fluiere şi toată clericimea îşi cântase cântecul de lebedă, aceste buze nu trebuiau decât se fluiere, şi întreg imperiul roman juca. Şi aceste buze surideau, şi ochiul încă suri­dea. Era un ochiu sănin ca cerul, putea ceti în inima omenească, vedea repede şi deodată toate lucrurile din lume, pe când noi ceialalţi le vedeam numai pe rînd şi într’o umbră co­lorată. Fruntea nu era aşa de senină, acolo se încuibau spiritele luptelor viitoare, şi câte­odată tresălia această frunte, şi aceste erau ideile producătoare, marile idei fulgerătoare, cu cari spiritul împăratului sbura nevăzut peste lumea întreagă — şi eu cred, fiecare dintre aceste idei ar fi dat unui scriitor ger­man materie de scris o vieaţa întreagă. împăratul călăria liniştit prin prome­nadă, nici un poliţaiu nu li­ se opunea, după el, falnic pe cai frumoşi şi încărcaţi cu aur şi scumpeturi călăria suita sa, tobele, trompe­tele sunau, lângă mine juca pe un picior Alo­­nisius cel nebun şi înşira numele generalilor, nu departe de mine sbiera Gumpertz cel beat şi poporul Întreg striga entusiasmat: Trăească împăratul ! Vive temper­tur ! IX, împăratul e mort. Pe o insulă pustie în Oceanul-indic zace mormântul seu singura­tic, şi el, căruia lumea îi era prea strimtă, zace liniştit sub colina mică, peste care ,cinci sălcii triste­­şi slobod părul verde cu durere,­­ un mic b­uleţ curge tânguitor, melancolic lângă ea. Nici o inscripţie nu stă pe peatra sa de mormânt; dar’ Clio, cu peana impar­ţială, a scris pe ea vorbe nevăzute, cari vor suna ca coruri de fantoame prin sedii viitori. Britania! ţie­’ţi aparţine marea. Dar’ marea n’are apă destulă, ca să spele de pe tine ruşinea, care ’ţi-a lăsat-o murind marele erou. Nu nemernicul tău Sir Hudson, *) nu, tu insuşi ai fost sbirul sicilian, pe care ’l-au cumpărat regii conjuraţi, ca să resbune la omul poporului tu secret ceea­ ce poporul a comis odată la unul dintre ai voştri. Şi el a fost oaspele tău şi s’a fost pus la va­tra ta. Până in sedii sed­ilor vor cânta şi vorbi fiii Franciei despre ospitalitatea îngrozitoare a lui Bellerophon, şi când vor străbate aceste cântece de lacrămi şi batjocură peste canal, obrajii tuturor britanilor oneşti se vor roşi. Odată va străbate acest cântec dincolo şi nu mai există Britania, poporul superbiei e cul­cat la pământ, monumentele din Westminster zac sdrobite, e uitată pulberea regească, pe care o conţineau. Şi Sanet-Elena e mormân­tul sfânt, la care vor peregrina popoarele Orientului şi ale Apusului în nai frumoase şi împodobite, spre a-­şi întări inima prin marea amintire a faptelor pământeanului Messia, care a suferit sub Hudson Lowe, cum e scris în evangeliile lui Las Cuse3. O’Meara şi Antoni­­marchi. Curios! Cei mai mari inimici ai împă­ratului au ajuns o foarte îngrozitoare: Lon­donderry*) ’şi-a tăiat însuşi gâtul, Ludovic XVIII, a putrezit pe tronul seu şi profesorul Saalfeld încă tot e profesor în Göttingen. (Va urma'. *) Sir Hudson Lowe (1769—1°44), general en­ges, dela 1815 guvernor în S.-Helena. A scris * Me­morial relații ă la captivité de Napoleon a St.-Helena. (a voi. Paris 1880), în seminarul teologic din Blaj, cu stipendiile teologice, ce se obţin din fondul religionar. Precum vedem, tot ce ar fi naţional pentru biserica noastră, totul se nimiceşte prin apu­căturile false şi sinistre ale adormitului pentru naţie »Dr. Lauran«. (Va urma.) Dotaţiunea preoţilor. APEL cătră pn. preoţi gr.-ort. rom. din dieceza Caransebeşului, în vederea alegerilor congresuale primim dela un preot din diecesa Ca­ransebeşului un apel mai lung, lansat în causa dotaţiunii preoţilor. Fiind afacerea urgentă şi apelul cam lung, extragem din el esenţa. Dl Ogherlaci scrie: Jidovini, 23 Nov. v. Cu sfîrşitul lui Noemvrie (28) preoţimea întregii diecese se va aduna în cele zece centre electorale, pentru a alege deputaţii din cler pentru congresul naţional-bisericesc. După actul alegerii chestiunea dotaţiunii preoţilor să se pună pe tapet în toate cercu­rile. Să se iee apoi resoluţiune protocolară. Fiecare colegiu să aleagă din sînul seu 3 băr­baţi de încredere, cari să dee apoi publicităţii resoluţiunea adusă de colegiu. Trebue însă să accentuez că ideea aju­torului de stat să se elimineze cu totul dintre noi; căci până se va afla între noi şi de aceia, cari înclină cătră ea şi după­ ce suntem con­vinşi că nu e altceva decât o undiţă, toată afacerea va rămână fără resultat. Suntem avizaţi a lucra din răsputeri, că numai prin noi şi din al nostru ne putem ajutora. Dar, ce ar trebui să fie al nostru ? Răspunsul: sesiunile parochiale reduse. Deci propunerea mea ar fi: Clasificarea din nou a parodiiilor. Reducerea acelor sesiuni pa­­rochiale cari între împregiurările actua­le ar trebui reduse. Formarea unui fond central de dotaţiune, din venitul sesiunilor reduse. Ajutorarea fondului prin colecte şi prelimina­rea de sum­e acomodate în comunele bise­riceşti. Pe lângă toate­ că cele propuse de mine, nu cad toate in sfera de activitate a preo­ţimi, cred că Ven­­sinod eparchial ca com­petent va resolva toate cu cea mai mare bunăvoinţă. Trebue însă bătut ca să ni­ se deschidă. De nu ni­ se va deschide, atunci toţi pe lucru. Alexandru Ogherlaci, paroch gr.-or. rom. REVISTA PRESEI. Presa română. Gazeta Transilvaniei (nr. 260) comunică la primul loc ştirile venite din Constantino­­pol, că M. Sa Sultanul a recunoscut poporului român din Macedonia individualitatea sa naţională, şi dreptul de a-’şi face educaţiunea în şcoalele turceşti de stat, şi de a întră în funcţiuni de stat, şi că Românilor din Mace­donia li-s’a dat Metropolit român, care a şi oficiat joi dimineaţa pentru prima­ oară ro­mâneşte in capela română din Constantinopol. * TRIBUNA dar’ în afacerile noastre interne să ne lase neînfluenţaţi din partea anumitelor cercuri din România, causa noastră să nu o întrebuinţeze drept armă în luptele lor interne*. Chestiuni şcolare. Reuniunea învăţătorilor gr­ov. români din stânga Mureşului, diecesa Aradului. B.­Comloş, Octomvrie 1896. (Urmare . Dorim să se ştie, că nu „Reuniunea acea­sta învăţătorească a aflat de bine a prevedea în statute, că ziua ţinerii adunării generale a Reuniunii să se notifice şi inspectorului re­gesc de şcoale“ după­ cum îi place on. coresp. din nr. 178 al „Dreptăţii“ să susţină şi să mistifice adevărul, căci aceea era impus prin rescriptul ministerial dela 27 Martie a. c­., car’ Ven. consistor însuşi a pus în proiectul seu dela 22 Maiu a. c. în §. 11, că: „comi­tetul va notifica la consistor şi la inspectorul regesc şcolar terminal adunării generale“. Bine­înţeles, că de nu se satisfăcea acelei disposiţiuni, aprobarea statutelor devenia ilusorie. Atât pentru motivul, că Reuniunea nu­mai de sală a primit acest­a, acceptat chiar şi de Ven. consistor, cât şi pentru dorinţa justă şi nevinovată a învăţătorimii de a con­serva pentru sine conlucrarea Reuniunii, îşi permit en. corespondenţi din anii 178 şi 192 ai „Dreptăţii“ a cualifica acea dorinţă, de o pornire de a înstrăina Reuniunea de con­fesiune. Dacă învăţătorimii li­ se incumbă datoria de a ţină mult la aceste zile grele la confe­­sionalitatea şcoalelor noastre, apoi cu atât mai mult este de aşteptat de la organele noastre, cărora li se impun şi mai multe în­datoriri faţă de înveţătorimea noastră, căci iată ce scria „Dreptatea* la 28 iunie 1895 nr. 143: „O armonie perfectă între învăţător şi autorităţile noastre şcolare este prima con­diţie ca lupta ce o purtăm sa nu fie ză­dar­nică*. „Intre asemenea împregiurări posiţia în­văţătorului devine foarte dificilă cu deosebire atunci, când dînsul nu este destul de mena­­giat şi când inguinţele lui nu sunt din destul apreciate din partea superiorilor sei*. Pentru ilustrarea acestor tratamente străine a învăţătorimii noastre, este suficient a ne provoca la corespondenţele din „Tri­buna“ nr. 198 şi „Dreptatea“ nr. 230 din a. c.­­Aici vezi o învăţătorime, care cu o pro­vocare la lege, roagă în umilinţă Ven. con­sistor a nu mai permite reducerea dotaţiunii sale, şi drept garanţă a împlinirii legii, este condamnată a auzi dela superiorul seu „du­­ceţi-vă, dacă nu vă place“. Colo vezi, cum aceeaşi învăţătorime lup­tând pentru dreptul limbii sale, este intimi­dată prin ameninţări canibalice: „Trebue să ştiţi că eu nu am teamă de d-voastră, căci dacă vorba e, eu pot se mănânc 100 de dascăli*. Inima ne sângerează, car’ ochii ne varsă lacrămi, văzând, cum cei chemaţi a conduce soartea bisericilor şi a şcoalelor noastre prin o purtare regretabilă rischează mari interese naţionale, jucându-se de-a focul în biserică şi şcoală. Involuntar ne revocăm aici eternele cu­vinte ale pastoralei: „Pe supuşi îi despreţueşte şi nu-’i re­cunoaşte de egali cu sine în ordine naturală, socotesc că pe cei­ ce ’i-a întrecut cu ordul ’i-a întrecut şi cu meritele vieţii*. D-lor uită, că „cea mai înaltă diregătorie atunci se poartă bine, când cel­ ce o posede domneşte mai mult peste viţii, decât peste fraţi“. Intre asemenea referinţe, în deşert au fost toate inştinţele mele de a câştiga pentru domnii protopopi dreptul de membri natural în Reuniune după­ cum­­m­-am formulat eu propunerea şi totuşi on. corespondenţi îşi per­mit a identifica persoana mea ca preşedinte cu cond­usele adunării învăţătoreşti. Este şi o insultă nemeritată la adresa corpului didactic, când mi­ se contestă în gene­ral virtutea de a nu fi şi dînsul întocmai atât de sincer culturii noastre naţionale şi a o putu representa cu demnitate în fruntea reu­niunilor învăţătoreşti. Exemplu ne poate fi Reuniunea suroră din dreapta Murăşului, care sub conducerea lovăţâtorilor-preşedinţi, a ajuns să emită pre­mii de 100 fi pentru cel mai bun manual di­dactic. On. coresp. din nr. 192 al „Dreptăţii“ scrie in absolută necunoştinţă de cause, când susţine că proiectul de statut al Ven. consistor avea să fie votat de sinodul eparchial, ceea­ ce nu este adevărat, căci s’a trimis adunării generale spre votare. Provocarea­­ sale la §. 145, 146 şi 147 al regulamentului congresual este nu numai fara sens, dar­ şi ridicolă, căci aceea trac­tează cu totul alt subiect, neavând nimic co­mun cu Reuniunea. Dacă d-sa studia mai serios acel regula­ment putea să afle in alinea­t­ a a­­­lui 150 următoarea diaposiţiune referitor la reuniunile învăţătoreşti: „Aflând de lipsă, consistorul poate ex­­mite un comisar consistorial la adunările ge­nerale, care va exercita dreptul de supremă inspacţiune ce compete consistorului“. Aceastei disposiţiuni, cred, că s’a co­respuns ad liter­am. Notele redacţionale ale dlui R o t a r i­u, din acel articol, vedesc deplin, că toată campania pornită In contra Reuniunii şi a per­soanei mele, este isvorîtă numai din sentimen­tele de rancună ale dlui Rotariu, care mis­tifică chiar și adevărul, că eu nu mi-am dat cuvânt în adunare. Mă provoc la prea an, domn comisar consistorial, că eu încă înainte de adunare ’l-am căutat pe dl Rotariu, care dispăruse după invocarea Duhului sfânt. Mai târziu apoi returnând în biserica, d-sa — deşi nu e şi nici că a fost membru al Reuniunii — totuşi de cerea cuvânt, cu bu­curie ’i­ s’ar fi acordat! încât priveşte observarea, că eu nu am nici idee de datorinţa chiemării mele ca pre­şedinte, mă consolez cu împregiurarea, că eu în mare parte­­mi-am primit creşterea în vieaţa parlamentară, constituţională şi de drept în şcoala dlui Rotariu. Că dl Rotariu este interesat şi condus de patimă în cheat­iu­nea Reuniunii noastre, do­vedeşte şi împregiurarea, că pe când statu­tele celor din dreapta Mureşului, cari sunt întocmai din cuvânt în cuvânt ca ale noastre, le publică în toată extensiunea lor, fără nici o observare, pentru noi nu are dl Rotariu decât insulte, la cari om serios şi cu preten­­siuni de cultură nu se poate dimite. In adevăr, cetind invectivele domnului Rotariu, involuntari ne vine a exclama: „Unde este opinia publică cea sănă­toasă, care te ar îndemna la lucru, când ne învîrtim într’un cerc viţios..., când cu ziarele şi revistele noastre cele pătimaşe otrăvim su­fletul copiilor noştri, însă dorim să avem ge­­neraţiuni iubitoare de adevăr, de bine, de fru­mos? De unde vor suge această iubire de adevăr şi de bine, când noi cei bătrâni I spumegăm de furie şi min- I ciuna?“ („Convorbiri“, 1893). (Va urma). luliu Vuia, învățător. 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1896 CRONICĂ Sibiiu, 8 Dec. n. 1896 Tabloul condamnărilor la noi. „Liga Română“ publică în ultimul seu număr un interesant tablou cronologic despre con­damnările Românilor de la noi în cei din urmă 2 ani (1895 şi 1896). Din acest, tablou — care arată: data condamnării, numele şi profesia celor condamnaţi, terminul osândei şi motivul, de multe­ ori motive de nimic, pe basa cărora s’au dictat osânde grele — re­sults, că în anul 1895 au fost condamnate 64 persoane, la­olaltă la o osândă de 4 ani, 9 luni, 18 zile şi la o amendă în bani de 2665 fl., care în anul 1896 au fost condamnate 128 persoane, la­olaltă la o osândă de 19 ani, 16 zile şi la o amendă în bani de 6355 florini. In total în anii 1895—96 au fost condamnaţi: 192 persoane la 22 ani, 10 luni, 4 zile, si 9000 fl. (­*18 900 lei) amendă în bani. — Privitor la aceste date „Liga Română“ ob­servă următoarele: „Statistica, pe care o pu­blicăm astăzi va interesa de­sigur pe toţi amicii sinceri ai causei naţionale. Ori de câte­­ori Maghiarii vor căuta să seducă presa străină susţinând cu sfruntare, că Ungaria ar fi un stat modern, în care libertăţile publice ar fi asigurate, vom avu această statistică au­tentică la îndemână, şi ori şi­ cine ştie vre­o limbă străină şi ştie purta un condeiu, va puta da presei străine o ilustraţie elocventă a „li­bertăţilor“ din Ungaria8. * înalta visită la Bucureşti, „Wiener Zeitung*, monitorul oficial al guvernului au­striac publică în 9 numeri consecutivi, pe larg şi până în cele mai mici detail», recepţia ce s’a făcut Monarchului nostru în România. Autorul, Dr. Zweifel, face adeseori reflexiuni foarte măgulitoare despre ţeava şi poporul român. * La universitatea din Toulouse se fac în anul acesta cursuri despre istoria Ro­mânilor şi în special despre situaţia Româ­nilor de sub stăpânirea Maghiarilor. Şi la şcoala de studii superioare „Ecole des hautes études“ se face un foarte frecventat curs asupra isto­riei române.* „Rumaenien, ein Land der Zu­kunft*. Ziarul „Vossischa Z­itung* din Berlin publică o dare de seamă despre cartea dlui G B e n g e r, Rumaenien, ein Land der Zukunft (România, o seară a viitorului). Da­rea de seamă este foarte elogioasă atât pen­tru România, cât și pentru scrierea care o tratează. Hymen. Victoria M. Branisce şi Vir­gil Oniţiu, finanţaţi. Braşov, în 5 Decem­vrie n. 1896. — Ni­ se scriu din Bucureşti următoa­­rele: Dumineca trecută a avut loc cununia dlui Dr. Ghiţă Pop, profesor în Bucureşti cu d­­oara Florica Constantinescu. Biserica spa­ţioasă de la Sfântul George a fost indesuitâ de un public număros, care a venit sâ felicite tinera păreche. Toată lumea a admirat frum­­­seţa miresei. Actul religios a fost celebrat de archiereul Nifon, asistat da 7 preoţi, care respunsurile liturgice le-a dat corul de la bi­serica Sf. George. Facultăţile de litere şi filosofie în România. Reproducem, ca întregire a notiţei noastre din nr. 258, următoarele in­­formaţiuni exacte, pe cari le dă „Liga Ro­mână* privitor la unificarea regulamentului facultăţilor de litere şi filosofie din România. Inovaţiunile principale Introduse in noul re­gulament sunt: patru licenţe în filosofie şi li­tere, licenţa in filologia clasică, licenţa în filo­logia modernă, licenţa în filosofie şi licenţa în istorie. La fiecare din aceste patru licenţe sunt obiecte principale obligatorii şi obiecte secundare neobligatorii. Astfel se dă studen­ţilor facultăţii, de litere posibilitatea de a se specializa după bunul lor plac şi da a-­şi alege studiile lor de predilecţie. Se mai introduce doctoratul în filosofie şi litere cam in fe­lul cum se dă acest titlu în Germania. Se introduc seminariile universitare, se regulamenteaza che­stiunea echivalenţii diplomelor străine cu cele din ţ­ară, şi se iau măsuri pentru asigurarea frecventarii cursurilor şi severitatea examene­lor de licenţă. Regulamentul este astfel un nou pas spre progres, şi este datorit mai ales profesorilor ce ’și-au făcut studiile lor în Ger­mania.* Nr. 261 Aforisme politice. — Una la ai. — Când un guvern du e în stare să gu­verneze, fiiceată a mai fi legitim și atunci ori­ce are puterea, are și dreptul să-’l răs­toarne. Mommsen. *­ Viscount Henry Robert Stewart Ca­tle­­reagh, marcuis de Londonderry (170­9—1822), un băr­bat reacţionar, care a lucrat mult pentru căderea lui Napoleon şi a fost din această causă mult slăvit în Anglia și Europa.

Next