Tribuna, ianuarie 1898 (Anul 15, nr. 1-23)
1898-01-16 / nr. 11
Anul XV ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: i lună 85 cr., V/, an 2 fl. 50 er., V, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lunâ mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 A, 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: »/â an 10 franci, 1 ș1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Vineri 16-28 Ianuarie 1898 Nr. 11 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Feplăcii Nr. IIi. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiun Intre tron şi popor. E grozav până la ce măsură s’a ridicat brutalitatea sistemului politic du Ungaria. Toate instituţiile constituţionale sau falsificat ori zădărnicit de tot. Nu mai domneşte azi decât forţa puterei de stat, care lucră cu banul şi baioneta, după placul său. Parlamentul representă nu numai un singur popor, ci chiar numai o clică din acest popor. Orice direcţiune mai sănătoasă este zădărnicită, orice curent spre libertate şi dreptate este sufocat, şi marea majoritate a poporaţiunei, 10 milioane de nemaghiari, spoliată de absolut toate drepturile sale este considerată pur şi simplu ca brut material pentru fabrica maghiarizării. Tirănia şi despotismul este ridicată la tronul vieţei publice şi toate încercările, toate sforţările de eliberare de sub această ruşinoasă stare se sdrobesc de colosul greu ce apasă asupra noastră a tuturor. Guvernul maghiar este acest urgisit colos. Să nu ni se spună, că ne-am retras din vieaţa publică, în pasivitate ! Iată Sapi, poporul cel „loial“, vecinic oportunist, a făcut totul ce ni s’a cerut. A mers în dietă, a sprijinit guvernul şi a ascultat de toate poruncile lui. Şi totuşi ce folos? Ca şi ceialalţi nemaghiari Saşii sunt expuşi şi ei maghiari sărei fără nici o cruţare. Iată, că acumi s’a creat o situaţie, care revoltă tot simţul, ce n’a adormit încă, şi provoacă la oposiţie şi svircolire ffe-aft'BUr’teiui, care-a» resignat şi n’a abzis de dreptul seu la existenţă. S’au revoltat şi femeile, în măsura aşa de mare, încât desconsiderând toate consideraţiile, ce li le impune sexul, au plecat la deputaţiune la tron, ca să se roage, să suplice câtrâ înaltul Monarch al acestei ţări, ca să nu le expună poporul la o înjosire, ca ceea ce ’i-a pregătit guvernul maghiar. Zică cine ce va vrea, dar’ deputaţiunea acestor femei stoarce respect şi merită toată lauda. Orice vederi ar avă cineva despre rolul femeii în politică trebue să recunoască un lucru. Femeile fac şi ele parte din neamul lor. Ele constitue jumătatea neamului, pe care ’şi’l iubesc cu o gingăşie şi ca o profunditate de sentiment proprie inimei femeieşti. Femeia e mai simţitoare şi mai conservatoare decât bărbatul, şi noi Românii vom şti mai bine aprecia rolul frumos şi mare ce-l are femeia în lupta naţională a unui popor, în lupta de a fi şi a rămână, ce te-a făcut D zeu. Lupta ce li se impune azi popoarelor nemaghiare nici nu mai e luptă politică, ci curat luptă pentru existenţă, luptă pentru a fi sau a nu fi: Român, Sas, Serb ori Slovac, ce firea te-a făcut. Şi când toată comoara noastră naţională e în primejdie, când toate sentimentele noastre sunt atacate, în mod brutal, când conştienţa noastră e violentată în cel mai obraznic mod, — mai e oare mirare, că femeile se ridică şi ele întru apărare ? Nu! E firesc — şi e tocmai caracteristic pentru gradul la care s’a ridicat brutalitatea contrarului şi nemulţumirea noastră. Aceasta este explicarea pasului, ce au făcut damele, cari s’au dus în deputaţiune la tron. Ele au voit să se roage de Monarch, ca să abată o lovitură îndreptată asupra neamului lor. Ele nici nu puteau face altceva decât să se roage, căci sunt femei. Bărbaţii m ei au luptat. Au luptat cu cuvăntul, cu ştiinţa. Au luptat în parlament, în adunări municipale, în adunări electorale, oriunde au putut. Unora nu li s’a permis nici una, nici alta. Dar’ zadarnică a fost lupta. Forţa nu asculţi; cuvăntul, forţa nu se retrage dinaintea adevărului. Cuvăntul lor a răsunat în pustiu. Cei puternici, stăpânitorii de azi, tiranii de azi, n'au inimă, n’au simţire, n’au minte. Ei au însă puterea a mână. Dela cine? Dela tron, dela Monarch. De aceea au voit să meargă la tron, la Monarchul, ca să-’i spună verde cum stau lucrurile şi cum abusează de putere aceia, cărora li-a dat-o cu gândul bun de a-’şi vede toate popoarele fericite sub oblăduirea, car’ nu sub oprimarea lor. Şi s’au dus la tron. Nu s’au dus bărbaţii. Ei poate ar fi vorbit energic, bărbăteşte, şi asta nu ar fi convenit. Ei poate că ar fi avertisat de pericolele ce pregătesc aceia, cari bunăstare ar trebui să pregătească, fericire şi mulţumire între popoarele credincioase tronului Maiestăţei Sale. S’au dus femeile. Inimi blânde, suflete gingaşe, iubitoare de ordine şi de adevăr. Ele s’au dus cu rugăciune. Voiau să ceară, şi să se roage. Atâta tot. Că li se va primi ruga ? Că li se va asculta cererea ? Nu atârnă dela ele. Dar’ ele aveau pornire tare în suflet, aveau credinţă şi încredere în El, Domnul şi Domnitorul ţărei, la care întotdeauna cu respect au privit în sus. S’au dus cătră tron. Dar’ ministrul, slujitorul Monarchului, s’a pus înaintea lor şi le-a zis: „N’aveţi voe să Intraţi. Majestatea Sa nu are voe să Vă asculte. Majestatea Sa nu face politică. Eu fac politică. Şi eu nu Vă permit să mergeţi la tron, îndărăt şi acasă“. Aşa a vorbit Bănffy, paşa de oarecând, şi slujitorul de acum al Maiestăţei Sale, cătră femeile cari purtau în sufletul lor dorul şi durerea unui popor întreg, cari representau oareşicum suferinţa tuturor popoarelor nemaghiare din Ungaria. Slujitorul sa pus între tron şi popoarele terei. Stă rău corabia statului — ca să intrăm în limbajul lui „Reichswehr“. „Cârmacii“ nu pot şi nu vor să o scoată la cale şi să o ducă în portul păcei naţionale. Cârmacii lucră unul într o parte, altul într’alta. Ei îşi aroagă drepturi chiar peste supremul stăpân al corăbiei şi abusează de ele. Timpul strigă după supremul stăpân al corăbiei să facă rînduială, să spargă cale corăbiei spre port. Popoarele de pe corabie se asociază la glasul timpului şi cer reglementarea „cârmacilor“ răi. Comitetul verzilor din Braşov a provocat acum pe deputaţii saşi din ţeara Bârsei, să interpeleze pe guvern asupra acestei noue brutalităţi a maghiarisărei. Sibiiu, 27 Ianuarie a. Regele României şi Ţarul. „Neue Freie Presse* ne aduce ştirea, că Maiestatea Sa Regele României va visita pe Maiestatea Sa împăratul Rusiei, la Petersburg, cu cursul ideatei primăveri. Saşii verzi şi deputaţiunea femeilor. Comitetul de 30 ai Saşilor verzi din Braşov a adoptat în şedinţa dela 25 ian. n. o moţiune de simpatie cătră deputaţiunea femeilor, cari au mers la Viena. „Comitetul de 30 al verzilor din Braşov — se zice în moţiune — e cu deosebire vesel că femeile au lucrat aşa de energic, după ce moleşirea şi nepăsarea cercurilor conducătoare ale poporului nostru au zădărnicit exmiterea unei deputaţiuni de protestare11. Se vede deci că verzii au fost proiectat o deputaţiune număroasă, nu ca să suplice, şi să se roage, cerând lucruri ce nu se pot împlini, ci să protesteze acolo în Viena In faţa cercurilor hotărîtoare şi a lamei! E bine să fixăm această deosebire... „ Brutalitatea maghiarisârei “. Se ştie cât de departe merge guvernul acum în promovarea maghiarisărei numelor de familie. Li s’a impus tuturor oficialilor şi servitorilor de pe la unele gări din Ardeal, cum e şi Sibiiul, ca să-’şi maghiariseze numele. Li s’au dat nume ungureşti gata, numai să iscălească cererea de renegare. Comisiunea scolastică a camerei deputaţilor din Budapesta a ţinut alaltăieri o şedinţă. Membrii ’şi au împărţit între sine materialul raportului ministerial despre starea instrucţiunei, ca să refereze. Capitolul despre şcoalele medii s’a dat deputatului Ciocan, fostul director al gimnasiului nostru din Nâsăud. „Corabia“ Austriei. — Din „Reichswehr*. — Revenim la articolul dela 23 i. c. al lui „Reichswehr“, de care am amintit pe scurt ieri, ca se-i dă mai complet. Traducem partea a doua a articolului : . . . . Deja se ridică în dieta Boemiei contrastele mari şi acute, deja vîrtejurile spumegătoare arată, că sunt apropiate prunduri în ape, pe cari iarăşi se va opri de nou corabia statului. Poate încă se pară cu putinţă, de a câştiga prin tact şi dibăcie o bucată de cale liberă; se poate încă crede, că corăbiei ’i se va da un curs, care va trece-o şi peste cele mai periculoase bănci de năsip; dar’ mai aproape decât această posibilitate stă la tot caşul probabilitatea, că după stâncile zilei (ordinaţiunile de limbă, Red. „Trib.“) stau ascunse noue şi grele primejdii în viitor, poate că acoperite de o apă lină înşelătoare, şi că faţă cu mărimea şi înşelăciunea acestor primejdii nici talentul de cârmaciu al baronului Gautsch nu va fi îndestulitor. Pentru a înţelege aceasta trebue numai să ne gândim că după sesiunea dietelor, — oricum ar decurge, nu impoartă, — se ridică amenințătoare sesiunea reichsrathului, și că în mijlocul aceleia stă desbaterea asupra pactului cu Ungaria ca un comod curs pentru toate curentele radicale. Și dacă am voi să ne ajutăm cu o disolvare a parlamentului, atunci și mai mult am sta înaintea unei zăticniri, am sta înaintea primejdiei de a avea un parlament nou, dar nu un parlament flexibl, atunci am merge poate mai mult, ca altă dată, spre naufrat, spre deplin faliment al oricărei politice de împăcare. De aceea e mai îndreptăţit pesimismul, decât o concepţiune optimistă, de aceea se acaţâ de steagul de cârmaciu al baronului Gautsch fatala îndoială. Prea mulţi cârmaci au stat deja acolo, unde stă el astăzi, pe podul de comandă al corăbiei de stat, şi nici unul n’a îndeplinit lucrul cel greu şi toţi au desprins bandiera, obosiţi şi resignaţi..... Corabia Austriei însă totuşi nu mai poate rămâne decenii de-arândoi în nenorocitele ape ale luptei de naţonalităţi, având malul în faţă, portul înaintea ochilor, expusă furtunei şi primejdiei continue, de a se sparge. Trebue totuşi să vină in sfârşit un cârmaciu, care se pricepe bine, pe care vadurile nu-’l înşeală, şi care observă toate stâncile ! Ear’ dacă acest cârmaciu n’ar exista peste tot? Dacă toate cunoştinţele cele mai exacte ale stărilor din Austria, dacă dibăcia cea mai mare de bărbat de stat, dacă şi ochiul de cârmaciu cel mai exercitat nu ar fi îndestulitor spre a intrevede această nenorocită lume stâncoasă? D’apoi dacă acesta e un teren vulcanic, în continuă străformare, în continuă surpare, aşa cât nici o chartă, nici o experienţă politică, nu poate arăta linia unei călătorii neprimejdioase, pentru că necontenit răsar noue colţuri de stâncă, şi se formează noue bănci de năsip şi de gloduri ? Atunci într’adevăr corabia de stat austriacă ar fi condamnată, ca şi luntrea aventurierului iolandez, să umble cruciş pe ocean, pânăce vremurile şi furtunile îi vor s’abi construcţia şi se va cufunda ? Aceasta nu’i permis să se întâmple. De aceea trebue să vină alt cârmaciu, şi apoi car’ altul, pentru că totuşi trebue să o aducă atuşi treb unul la cale, unul totuşi va fi în fine norocos. Şi dacă nu......? Poate, că ar fi timpul de a gândi odată serios, că oare n’ar fi mai prudent a rupe odată cu politica de cârmaci şi a studia, în loc, terenul, din care resar nenumăratele contraste naţionale. Şi dacă s’ar dovedi, că terenul acesta e incalculabil, şi de aceea impasabil, atunci s’ar impune de sine să medităm, că oare aci înainte de toate n’ar fi locul, ca inginerul suprem de marină să facă us de puterea sa şi să construeascâ o cale de trecere, fie chiar p prin spargere de stânci. Condiţiunea fundamentală pentru aceasta ar fi, fără îndoială, stabilirea posesiunei fiecărui neam prin o dreaptă, dar’ imutabilă delimitare a cercurilor administrative şi electorale în întreg imperiul, după naţionalităţi. Pentru că numai pe această condiţiune prealabilă s’ar putea întemeia un sistem de guvernament, care să garanteze fiecărei naţiuni, în lăuntrul cadrului bine stabilit al teritorului său, deplină libertate de desvoltare a caracterului limbei culturei sale. Numai atunci ar fi, peste tot cu putinţă ca naţionalităţile Austriei să se validiteze într o rivalitate pacinică una lângă alta, pentru că li s'ar lua posibilitatea de a lucra în instinţa lor spre desvoltare naţională, una contra alteia. Numai atunci sar putea desfăşura o luptă naţională intensivă , totodată salutară, pentru că atunci ea nu ar mai avea direcţiuni expansive. Dar, fireşte aşa de înţelepţi ar fi trebuit să fie cei de acum jo de ani, când s’a început edificarea portului cu legile fundamentale. Decât că atunci domina liberalismul şi pentru el o singură cale venia în consideraţie: curentul doctrinelor liberale. El ’şi-a usat astfel toţi cârmacii cei mai buni fără să fi ajuns în port. Şi astfel lipseşte până în ziua de azi o cale fără primejdii, prin regiunea stâncoasă a luptelor naţionale, astfel se osteneşte buna, vechea politică de cârmaci a Austriei, neobosit şi zădarnic, spre a căuta ce nu se poate găsi, un curs de împăcare printre contrastele implacabile. Baronul Gautsch poate să-şi pună toată puterea şi voinţa cea mai cinstită, poate să dee curs nobilei ambiţiuni de a deveni el bărbatul, care în sfîrşit conduce Austria. Noi nu ne îndoim de el, dar’ ne îndoim de valoarea oricărei politice de cârmaci. Timpul reclamă pe inginerul, care sparge printre stâncile precipise o cale sigură corăbiei de stat... în optimismul nostru credeam ieri unei optimiste ştiri venite din Viena, că deputaţiunea săsească va fi primită. Ştirea nu s’a adeverit. Guvernul unguresc a zădărnicit primirea punându-se între Monarch şi popoarele Sale. Dela cabinetul aulic s’a spus depute,iunei se ceară învoirea guvernului din Pesta, Trei dame au venit Marţi la Pesta şi au mers la Bănffy, cerendu-’i voe. Bânffy le-a denegat cererea. A zis, că dacă ar face aceasta şi Monarchul le-ar împlini cererea atunci guvernul ar trebui să-ji,dee demisiunea, și asta nu o pot pretinde damele (!). A mai zis Bănffy: Majestatea Sa nu face politică ; politica o face guvernul. Aceste cuvinte au făcut penibilă impresiune. — Bănffy s’a angajat se aștearnă el adresa deputațiunei, dar’ femeile nu ’i-au dat-o, pretextând, că e în Viena. Bănffy cu purtarea lui a dat M. Sale să înţeleagă, că are de a alege între două lucruri: miniştrii Sei, şi popoarele Sale...... „In Ungaria“. — Studiu politic — de Baron Iehan de Witte. (Urmare). VIL Reduşi la neputinţă de o organisaţiune aşa de formidabilă şi de cinică. Românii din Transilvania au renunţat a lupta pe terenul electoral care le era închis. în 1881 reuniţi în congres la Sibiiu, au hotârât se nu mai ia parte la alegerile legislative, idee de mult timp agitată printre ei. Românii din Bănat, dupa ce au perseverat câtva într'o luptă sterilă, au decis la rândul lor să se abţină; in 1887, un singur candidat de ai lor a putut reuşi şi cu modul acesta representă un popor de 3 milioane într'o adunare de 417 deputaţi, resultat derisoriu, când te gândeşti, că Românii, relativ cu numărul tor trebuesc se aibă cel puţin 70 reprezentanţi In cameră. Da atunci ei au încetat cu desăvlrşire a lua parte la alegeri. în zădar, s’a văzut în mai multe circumscripţii, gendarmi. Întrebuinţând forţa şi violenţa pentru a scoate din locuinţele lor pe alegători recalcitranţi şi a-’i duce la vot. Românii au persistat cu curaj in abstinenţa hotarîta. Slovacii si Sârbii din Ungaria au fost nevoiţi pentru acelaşi motiv, după mai mulţi ani a se decide pentru o atitudine pasivă şi aulici faţă cu Saşii Transilvaniei, un număr de 200.000, cari au trimis In cameră 8 deputaţi realiaţi guvernatui, cei 10 milioane de nemaghiari ai regatului n’au un singur reprezentant în cameră, sau şi mai mult, sânt reprezentaţi prin cei mai crânceni adversari ai lor. Dar Românii (ca şi Slovacii şi Sârbii) nu s’au resemnat la această stranie situaţie. N’au renunţat a obţine dreptate şi a revendica drepturile lor. Depărtaţi din parlament, ei sau constituit în partid naţional, pentru a-şi aduce causa înaintea tribunalulu opininiei publice. Prin mijlocul broşurilor tipărite in mai multe limbi, prin mijlocul reuununilor publice şi a congreselor organisate în mai multe ţări, ei au făcut ca Europa In- streagă să se intereseze de cansa lor. Programul revendicărilor lor se poate resuma astfel: 1) . Reconstituirea vechei autonomii a Transilvaniei, bazată pe dreptul istoric, și astfel cum împăratul o stabilise In 1863. 2) . Introducerea limbei române alături de cea maghiară, în administraţie şi justiţie şi numirea funcţionarilor români în districtele locuite de Români. 3) . Reviuirea legei de egală îndreptăţire a naţionalităţilor; reala şi legala executare a acestei legi. 4) . Autonomia bisericei române grecoorientală şi greco-catolică din Transilvania. 5) . Plina libertatete a învăţămintului românesc în stadele române. A se prevedă în budgetul statului resursele necesare şcoalelor române şi celorlalte instituţiuni de educaţiune naţională. 6) . Elaborarea unui proiect de lege electorală, basat pe principiul sufragiului aniversar, sau se se obţină cel puţin ca cetăţeanul ce plăteşte un imposit direct să fie de drept alegător. Acest program, votat de congresul din Sibiiu de la 1881, diferă puţin de cel ce fusese aclamat la Blaj in Câmpia Libertăţei la 1867. El cuprinde deasemenea şi revendicările pe cari în zădar au căutat Românii să le presente împăratului Francisc Iosif. 43 de ani mai târzii (în 1892), comitetul naţional român a decis să reînoiască cătră Monarch demersul neisbutit atunci. Pentru aceasta s’a redactat Memorandul, o broşură de 34 pagini, care n’avea de loc, cum s’a pretins, un caracter revoluţionar, ci conţinea numai „dosarul plângerilor naţiuni“. Trei sute de ţărani, dergaţi de alegători, în frânte cu doctorul Raţiu, preşedintele comitetului, fură însărcinaţi a duce acest memorand la împărat. Furia Maghiarilor isbucni la aflarea acestui lucru. Organele guvernului din Budapesta de larară că Suveranul nu poate primi delegaţiunea, şi ajunseră a ameninţa cu reînceperea revoluţiei dela 1848. Incaşul cândi-ar primit