Tribuna, noiembrie 1898 (Anul 15, nr. 238-261)
1898-11-25 / nr. 257
Nr. 257 Anul XV Sibiiu, Mercuri 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1898 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/ an 2 fl. 50 cr., l/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 franci, 1/i an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumera și la poște și la libtrării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici â 5 cr. se vend la »Tipografia«, soc. pe acțiun Numeri singuratici â 20 bani se vend la librăria G. Cârjan, Ploeșt Din trecut, pentru viitor. — Repriviri politice recente. I V. (2). Acţiunile, evenimentele şi faptele valoroase, însufleţite şi însufleţitoare pe cari le-am amintit, fragmentar, în reprivirile noastre de până acum, arată îndeajuns edificiul superb naţional, ale cărui fortificaţii au fost distruse de mâni păcătoase şi ale cărui podoabe mândre mânjite au fost cu noroiul inimilor seci, ordinare, strîmte şi chiar criminale.... După ce am precisat consistenţele acelui măreţ edificiu, după ce am schiţat triumfurile chestiunei naţionale de la 1890 încoace, ne vedem ajunşi la acel punct, de unde se încep reprivirile dureroase asupra intrigilor, uneltirilor, dezastrelor şi catastrofelor în chestiunea naţională. Dacă, în ce priveşte triumfurile chestiunei române toată lumea românească este în cunoştinţă de cauză, nu este aceeaşi situaţia în ce priveşte intrigile, uneltirile, dezastrele şi catastrofele ei. De aceea, ni se impune de la sine a insista mai mult asupra punctelor din urmă, pe cari avem dreptul şi datoria de-a le lumina până în fondul lor ascuns şi de-a stabili definitiv responsabilităţile extrem de grave. Eata explicarea firească de ce vom dedica o serie de mai multe articole acestei părţi a chestiunei şi de ce am dedicat numai câteva articole celeialalte părţi. Scopul nostru nu poate fi să ne amăgim cu triumfurile trecute, ci din contră să ne lămurim asupra căuşelor cari au tăiat brusc firul acestor triumfuri. Pentru că, în definitiv, ceea ce voim noi este reînsufleţirea opiniei noastre publice, dar numai în basa experienţelor cumplite ale anilor din urmă... Cine a urmărit cu tragere de inimă, fără întrerupere şi cu nepreocupare peripeţiile prin cari a trecut în timpul recent causa noastră naţională, cine se află în cunoştinţa oamenilor şi a lucrurilor cari au rol în această chestiune, cine, în fine, a pus mâna pe adevăratele rane şi în urmare înţelege rostul şi fondul crisei chestiunei naţionale, — acela va conveni cu noi în punctul de-a afirma şi de-a crede, că primordiala causă a tuturor relelor o constitue următoarele două greşeli, ori mai corect zis, păcate colosale: Antâiu: Unii dintre bărbaţii noştri fruntaşi, ataşaţi de amicii lor intimi, au resemnat la neatîrnarea lor politică şi au devenit politiceşte aserviţii unor persoane şi scopuri străine ori de-a dreptul vrăşmaşe intereselor mari ale causei noastre naţionale. Al doilea: Un bărbat politic de peste munţi, asociat cu nişte subalterni politici ai d-sale, s-a amestecat în afacerile noastre, nutrind planuri ascunse şi egoiste, şi a fost capabil de îndrăzneala erostratică de a exploata chestiunea naţională în scopuri înguste, nejustificabile şi impure. Evident, în punctul prim vizăm pe domnii Eugen Brote şi Septimiu Albini, cari fiind membri ai comitetului naţional ,şi-au jertfit independenţa lor politică şi au devenit unelte în mânile dlui D. Sturdza şi a celor din imediata sa apropiere. De dl Slavici nu mai vorbim, deşi rolul lui e mare şi foarte des astros în crisa chestiunei naţionale. Nu mai vorbim aici de acest domn, pentru că elşi-a abandonat demult independenţa sa de bărbat şi demult ’şi-a uitat de datorinţele sale ca Român transilvănean aşezat în România. Cei-ce-’l cunosc pe onorabilul domn Slavici şi cei-ce sânt informaţi de situaţia »fericită« ce ’şi-a creat la Măgurele, nu se vor mira o clipă, dacă marele po- vestitor este cel mai docil subaltern al dlui Sturdza! în punctul al doilea precisat mai sus vizăm pe onorabilul domn D. A. Sturdza. Acest om politic, de care mulţi legau mari speranţe pe când ţinea faimoasele discursuri naţionaliste în opoziţie, acest tip speculant politic, devenit prim-ministru al României ,şi-a uitat de tot ce a spus în oposiţie şi ca să se facă agreat la Viena şi Budapesta a încercat şi încearcă totul ca să înăbuşe chestiunea sfântă a neamului românesc întreg! Deja pe când era în oposiţie, patima oarbă îl stăpânea atât de mult pe acest »bărbat de stat«, încât cuprins de ea a făcut fatalele denunţări dela Orfeu, car’ pe capii noştri politici cari nu ’l-au ascultat, a îndrăznit să-’i calomnieze în chipul cel mai puţin onest. Şi toate acestea le punea la cale de dragul puterei, deşi în discursul seu nefast dela Orfeu spunea, în numele partidului național-liberal: »Partidul național-liberal nu râvneşte puterea ca să desființeze libertățile publice în regat şi aplaude când Maghiarii sugrumă pe Românii din Ungaria. Dacă condițiunea puterei este — să o exercităm în aceste direcțiuni , atunci zic — nu dorim, nu vrem să venim la cârma statului niciodată«. Da! Partidul naţional-liberal are asemenea vederi, o recunoaştem, dar ei nu le are dl Sturdza, care nu representă la guvern partidul naţional-liberal, ci o clică neînsemnată şi neglijabilă din punct de vedere al forţelor distinse intelec- tuale şi morale. Astăzi, când dl Sturdza a primit puterea în contra cuvintelor sale de la Orfeu, astăzi d-sa e părăsit de toată floarea partidului naţional-liberal! Rolul dlui Sturdza în chestiunea naţională a fost pe cât de neobicinuit, pe atât de complicat, pe cât de entusiast, pe atât de nesincer. Vom lua asupra noastră sarcina grea de a stabili acest rol în adevăratele sale condiţii şi scopuri şi de a dovedi ce voia dl Sturdza cu faptele sale. Sensaţionala scrisoare ce am publiicat într’un număr, aşa fără comentar cum este, are darul de a ne spune de la început ce voia dl Sturdza. Dl Sturdza voia pur şi simplu: prinderea capilor noştri politici în reţeaua încurcată a scopurilor sale egoiste. El urmărea ţelul de a deveni stăpân în causa naţională, pentru ca astfel s-o poată exploata după bunul său plac. Dacă toţi conducătorii noştri din comitetul naţional s’ar fi exilat în România, dl Sturdza ar fi fost asigurat de două avantaj ii enorme . Anume, până era în oposiţie, ar fi pus la cale, prin capii noştri exilaţi, agitaţii peste agitaţii, ca să... răstoarne guvernul, car’ ajuns la guvern ar fi putut înmormânta chestiunea naţională, ai cărei conducători ’i-ar fi avut la discreţia sa! în proximul articol, vom arăta cum a procedat dl Sturdza în direcţia asta, ce răspuns ’i s’a dat şi cum el, veninosul, s’a răsbunat... Sibiiu, 6 Decemvrie n. Întrunire — oprită. Numai de acestea mai pot exista la noi. Românii, de un timp încoace, în urma violenţelor cu care stăpânitorii comitatului Arad au impus asupra poporului şi sarcina de a plăti hoţiile lui Krivăny, s'a convocat o adunare poporală de protest în Siria. Dar autorităţile au oprit-o, cu motivarea obicinuită, că s'au convocat numai Românii, în urma acestora, fiind tocmai 2 Decemvrie s’a compus, iscălit şi trimis din mijlocul adunărei ce nu s’a ţinut, o telegramă omagială Maiestăţei Sale Monarchului. Baronul Krieghammer, ministru comun de răsboiu, a fost distins din prilejul jubileului cu ordinul Sf. Stefan. Decorarea cu acest înalt ordin ungar este privită de Maghiari ca o aprobare a procedurei lui Krieghammer în chestia »Hentzi«. Banchetul majorităţei, în 2 Decemvrie n. membrii aflători în Viena ai majorităţei din Dreapta s'au întrunit la un banchet, care s’a prefăcut într’o manifestaţie de omoj faţă cu Maiestatea Sa, cum şi de înfrăţire a naţionalităţilor representate înDreapta*. Primul toast, pentru M. Sal-a spus dl de Jaivorszki, şeful Polonilor. Au urmat apoi toaste din partea representanţilor tuturor cluburilor majorităţei. Din partea Românilor a vorbit dl Inneu lupul. Răsumatul tuturor toastelorl-a făcut Jaworszki într’un cuvânt de încheiere, stabilind formula înţelegerei prin cuvintele : Să ne iubim. »Să ţinem laolaltă şi să ne iubim« — în aceasta residă viitorul Austriei. LIBERTATEA de JOHN STUART MILL. — Traducere de Teodor V. Parţian. — IV. Limitele autorităţei societăţei — asupra individului. (Urmare). Fără a face rău sau nedreptate cuiva, acţiunea omului poate fi de aşa natură, că noi sântem siliţi, — conform cugetărei şi simţirei noastre, — să-’l considerăm de nebun sau de fiinţă subordinată; şi fiindcă judecata sau sentimentul acesta, e un fapt, de care omul ar voi bucuros să fie dispensat, ’i se face numai un serviciu atunci, când din timp ’i se atrage atenţia asupră-’i, ca asupra unei urmări neplăcute, căreia poate să se expună. Ar fi, de fapt, bine, dacă acest bun serviciu s’ar face mai des de cum permit obicinuitele noastre idei despre etichetă ; dacă un om, fără a trece de necuviincios sau obraznic, — ar atrage atenţia celuialalt, în mod onest, asupra greşelilor. Mai avem apoi dreptul a ne arăta în diferite moduri părerea defavorabilă cuiva nu pentru a-’i asupri individualitatea, ci pentru a ne exercia individualitatea noastră. Așa d. e. nu suntem datori să-’i căutăm societatea; avem dreptul să ’i-o încunjurăm (nu însă pentru a ne fasoli), căci e dreptul nostru a ne alege societatea după plac. Avem dreptul, — şi ni se poate preface în datorinţă, — de a abate şi pe alţii din societatea sa, când credem, că exemplele sale, sau cuvintele sale pot să aibă influenţă păgubitoare asupra societăţei. Putem să preferim pe alţii în serviciile bune, voluntare, excepţionând caşul, când e vorba de o îndreptare a persoanei sale. în modul acesta, poate să primească cineva, în diferite forme, pedepse grele dela alţii, pentru greşeli, cari îl privesc direct numai pe el; dar’ pedepsele acestea le supoartă numai într’atâta, întrucât ele se acordă ca urmare naturală, aşa zicând provenită dela sine, din greşeala proprie, car’ nu ca pedeapsă intenţionată. Cel-ce dă dovezi de precipitare, încăpăţinare şi capriţiu; cel-ce nu poate să trăească din mijloace modeste; cel-ce nu poate renunţa la plăceri stricăcioase,; cel ce se demite la plăceri animalice, în contul simţirei şi a cugetărei sale, trebue să fie pregătit la aceea, că va perde în opinia altora, şi că numai de o mică parte din sentimentele lor favorabile va fi împărtăşit. Dar’ n’are dreptul să se tânguiască asupra lucrului acestuia întrucât n’a meritat cumva, prin calităţile sale speciale, în raporturile sale sociale, favoarea celorlalţi, şi prin urmare un titlu de drept asupra sentimentelor lor amicale, cari nu se ating prin greşelile sale faţă de sine însuşi. Ceea ce afirm eu acum este, că neplăcerile, — hotărît nedespărţite de judecata nefavorabilă asupra altora, — sânt unicele pedepse, cărora poate fi expus cineva pentru partea aceea a acţiunilor sale şi a caracterului seu, care atinge binele seu propriu, nu însă şi interesele altora în raport cu interesele sale. Acţiuni păgubitoare pentru alţii, cer o tratare cu totul diferită. Ingerenţa în drepturile altora; pricinuirea de perderi sau păgubiri pe cari nu le poate justifica dreptul propriu; falsitatea sau duplicitatea în comerciu; folosirea neonestă sau negeneroasă a avantajelor în detrimentul altora, ba chiar şi între lăsarea egoistă de a apăra pe alţii contra nedreptăţei, sânt tot atâtea obiecte acomodate pentru reprobarea morală, care în caşuri grave pentru răsplătirea sau pentru pedepsirea morală. Şi nu numai acţiunile acestea, ci şi afecţiunile, înclinarea spre ele, — sânt, în sens strict, imorale şi chemate a provoca o reprobare, care poate creşte până la dispreţ, înclinarea spre barbarie, răutatea şi gelosia, cele mai nesociale şi mai urîte dintre toate patimile, pizma, prefăcătoria şi nesinceritatea, mânia şi rancoarea, care nu stă în raport cu provocarea, pofta de stăpânire, lăcomia în detrimentul altora, făloşia, care îşi află satisfacere în umilirea altora, egoismul, care se consideră pe sine şi afacerile sale de mult mai importante decât toate celelalte, şi care orice chestiune dubioasă o resolvă în favorul propriu, toate acestea sânt viţiuri morale, cari dau un caracter moral slab şi demn de ură, şi cari nu pot fi asemănate cu greşelile înşirate mai sus, în contra sa proprie, cari în adevăratul lor sens nu sânt imorale, şi chiar în cea mai mare exagerare a lor, nu conţin nici o răutate, căci ele pot să denote o mare măsură de nebunie, ori de lipsă de demnitate personală, sau de stimă proprie, dar obiect de reprobare morală constitue numai atunci, când conţin o încălcare a datorinţelor faţă de alţii, pentru cari individul e obligat să-şi caute binele seu propriu. Ceea ce se numeşte datorinţă faţă de noi înşine, nu e îndatorirea socială, întrucât împrejurările n’o determină de datorinţă în acelaşi timp şi faţă de alţii. Numirea datorinţă, faţă de sine însuşi, însemnează ceva mai mult decât prudenţă ; e stima proprie sau desvoltarea proprie, care de aceasta nu e responsabil nimeni semenilor sei, fiindcă nimeni dintre aceştia nu e responsabil de binele omenirei. Deosebirea între perderea stimei, căreia se expune cineva — cu tot dreptul — din lipsă de prudenţă sau demni-itate personală, şi între dispreţul, ce-i revine pentru atacarea drepturilor altora, — nu e numai o deosebire nominală, în sentimentele noastre şi în purtarea noastră faţă de un om e mare deosebirea când el ne displace în lucruri pe cari noi credem că avem dreptul a le controla, şi când ne displace în lucruri, pentru cari ştim că nu ne revine acest drept. Dacă ne displace, putem se ne exprimăm aversiunea şi să-’l ţinem la distanţă, ca pe oricare lucru ce ne displace, — dar’ pentru aceasta să nu credem că sântem îndreptăţiţi să-’i facem vieaţa neplăcută. Trebue să ne gândim, că el poartă deja, sau va purta singur întreaga pedeapsă a rătăcirii sale. Dacă îşi dărîmă singur vieaţa, prin disposiţii rele, noi nu mai avem nici un motiv se contribuim la dărîmarea ei. în joc se dorim pedepsirea lui, trebue să ne dăm silinţa ca să-i facem pedeapsa uşoară, arătându-’i, cum poate să evite sau să îndrepte relele pricinuite. Pentru noi, el poate fi obiect de compătimire, de displăcere chiar, dar’ nu obiect de mănie şi de ură. Nu trebue să-’l tratăm ca pe un inimic al societăţei; în caşul cel mai rău, ne putem ţine îndreptăţiţi să-l lăsăm în grija sa proprie, dacă nu voim să intervenim prin manifestare de interes şi de îngrijire, — ca binevoitorii sei. (Va urma). Memorandul unguresc Memorandul românesc, în fine nemesis ’şi-a răsbunat asupra oposiţiei maghiare. Acum sânt 5—6 ani, când Românii din Transilvania şi Ungaria au făcut cunoscutul lor Memorand, Maghiarii strigau în gura mare, că Românii sânt trădători de patrie; toţi Maghiarii erau înfuriaţi, toţi strigau după procurori, furci şi unelte de torture pentru Valahi, dar în fruntea înjurătorilor mergea cu deosebire oposiţia şi presa ei, care nu mai cunoştea margini în atacurile înfuriate îndreptate contra noastră. Şi iată că la 6 ani dela Memorandul nostru şi la 4 dela marele proces, în care cei mai buni şi mai curajoşi ai noştri au fost osândiţi la grele pedepse, aceeaşi oposiţie, aceiaşi kossuthişti conduşi de şovinism orb şi implacabil, sânt siliţi a păşi pe urmele Valahilor »trădători de patrie«. Aceasta e răsbunarea Nemesei, bătaia lui Dumnezeu! Dar’ nu numai înfăptui redactărei Memorandului oposiţiei este coincidenţă cu Memorandul nostru, ci în parte mare şi în cuprinsul acestor două acte politice. Ambele sânt adresate cătră capul încoronat al statului, ambele, cer ca să se pună capăt unor stări nesuportabile, ambele arată că legile şi constituţia sânt fals aplicate şi eludate. Dar, sânt şi două deosebiri esenţiale între aceste acte. Memorandul opoziţiei maghiare se învîrte în un cerc restrîns, împăinginit, ca toate actele politicei maghiare moderne, de şovinismul de rassă. El scoate la iveală abusurile unui partid, a partidului de la putere şi în special a guvernului actual şi chiar şi în accentuarea acestora se mărgineşte a accentua cu deosebire abusurile şi corupţia introdusă la alegerile de deputaţi. Arată că guvernul ca să-şi poată crea o majoritate considerabilă s’a folosit de bani şi de forţa brutală, în o măsură până acum necunoscută, arată că pe calea aceasta constituţionalismul e ameninţat de o catastrofă finală. Astfel Memorandul scoate la iveală numai abusurile partidului de la putere, a unei mari elice, dar p reface nedreptăţile ce se fac naţionalităţilor nemaghiare din partea guvernului şi a opoziţiei în lucrare comună şi în deplină înţelegere. Reface crearea acelor legi, cari se fac şi s’au făcut în dietă »de I nobis, sine nobis«, dar’ cu concursul I oposiţiei şi între aplausele ei. Mai departe Memorandul cere delăturarea guvernului şi a partidului dominant de azi şi înlocuirea lui cu alt guvern »mai onorabil«. De sine se înţelege, că noul guvern ar fi se se formeze din partidele oposiţionale, dar pot se ne dea garanţă memorandiştii oposiţionali, că stările în patria noastră vor lua altă faţă şi se vor îmbunătăţi, când ei înşişi şi presa lor cere mai cu insistenţă aplicarea de măsuri silnice în favorul maghiarisărei, producând astfel tot mai mare nemulţumire la majoritatea cetăţenilor patriei? Faţă de acest »circulus vitiosus« în care să învîrte Memorandul oposiţiei, Memorandul nostru este şi rămâne un act politic superior, compus pe basele largi ale realităţei şi adevărului neresturnabil. Memorandul nostru, după ce declară că comitenţii alegătorilor români nu au »nici o încredere în dieta din Budapesta şi în guvernul maghiar«, arată: Şi