Tribuna, decembrie 1902 (Anul 19, nr. 221-239)

1902-12-04 / nr. 223

Anul XIX. - Sibilu Mercuri 4/17 Decemvrie 1902 223 ABONAMENTELE Sîhii* I 1 lan* ! cor. 70 b*nl, */* *a 5 cor., */, as 10 cor., 1 as S0 cor Pantrn dacisr** I* casi ob SO bssi pa îa»ă mai mal?. Peatra eeaa»r«lil« s 1 ’«»â 2 oor <0 bani, */, *n 7 cor, *ji sn U cor, 1 aa 28 cor Pentrt Românie și OrMnicat« s «a 10 franci, •/, sn 20 franci, î «a «0 franci. Abonament»!« sw­iac itBstai pîitiada-se leftists. INSERŢIUNILE Ua jir garmoad prima-dati 14 bani, * done-oari 12 bail­a trsla-oari ÎS bani Redacţia şi administraţia: Sírsus Fopíícai Nr. 15 Se prenaaM la pweie şi librării. In Bombnis abonamentele si fac la Agenția de Publicitate Carol Schulder Bucureşti, strada Doamnei 28, etajul I. Epistole­lefrancate se refusă. — Misnacripte nu se Înapoiază. Nuss am­ singuratici â 10 bani să vend ia Sibiiu, la librăria »Ti­pografiei«, societate pe acțiuni. — In Alba-Iulia la librăria Weis, Bernat »la Boteri» « Ungaria şi România. De multe­ ori s’a accentuat atât in publicistica maghiară, cât și in cea ro­mână, că Ungaria yi România prin po ■iţia lor geografică, prin insvinţa lor de a­’yi păstra independenţa yi de a ’yi asi­gura viitorul sânt avisate la sprijinul reciproc. Au recunoscut aceasta mulţi politi­cieni de valoare cu zeci de ani înainte pe timpul vremurilor critice, când Un­­garia se simţea foarte atrimtorată şi când o seamă de bărbaţi de stat din actualul regat român credeau, că inde­pendenţa României condiţionează o în­frăţire de arme româno maghiară. Mai anii trecuţi contele Tissa Ist­ván a fost proclamat necesitatea înfră­ţirii naţiunii maghiare cu cea română. Nu ne îndoim, că mulţi dintre con­ducătorii maghiari s­unt convinşi despre aceasta necesitate. Dar ş şi aceea este adevărat, că convingerea lor referitoare la avisul reciproc al celor două naţiuni este oprimată de şovinismul naţional, care prevalează până şi cele mai rezo­­nabile convingeri politice. O lipărire a convingerii acesteia putem constata în ultimul număr al zia­rului »Magyarország«, care debutează în sensul înfrăţirei maghiare române şi face reproşuri Maghiarilor, că nu culti­vează în destul sentimentul de apro­piere şi legăturile faţă de statul inde­pendent român. Scriitorul articolului din »Magyar­­ország« se provoacă la »Universul din Bucureşti, care, reasumfind quasi întreaga »judecată a presei din România în che­stiune«, spune următoarele: »Interesele noastre sânt comune, de­oare­ce acelaşi pericol ne ameninţă şi o orb, cine nu observă lucrul acesta. Sânt orbi deci Maghiarii, când în loc să caute amiciţia poporului român se gândesc numai la aceea, ca se abuseze de situaţia eghemoniei lor trecătoare apăsând in tot chipul pe Români şi in­­suindu-si a ’i desbrăca de caracterul, de fiinţa lor etnică. Comit o sinucidere prin aceea, că înstrfn­ţea­ză dela sine pe unica naţiune, la a cărei ajutor în pas de pericol sânt imperativ avisaţi. Tonul »Universului* este sincer, cam sincere sânt toate avertismentele Românilor în privinţa aceasta, esprimate în trecut şi repetata în present. Acest ton sincer insă Maghiarii se tt­suesc a-’î interpreta fsl*4 nu voesc să ’l Înţeleagă. Mintea lor întunecată de şo­vinism nu mai poate resona în mod normal »Magyarország“, în loc să recu­noască greşelile Ur­­guri­lor, face rapro­şuri politicianilor din România, că nu cunosc stările politice din Ungaria şi prin urmare aceasta necunoaştere ar fi motivul, că cele două naţiuni nu se pot înţelege. Pentru Maghiari încă are re­­proşuri ziarul ugronist, dar­ foarte scade reproşuri, că Ungurii pe deoparte nu se interesează să cunoască România şi să oâgi’g^ simpatii ei, pe da altă parte »dau prea mare importanţă agitatori­­i lor*, cari »latră* după »trenul* ce duce idealul Maghiarilor spre liman. Indată­ ce Maghiarii vorbesc de »egitatori«, discuţia asupra înfrăţirii saa­­ghiaro-română devine ilusorică. Trebua să ştie Maghiarii, că naţiu­nea română una este, deşi e divisată intre mai multe state. Există hotare politice, pe cari Românii nu tind a le a­gte’ga, dar’ hotare de limbă nu esistă. Uniatea naţională în cultură, In obica­ j­iuri şi limbă, este suprema lega pentru : Români.­­ Maghiarii însă nu voasc să priceapă acset principiu, deşi este clar ca lumina zilei şi s’a dovedit in mod strălucit toc­mai în zilele din urmă. Moartea presi­dentului Dr. Ioan Raţiu a fost jelită de o întreagă naţiunea retr.â­tă. Regatul ro- I mân, prin camera deputaţilor şi prin senatul seu ’yi-a esprimat doliul. Ro­mânii din Bucovina, din Macedonia ase­menea s’au alăturat la durerea fraţilor lor din Ungaria gi Transilvania. Unde trebue o mai vădită dovadă de unitate naţională? Unitatea aceasta însă nu însem­nează iredentism Românii nu vosc că schimbe fruntăriile de astăzi ale state­lor. Românii voesc numai să rămână Români, să ’şi conserveze naţionalitatea, caracterul, individualitatea etnică in ca­drul statelor, ai căror supuşi sânt. Şi cine poate condamna această tendenţă cinstită yi naturală a Românilor ? Nimeni, afară de yoviniştii Un­guri. Aceasta tendenţă justă yi nobilă a Românilor, din partea naţiunii maghiare este considerată de iredentism dintr’o p­arte­ de tradare dintr’alta. Astfel nu-’i mirare că nu ne putem înţelege. Astfel nu-’i mirare, că Ungarii nu se pot apropia de inima statului ro­mân, că între naţiunea română yi cea maghiară, avisată la sprijin reciproc — nu te poate crea o legătură intimă, ami­cală, care să poată reaista şi celor mai critice încercări ale viitorului. Cum să ne şi putem aştepta la aşa ceva, când presa şovinistă maghiară pre­tinde intervenţie diplomatică, pentru­ câ corpurile legiuitoare ale regatului român­­şi-au esprimat doliul din incidentul morţii unui mare luptător pentru con­servarea a unei treimi a românismului ! In chipul acesta se bate calea priete-Mis*? E posibil, ca Ungurii cu o parte a Românilor să stee pe picior de luptă, car’ cu ceealaltă parte să schimbe săru­tări de înfrânre? Cum pot pretinde Ungurii, ca regatul român să se alieze cu ei, contra noastră ? A pretinde şi a aştepta aceasta însem­nez­e aberaţie mentală. Până când Românii din Transilva­nia yi Ungaria sânt persecutaţi, până când acei Români, cari luptă din răspu­teri contra maghiarisirii forţate şi vol­nice, sânt timbraţi de »agitatori« de »tră­dători* şi aruncaţi în temniţă, până atunci adevărate sentimente de priete­nie nu pot prinde rădăcini în inimele Românilor din regatul liber faţă de na­ţiunea maghiară. Abzică Maghiarii de utopia contopirii Românilor, cari alăturea cu ei alcătuese statul ungar, şi atunci amiciţia intre cele două naţiuni va urma da la sine. Până atunci ori­ce discuţie acade­mică în direcţiunea aceasta aste ză­darnică. • Coroană eternă pe mormântul D-rului Raţiu. (Urmare şi fine). Şi oare­ ce a asigurat D-rului Raţiu rolul distins între conaţionalii sei? Este o taină a divinităţii, că ou ce-’şi înzestrează pe aleşii sei. Dr. I. Raţiu s’a născut din părinţi ţărani. A crescut in Blaj între fii de ţărani şi ca advocat din zi în zi a avut atingere tot cu ţărani. Fiind sfetnicul ţărănimii chiar în epoca renaşterii acestea după iobăgie, ei a cunoscut starea, că cazurile, grijile, precum yi aspiraţiile din ţeara întreagă mai bine, ca orişicine; — apoi a avut yi durerea inimii pentru ţărănime yi yi înclinarea nobilă yi capacitatea de a ajuta. Dela începutul carierei sale adve­­saţiale peste pragul lui sa periadau ală­turi cu ţărani, toţi bărbaţii c­ei mai ilu­ştrii, ce l-au avut Românii dela patru­­seci şi opt până în zilele noastre. Aceste atingeri neîntrerupte cu talpa ţării şi cu fruntaşii ’i-au dat rostul ca­racterului seu firm de a şti întotdeauna, că pentru eins şi cum trebue a lupta Precum ce recere dela oamenii mari, a fost totdeauna conftlu de osea-ce fă­cea și da urmările lucrărilor sale, — și lucrările lui, după imprejurările noastre, sânt din cele mai mari, cari s’au produs. A pus basa gooalei gr. cat. din Turda, formând din inteligența de aici eforia, cu scopul ca elementele cele mai capabile, ca membrii eforiei să fie an­gajaţi a servi interesele vcoalei. Pentru asigurarea subsistenţei ace­stei şcoale prepositul Basiliu Raţiu cum­părase un loc intern, în Turda, pe care la iniţiativa ei sub conducerea D rului Ra­­ţiu s’a ridicat în piaţă, o casă frumoasă, din care jumătate e hotel, celelalte sânt locuinţe private şi prăvă­li; venitul lor e destinat tot în favorul S­ocial A pus casa institutului de credit »Ariegana« din Turda, căreia preşedinte­a i- a fost până când a părăsit Turda. Stabilindu-se în Sibiiu, urmărea cu atenţiune mereu­ acestor instituţiuni, în soartea cărora avea cuvânt dater­minător, între operete dîosului se poate nu­măra gi »Reuniunea femeilor din Turda* şi biblioteca acesteia, care, după cea din Braşov, & cea mai veche la Românii din Transilvania, Spiritul lui Organisator însă nu s’a mărginit la o activitate locală, ci a luat parte la toate mişcările mari naţionale, precum la »Asociaţiunea Transilvană«, la organisarea partidului naţional, dând parte la toate conferenţele naţionale, ca membru în comitetul partidului, până ce a fost ales preşedinte cu încărci­­narea de a presenta Majestăţii Sale Me­morandul. O dovadă mai eclatantă despre tă­ria lui de caracter servească împreju­rarea, că după ducerea Memorandului, toată urgia ce s’a descărcat asupra co­mitetului ei în specie asupra sa, precum și întemniţarea o privea de urmare firească a pasului întreprins yi tot ce a suferit a îndurat cu resignaţie, mângă­­indu-’i pe ai sei cu aceea, că cine a zis A, trebue să zică yi B In 1894, înainte de a Intra în tem­niţa dela Seghîdin, era chrasat yi implo­rat să meargă în Românie, ei tâmpunse: »Gândiţi-vă, gând­ţi-vă bine, ce va zice ţărănimea neştiutoare de combinaţiunile diplomaţiei, când conducătorii vor dosi ş’ se vor răsfăţa lu onoruri în Româ­nia, car’ cei mici, sărmanii, vor întră în , temniţă ? Ţeara ar fi cuprinsă de o amor­­­­ţire, din care mai multe generaţiuni nar­­ pire să o trezească*. După liberarea din temniţă şi după I dizolvarea partidului naţional, pe când I ori­ce vieaţă mai intensivă se vede stig­­­raafişată, care membrii comitetului naţio­nal în cea mai mare parte deveniţi im­posibili pentru activitate eficace, Dr. I. Raţiu, luând conducerea „Tribunei*, ră­mâne în mintea yi inima fiecărui Ro­mân yi pe mai departe de preşedinte al Românilor yi străluceşte ca luceafăr până la pragul mormântului. .. Intristarea, desparaţiunea yi în ge­nere pesimismul sfiat concepte străine de spiritul drului Raţiu. In situaţiunile cele mai critice apărea împăcat cu soar­tea qi cu o prevedere profetică știa pune la cae lucrurile pentru desvoltarea nor­mală a Împrejurărilor. Cunoscând desvoltaraa și natura cea tare a poporului român, loviturile ea ’i­ se măsurau acestuia ie primea cu convingerea, că vor fi restrânse da ener­gia qi vitalitatea acestui popor. Pe re­cunoaşterea trâ­nidai poporului îşi baia idealismul, convins fiind de triumful paniei, care durere, nu s 1 a putut serba. Inima lui nobilă şi blândă se însu­fleţea pentru activitate pe toate tere­nele. Avea simpatie faţă de ţărani, era încântat de progresul meseriaşilor yi de desvoltarea yi progresul tuturor factori­lor sociali. Io vieaţa politică era aderent al manifestaţiunilor sărbătoreşti ale popo­rului. De cea mai bună şcoală politică pentru popor ţinea manifestările din co­mitate yi conferenţele naţionale; yi a desavuat totdeauna mişcările sgomotoare cu caracter revoluţionar, de aceea pe timpul conducerii sale astfel de propa­gandă nu s’a înrădăcinat. Aceate trăsuri au caracterisat pa ootogenarul ripolat Dr. Ioan Raţiu. Aceste formează razele, ca pun în lu­mină vie înaintea lumii individualitatea lui marcantă; cu aceste trăsuri caracte­ristice s’a manifestat la toţi câţi au avut conveniri cu ei. Acestui caracter, care a strălucit în mijlocul nostru, ca făclia din biserică yi ca luceafărul de pe cer, ne închinăm cu toţii yi Ii dăm la locaşul seu vecinie tri­butul admiraţiunii şi recunoştinţei, ru­gând prevedinţa să ne dee tărie nouă. Celor rămaşi, ca în conlucrare frăţească sfi-’l putem înlocui, umplând golul r­e­rnes în urma lui. p. Siletiu. 16 Dec 1902. Alegere suplimentară în Bu­covina, în urma numirii episcopului şi deputatului Repta ca metropola al Bucovinei şi Dalmaţiei, acesta va in­­tra în Herrenhaus­ul din Viena, care pentru locul devenit vacant in parla­mentul austriac se va face alegere nouă Partidul poporal român a candidat pe dl Eud. Hurmuznahi, care a refuzat insă, după cum comunică »Parlam. Korresp.«, candidatura. Polonii şi Rutenii. Ziarul ru­­tean­­iilor provoacă, pe Ruteni să pri­mească lupta naţională şi economică contra Polonilor iu­vaiţia-ostică. Fie şcoală, fie biserică, fie o prăvălie, fie o moşie, din toate trebue scoşi Polonii. Ia Caliţia-oarpă se va înălţa o flacără, oare va străluci departe peste graniţele ţării. Atunci va afla poporul rutsan­ţi în lu­mea largi amici sinceri. Consiliul şco­lar al Galiţiei a adresat directorilor de la şcoalele secundare o ordinaţiune, prin care-’i provoacă să grijească, ca îndeo­sebi profesorii de istorie, literatură şi religie si lucra pentru îmblânzirea an­tagonismului naţional dintre Poloni şi Ruteni. Cere totodată, ca înşişi profe­sorii să premeargă cu exemplu bun in privinţa aceasta. Kulgaria şi Evreii O telegramă din­­ Sofia anunţă, că guvernul bu­gar pregăteşte o lege pentru oprirea Evreilor veniţi din străi­nătate, de a cumpăra imobile rurale în Bulgaria. Cuminte guvern! Un episcop „patriot“. Epis­copul evangelic (?) Baltic a dat, la cererea revisorului şcolar din Trencin, ordinul, ca toate inscripţiile slovace de pe şcoalele confesionale să se înlo­cuiască cu de­mele maghiare. Un nou îndemn pentru învăţătorii slovaci, ca să înscrie ideea slovacismului cât mai adânc în inimile elevilor lor. PA­CTUL FINANCIAR CROATO-UN­GAR. Proiectul de lege referitor la pre­lungirea pactului financiar dintre Croaţia şi Ungaria, pântă la finea anului 1003, a fost primit în dieta provincială a Croaţiei , în a treia cetire. Denunţarea tractelor comer­ciale. Ziarul »Allgemeine Zeitung« publică un intervitu cu un personaj oficios, care a spus că e mai mult pro­babil, că Germania va denunţa ca trac­tatele de comerciu pe la jumătatea lunei Ianuarie 1903. Popoarele sclave. Articol prim publicat în »Figaro« de celebrul publicist şi genialul roman­cez Marcel Plăvoat scris din incidentul când membrii irlandezi ai parlamentului din Londra au fost bătuţi şi pălmuiţi de către membrii englezi In şedinţa parlamentului din 2 Martie 1901. La Westminster, şedinţă de pălmi peste gură şi de boosuri, rumperi de coaste prin poliţie, bătăi cu pumnul intre deputaţi, vestele zdrenţuite, pălă­riile desfundate, gulerele şi cravatele îm­prăştiate pe padiment... Iată o scenă distrăgătoare și bine­venită pentru o caricatură în felul lui Rowlandson. Dar’ imediat înaintea noastră se ridică fantoma desolată a Irlandei, care plânge, plânge fiii sei cari o abando­nează pe încetul pentru a emigra ori a muri. Și nu mai are nimene poftă de a ridei Tuturor, cari au călătorit In partea apuseană a insulei solave, tuturor cari au petrecut în regiunile triste dela Ciliden, dela Salway, dela Sligo, în veci li­ se va stringa inima de durere la suvenirul acestei țeri desolare, unde ingratitudinea naturii se agravează prin cruzimea oa­­manilor, în zadar citeşte cineva istorie, romanele, cărăuşele lui Bedecker nu va înţelege înainte ce însamnfi oasele aceste fără de acoperiş, f­ără de porţi, fără de fe­­r­estri. Când vei întâlni cea dintâiu vei C­egeta »aceasta a o formă (edificiu de arândă irlandez) ersa«. La un kilo­ ~­en­oeiaew^­irinn iwi im metru mai încolo cată alta. Apoi două cu strejinele lângă­olaltă. Apoi un să­tuleţ întreg. Apoi un cuburbiu la In­trarea unui oraş. Omul îşi dă seamă că hasardul va face ruine aşa sistema­tice. Aceasta numai maliţia oamenilor o poate face. Atunci înţelege omul ce înseamnă cuvântul »evioţiune“. Spiritul pătrunde în înţelesul acestui lucru neuman şi ana«hronic: o ţeară ocupată cu forţa, guvernată prin străini, al căror guver­nământ indigenii, nu-­l acceptează, — Şi cari ţintesc a nimici pe încetul pe in­digeni. — Irlanda nu e singura ţeară în situaţiunea aceasta, — dar’ paşul ei este mai bătător la ochi în urma opo­­siţiunei raselor. Acolo nimica nu sea­mănă mai puţin cu cel-ce guvernează decât cel guvernat, ca Irlandezul cu En­glezul. Tot ce la unul este qnalitate apare la celalalt ca ceva defect, ar zice omul, că de natura unei emulaţiuni a hasar­­dului, care face o crimă politică şi mai isbitoare. Aşa a trebuit să fie impresiunea sim­ţită oare cândva de cei-ce vedeau cum guvernează în Flandria oamenii duce­lui de Alba ori pe Neamţul la eftimă în Veneţia. Aceea ce este în adevăr descura­­giator pentru aceia, cari doresc progre­sul conştiinţei omeneşti, yl-'yi dau silin­ţele de a crede în ea, este că atari crime de lesă — naţiune persistă în aurora aedului al douăzecilea, sub ochii bine­voitori ai potentaţilor, sub ochii indi­ferenţi ai naţiunilor libere. — Şi nu nu­mai ofi crimele antice 'yi-au câştigat un fel de preacripţie, ci înofi ie comit nouă în mod deliberat. Anglia se pregăteşte chiar acum de a«’yi apapfira o nouă Ir­landă în Africa­ de Sud. După câteva aapiraţiuni la mijlocul secolului din urmă, spre dreptul naţi­unilor, de a nu fi guvernate contra vo­inţei lor, pe încetul sufletul Europei s’a întunecat, ea a revenit la glorificarea curată şi simplă a dreptului celui mai tare. Mai ales dela 1870 încoace, — şi onoarea Franciei este, că catastrofa ei a marcat începutul căderii morale a umanităţii, — se restaurează barbaria antică sub aparenţele proaperităţii in­dustriale, sub oare pari prefecte de civili­­saţiune hippclită. — »Popoarele aceate oari le guvernăm noi« declamă un păs­tor sufletesc englez, înaintea dlui An­dré Chevrilion —« aceate popoare, a­i căror protectori şi petritori responsabili spntem noi, voim noi oare a le reduce la sclăvie? Nu, noi voim să fie libere... Noi învățăm pe om, că este independent și că posedă demnitate. Voim noi oare a le lua averile ? Nu, căci produsul dă­

Next