Tribuna, 1928 -1929 (Anul 1, nr. 1-45)
1928-07-22 / nr. 16
Pag. 2 Cealaltă ţară . . . (Continuare de la pag. 1) Nu umple spaţiul străzii cu gesturi largi de luare aminte,— dar nu este nici„chituluşur care se prelinge tainic pe lângă ziduri. E omul de ştiinţă. De ştiinţă adâncă, superioară. E savantul, care sufere de marele neajuns al modestiei . . . Nu se bate cu pumnii în piept, n’atrage privirile celorlalţi ca atâţia alţii, din ochii cărora ţâşnesc fără rost găunoşenia deşertăciunii,care par’că ţi-ar spune: „Mă vedeţi? Eu sunt cutare!“ Sau, supărat nevoie mare că l’ai călcat pe bătătură îţi strigă: „Ştii tu cine sunt eu? . . Nu! Alexandru Mumuianu, profesorul de ştiinţe naturale de la liceul „Gh. Lazăr“ este migălosul cercetător de laborator, cercetător al întunecatelor şi minunatelor taine ale naturii, filozof de frumoasă şi înaltă înţelegere a vieţii, om fin şi delicat, dar precum se vede prea mare pentru a întră pe portiţa articolului 81 din legea învăţământului universitar, prin care atâţi nechemaţi, nepoţi de miniştrii, ignoranţi protejaţi de neamuri la Ierusalimul tuturor chiriţeştilor generali de la Instrucţie, s’au strecurat. Şi profesorul Mumuianu are nu se românizeze, nu cumva să fie majorizaţi la număr. Ne-ar durea foarte, dacă am constata, că şi unii dintre români le sprijinesc intenţiile lor ascunse. Întrebăm deci, oare sentinţele aduse de justiţia românească nu trebuesc respectate şi de acest consiliu (în marea majoritate minoritari)? Domnul Ministru de interne e deci rugat în numele populaţiei române din Sibiu, să dispună anchetarea acestei cauze şi să ia măsuri severe contra vinovalucrări, rezultat trudnic al muncii de nopţi nedormite, de mare valoare ştiinţifică şi de reală mândrie naţională. Lucrări, cari urmează a mai fi verificate prin laboratoarele din Apus,— pentru care lucru însă pare a nu se găsi mijloace. Şi leafa sa de profesor i-ar ajunge perfect, dacă nepăsarea chiriţeştilor generali n’ar duce casă bună cu prostia ... Ar fi însă culmea porcăriei, ca în ţara, în care oameni complectamente străini de spiritul cărţii şi al ştiinţei, să se plimbe cu familiile lor — cu burse de studii, — pe spinarea statului, — adică a noastră a tuturora — prin marile oraşe ale apusului luminat, iar oameni de munca cărora se foloseşte nu numai neamul şi ţara ridicându-i prestigiul, ci întreagă omenirea să fie omişi. Şi iată de ce simpatia noastră se îndreaptă spre Alexandru Mumuianu — căruia îi urăm multă sănătate pentru continuarea muncii sale, şi care simbolizează perfect cealaltă ţară, al cărui nume nu se strigă niciodată la gazetă şi pe care n’o ţipă nici un trepăduş al haimanalâcului electoral . . . Şi iată pentru ce ne onorăm al salută până la pământ ori unde l-am întâlni pe profesorul Alexandru Mumuianu! Tudor Plăeşu ţilor. Dorim a aminti că proectul planului de sistematizare a costat, după cum se svoneşte,1.000.000 Lei. Nu s-a ţinut licitaţie publică în cauză, deci şi în privinţa aceasta nu ar strica o anchetă severă. A doua greutate ce se face din partea consiliului comun al românizărei oraşului, probabil la propunerea unor funcţionari superiori de la primărie, minoritari şi încarnaţi, e cu numirea străzilor şi anume: După cum bine ştim toate străzile din oraşul Sibiu au nume săsesc, de exemplu Str. Conrad, întrucât să înfiinţează în apropierea acestei străzi o nouă stradă nu i se dă un nume nou, ci o numeşte Strada: Conrad a); Conrad b); Conrad c) etc. Ori să mă ierte domnii aceştia din consiliu; noi nu suntem în America, nici în Germania ci suntem în România-Mare una şi nedespărţită, şi ca români fideli ai acestei Ţări cerem şi pretindem ca aceste străzi să aibă nume românesc! Avem oameni valoroşi destui, de exemplu: Meţianu; Iorga; Brătianu; Titulescu; Maniu; Eminescu ; Andrei Bârseanu etc. şi cine nu poate simpatiza cu aceste persoane, nu are decât să îşi exopereze un paşaport pentru America sau alte ţări. Mai este apoi încă o chestie foarte importantă din punct de vedere românesc şi anume: Ridicarea monumentului M. S. Regelui Ferdinand în Sibiu. Acest monument după toate regulele şi concepţiile ar urma să fie ridicat în mijlocul oraşului în piaţa cea mare, ca oricine trece prin acest oraş, să vadă acest monument de mare însemnătate pentru noi. Ajungând această chestie în desbaterea consiliului comunal s’a hotărât, ca să fie ridicat în altă piaţă, pe motivul că în piaţa mare nu are o vedere spre munţi. Iar pentru nivelarea acestei pieţi deja s’a votat cca. 2500000 Lei din impozitele plătite de cetăţenii români, pe când în Piaţa mare nu trebuia nici o nivelare. Eu cred, că această cauză are un alt dedesupt şi anume: întrucât s-ar ridica în Piaţa mare monumentul, ar urma să se dărâme fântâna din această piaţă, care reprezintă pe fostul comandant de armată german, pe Falkenhein şi aceasta îi doare. Noi credem că nu facem nici o crimă, când pretindem, ca această fântână care reprezintă pe Falkenhein, să dispară din Piaţa mare şi în locul ei să fie ridicat monumentul M. S. Regelui Ferdinand. Deocamdată atâta. Sibiu, la 16 Iulie 1928. Ioan Imbăruş str. Altembergef No. 9 (um gustăm otrava. Observări din viaţa socială de Crist. Ion. Cine ar putea spune că întregul mecanism al omenirii nu este pe dea’ntregul fals şi că cu toţii ne’am deprins a trăi, în condiţiuni sociale de la care altă dată, orice om cu bun simţ, îşi întorcea faţa cu ruşine? La fiecare pas în viaţa de toate zilele ne izbesc spectacole, care dacă pentru rasa animalelor este ceva de admis, pentru cea mai perfectă creatură a celui atotputernic, care este omul, aceasta nu se poate numi, decât lipsă de bun simţ sau degradare socială. Omul este creat şi predestinat a reprezenta tot ce natura a făcut mai perfect şi nu este de admis ca acest, rege al naturei, după atâtea zeci de mii de ani tocmai, când trebue să se creadă că a ajuns apogeul perfecţiunei, tocmai atunci să dea dovadă că întreaga ucenicie făcută de veacuri nu i-a servit la nimica ba l-a reîntors la timpurile primitive, dela care în trecerea vremei crezând că se depărtează, mai mult s’a apropiat. In faţa acestei grozave probleme recunoscută de acei cari mai au un pic de bun simţ, aproape că mintea refuză să ne mai stea în ajutor pentru a găsi soluţia salvărei; avalanşa a pornit. Desnădejdea este cu atât mai mare, cu cât nimeni nu mai este în stare să dea o ideie salvatoare, în această situaţie disperată. De unde să luăm omul cu greutatea morală, care să fie în stare să mai îndrepteze omenirea pe făgaşul cel bun?? Nimeni. . . . Nimeni ... nu poate să răspundă la această întrebare şi haosul se întinde din ce în ce mai mult şi se face mai de nepătruns. Toate câte s’au făcut până în prezent de la existenţa omenirei, pare că în mod fatal n’au influenţat de cât în rău pe individ cum toate câte sunt în univers şi stau la îndemâna omului, nu sunt decât elemente, cari contribue la propria lui distrugere. Omul, a făcut armele de tot felul, pe cari dacă la început le folosea spre a se apăra de animalele sălbatice, mai târziu le-a întrebuinţat contra lui însuşi; omul a făcut corăbile cu care a străbătut întinsul mărilor pentru scopuri comerciale, dar mai târziu acestea au fost întrebuinţate în războaele, cari au avut loc în scop de a se ucide şi subjuga alte popoare mai slabe; chimiştii şi fizicianii au lucrat sute de ani prin laboratoare pentru a descoperi substanţe şi otrăvuri, pe cari geniile rele le întrebuinţează de cele mai multe ori, contra semenilor lor . . . oamenii, cele mai perfecţionate maşini de sburat, automobile etc. azi sunt puse la îndemâna acelora ce-şi fac o nobilă îndeletnicire din crimă şi răzbunare contra aproapelui său ... omul. Cum? această decadenţă trebue să dăinuască aşa până la infinit? Ori, dacă faţă de cele ce se petrec sa’r putea răspunde fără şovăire că da!... neapărat că în acelaş timp ne vine în minte şi întrebarea: de ce atâta strădanie fără nici un folos? Civilizaţia n’a servit la nimic omenirei şi pe nesimţite vorbele înţeleptului de la Yasnaja- Polyana, Leo Tolstoy nu se disting mai bine în minte: „cu cât omul va avea mai puţine nevoi, cu atât va fi mai fericit“ şi chiar dacă am admite că bătrînul filosof n’a spus complectul adevăr, totuşi va rămânea pe deplin constatat că toate nimicurile de care azi simte nevoe omul în viaţă şi la care altădată nu s’ar fi gîndit, dau loc la atâtea nemulţumiri sociale şi ocazionează perdere de timp ce s’ar putea întrebuinţa, cu folos pentru scopuri cu mult mai mari şi frumoase. Cine s’ar fi gândit că banul, care la început a servit pentru mijlocirea comerţului şi uşurarea schimbului de mărfuri şi obiecte de care are nevoe omul, mai târziu va lua locul celei mai puternice otrăvi pe care o gustă lumea pe nesimţite? Acest element atât de binecalificat de „ochiul dracului“ a servit ca mijloc de plată pentru cel ce a vândut pe Isus Nazarineanul, şi dacă atunci când a luat fiinţă se găsea din când în când câte un Iuda Iscarioteanul, astăzi poate că nu mai există nici un om, care să nu aibă în parte sufletul lui Iuda, banul a corupt şi stricat tot ce se chiamă caracter, tot ce se chiamă bun simţ, tot ce se chiamă om. Nu cred să greşesc dacă aş susţine că dacă n’ar îi existat »TRIBUNA Nr. 16 Poliţişti complici cu hoţii de buzunare Ei au fost arestat! Staţia Dorneşti ajunsese vestită prin nenumăratele hoţii ce se comiteau în trenurile care se opreau acolo. Fiind un punct însemnat de cale ferată şi de diferite legături, în acea staţie se opresc multe trenuri. Numeroşi călători au fost victimele hoţilor de buzunare, cari cu o îndrăzneală şi ingeniozitate deosebită dădeau loviturile fără ca poliţia să-i poată prinde. In timpul din urmă autorităţile au trebuit să ţină seamă de intervenţiile organelor C. F. R. şi să supună staţia unei severe paze poliţieneşti. Au fost luate măsurile cele mai exigente atât în staţie cât şi în împrejurimi. Numai cu foarte multă greutate şi având bilete de peron se putea sta în staţia Dorneşti. Călătorii aveau de suferit din cauza acestor măsuri stricte, dar totuşi hoţiile continuau. Misterul n’a putut fi clarificat decât în ultimele zile, când în urma arestării unuia din aceşti îndrăzneţi hoţi de buzunare s’a aflat că la cea mai mare parte din hoţiile comise erau complici chiar poliţiştii din gară. Siguranţa din Cernăuţi a reuşit să aresteze pe unul din hoţii de buzunare din staţia Dorneşti anume Gheorghe Popa. Numitul furase nişte bijuteri