Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)
1887-01-01 / nr. 1
nate în%4 Abonamentele se făcu multă letire atât în Monarchie cât şi n România din mandate poştale (Posta-alvány Post- Anweisung.) Se recomandă aba arca timpice pentru regulata experie a foii. Domnii abonenţi stit rugaţi a nefomunica eventual preângă localiţea, tnde se află, şi posts ultimă,car’ domnii abonaţi vechi spunuşorare polipi pe mandatul postai atîresa, tipăită dela fâşiile, în cari li fa trimis tirul pănă acuma. Administraţiunea diaflui 33T t ab h ai n.i.. Anul 1886, din, sânt ltr’alta , faptele săvîrşite de oameni ia nici ele decât efecte firesci ale întemplărilor neatîrnătoare de voinţa omenească. Trecând prin lumea aceasta, omul frivesce mereu împregiurul seu, îşi dă seană despre cele ce se petrec şi se străcoari fum sole şi cum poate printre pericolele ce-l ameninţă la tot pasul, şi valoarea lui individuală ese la iveală numai în puteirea, cu care resistă ori reagează contra lor. Acela, care nici nu resistă, nici nu îengează, se ivesce în lumea aceasta, tree nebăgat în seamă prin ea şi se pierde fără de veste şi fără de urmă. Tot astfel şi individualităţile sociae, j ^tate^e~şippoarele. Au existat în luni a stete şi popoare, care, formate urma ţinei priincioase coincidenţe le întâmplări, au dispărut fără de vete îndată ce impregiur.rile s’au schimbat, fiind-că n’aveau în ele puterea nici se resiste, nici se reageze. Avem noi Românii puterea aceasta? Nu mai încape nici o îndoeală, că am avut-o ca numai foarte puţine dintre popoarele ce s’au ivit în lumea aceasta. Aici pe pământul acesta au perit popoare, care băgaseră spaimă în lume, lumi întregi de-a rîndul au perit, luptându-se ele între ele şi nimicindu-se una pe alta, car’ noi ne-am strecurat prin toate primejdiile şi am păstrat limba noastră, obiceiurile noastre, legea noastră, consciinţa noastră de rasă, am păstrat, aşa risipiţi, cum am fost, legăturile de dragoste frăţească, încât totdeauna, chiar şi în timpurile de desbinare, noi înşine ne-am fost unii altora cei mai apropiaţi. Timp de aproape o miie de ani trăim nebăgaţi în seamă de lumea, în mijlocul căreia ne aflăm, şi preste o miie de ani, când eşim din nou la iveală, ne regăsim, ne recunoascem unii pe alţii şi aici, în mijlocul unei lumi străine de noi, întemeiăm împreună o viaţă a noastră proprie, ‘desvoltăm viaţa aceasta în luptă cu cele mai felurite greutăţi şi din an în an, din deceniu în deceniu, din secol în secol crescem şi prindem putere pănă ce n’ajungem cel mai însemnat şi cel mai băgat în seamă dintre popoarele aşezate pe pământul acesta. Puterea aceasta s’a stins ea din noi ? Acest proces de desfăşurare a neamului nostru s’a oprit el în loc? Noi Românii, care trăim astăzi, sântem noi numai copiii părinţilor noştri, car’ nu totodată şi o faşă în desvoltarea neamului nostru şi hovorul -nici mai bogate vieţi? .Dipă ce veacuri de-a rândul tot crescând şi tot mălţându-ne am mers înainte, n’am adunat oare destulă, putere, ca să ducem la îndeplinire propria noastră desfăşurare ? Părinţii noştri şi bunii noştri şi străbunii noştri s’au sbuciumat ei, pentru ca să ajungem numai unde ne aflăm astăzi ? Şi, mai presus de toate, întrebăm: anume în împregiurările din cailele noastre, cine oare poate să ne oprească în mersul nostru ? Dacă judecăm astfel, privim cu cea mai deplină linişte sufletească la evenimentele ce se petrec împregiurul nostru, căci, în adevăr, nu stim, care ar fi duşmanul, de care trebue să ne temem. Maghiarii, care atât de mult se sbuciumă, ca să ne oprească în desvoltarea noastră, sânt prea slabi, pentru ca să poată continua cu oarecare succes lupta contra noastră, şi prea mult ameninţaţi în propria lor desvoltare, pentru ca sentimentul de conservare să nu-i silească în cele din urmă a ne căuta prietenia. Ear’ Slavii şi îndeosebi Ruşii sânt prea puternici, pentru ca să ne poată fi nouă duşmani, îi sânt duşmani unei întregi lumi, care susţine propria ei cauză susţinendu-ne pe noi. Atunci, când întreagă această lume ar fi ameninţată de perire, abia atunci am avă cuvinte de a ne teme şi noi. Este cu toate aceste ceva ce poate să pună capăt procesului de desfăşurare a neamului românesc: e propria noastră nemernicie, lipsa de virtute a Românilor aci în vieaţă, slăbirea consciinţei noastre de rasă şi a avântului naţional. E deprimător sentimentul, care ne cuprinde, când ne reamintim evenimentele petrecute în curgerea anului ce se încheie cu criua de astăzi, pentru că din atitudinea noastră faţă cu aceste evenimente foarte lesne se poate trage conclusiunea, că sântem niste nemernici, că a perit din noi puterea de a resista, ba chiar şi puterea de reacţiune. Eară noi totdeauna amjis, că n’a perit puterea aceasta, ci este numai pusă sub stăpânirea unei înţelepte cumpăniri, noi totdeauna am făcut o virtute din ceea ce pentru mulţi este un defect al neamului nostru, şi când ne reamintim faptele petrecute în anul acesta, ne cuprinde temerea, ca nu cumva să rămânem de ruşine cu buna părere ce ni-am făcut asupra contimporanilor noştri. Evenimentele din Bulgaria, în timp de o sută şi unsprezece ani, de la Kifiți până la 1774 Rusia a dărâmat unul câte unul zidurile ce o despărțiau de Europa civilisată. Mai întâiu şi mai întâiu ea desființează în unire cu Polonia puterea Cazacilor, în urmă sguduie regatul suedez și îl reduce la stare de impotență. Lucrează apoi încetul cu încetul pentru desorganisarea regatului polonez, pe care de asemenea îl desfiinţează în cele din urmă; în sfîrşit, îi desparte pe Tătari de Poarta otomană, pentru ca să ’şi-’i supună cu atât mai lesne. Astfel dispar din istoria Europei patru popoare, care veacuri de-a rîndul stăpâniseră fâşia de pământ, ce se întindea între Rusia şi restul Europei, formând un puternic lanţ din Suedia pănă în Caucas, şi de aici înainte imperul otoman el singur mai rămâne, ca se susţină lupta contra Rusiei. încă la anul 1774 Rusia e însă silită să facă primul pas de retragere prin deşertarea Ţerilor românesci, pe care le ocupase şi le şi organisase potrivit cu propriile ei interese, şi prin cedarea cătră Austria a importantelor posiţiuni din Bucovina, din care Austria dominează gurile Dunării şi poate s’o oprească pe Rusia în mersul ei spre meadă-iji. De aici înainte Europa întreagă e angajată în lupta, pe care Turcii o susţin contra Ruşilor, şi idea conducătoare a diplomaţiei este, ca pretutindenea, unde Turcii nu se mai pot susţină, popoarele eliberate de Ruşi se se constitue sub ocrotirea puterilor apusene în state independente, pentru ca astfel să se formeze aici, mai la moadă-din lanţul despărţitor. Profitând de situaţiunile europene, Ruşii tot mai înaintează: în timpul lui Napoleon I, ei se fac stăpâni pe Basarabia; în urmă întră din nou în Ţerile române şi le organisează prin aşa numitul regulament organic potrivit cu vederile lor, îşi câştigă, în sfîrşit, o înrîurire covârşitoare la popoarele creştine din imperul otoman. Ei înse sunt respinşi din cele mai multe posiţiuni, trebue să se retragă din Ţerile române, să cedeze o parte din Basarabia cătră aceste, să renunţe la înrâurirea lor asupra popoarelor din Peninsula Balcanică şi să primească situaţiunea creată prin tractatul din Berlin. Astâzi imperul otoman e slăbit, dar Rusia are în faţa ei statul român independent, statul sârbesc tot independent, are statul grecesc cu aspiraţiunile lui vaste, are o Bulgarie, care aspiră la independenţă, car’ Austria e întrată ca păzitor al ordinei în Bosnia şi Herţegovina. Ruşii au primit starea aceasta de lucruri, numai însă cu gândul, că ea este provisorie şi că vor profita de cea mai apropiată situaţiune priincioasă, pentru ca să se facă stăpâni pe ţerile „eliberate“. Ear’ razimul întregei stăpâniri ’şi-’l caută în Bulgaria, căci îndată ce ar dispune de Bulgaria, ar ameninţa pe Serbia şi pe Grecia, ar silui pe România şi ar împinge toate popoarele din Orient ca avantgardă contra monarchiei noastre. Şi de aceea principele Alexandru, can lucra pentru consolidarea unui stat bulgar independent, nu servia numai causa bulgară, ci totodată şi causa tuturor popoarelor din Orient, îa-i deosebi şi causa noastră, care, în monarchia istro-ungară, suntem în prima linie ameninţaţi Evenimentele petrecute în Bulgaria a produs cu toate acestea nici o mişcare în sparea noastră. Europa întreagă s’a cuprins de', viuă nedumerire, monarchia noastră şi mai a partea, în care ne aflăm şi noi, se află şi aşti într’o febrilă emoţiune, car’ noi, care ne aflăm hotarele orientale ale monarchiei, privim cu o mai deplină linişte sufletească la cele ce se petrei par’că n’ar atîrna şi soartea noastră de evenimentele ce se pregătesc, par’că pentru noi ar fi cu desăvîrşire indiferent, dacă Rusia va deveni ori nu stăpână pe malul drept al Dunării. Afacerea Edelsheim-Janski. Pe când Europa întreagă şi mai ales monarchia noastră e agitată de cestiunea bulgară, în dosul căreia se ivesce una din cele mai grave cestiuni ale timpului nostru, concetăţenii noştri I foni. Un sentiment,, când ne reaprimZZLMz' men lui sânt însm-plinător ne cuviile, ,ii mentele peicute încheie c Tua f lainic 1887 abon^ se înj a m t no? la wT~r—rj—f T— mmm ■ |Ul Sibiiu, Joi în 1/13 Ianuarie 1887 * Nr. 1 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. (Ja immer costă 5 er. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. tamen ’eatru Sibiu HK 7« an J ■! 1 aa era* 13 casă cu I TOSa' mult. aonard l'£ m ?Î sin f ff an 20 fr.. Apare în fe care'1 aim »ojlIwlt yi T.Vf rmP RO^I lucru Biblioteca Judeţeană ASTRA llllllllli *16 4P* F J. Foia „Tribunei“. opotari păcăliţi. - Anecdotei poporala. — - I-erâ adecă clopotarîi, Păcăiesci, — fii lui Păcală-anume şi-al frumoaselor poveşti — cinstit de altcum, dar’ ludul şi mincinos la suflet, vnse ceva prea deschis, prea îărțăgo.. lilesci e sat ca satul, cu biserica ’ntr’un giuiu tu cârcîma lângă cale, — precum este caut I s’o spuk, — It oamenii adesea la biserica pri«dâSfoțV. " ’ntempla de la cârcîma, colea 1,0’ cale se ^ ppriac, und popa-Arghir bătrânul cu Pă»Via sing’rei dela rugăciune și da ’n cârcîmă ițește ei, ’i oeăria cu grosul, începe^ Lățil&apoi:Mei rușine, mei bețivnici, imei ,ngernie, 'și gașoiu“ , certa Arghir, mai treacă, era pop& *n Pali & ckleseil prea dreptul, ca se.Lui^i copiî-’i slifletesoi/ Iar Pâțilâ, clopot^ el a-’i căscat? ■’ta “ai a":S bacQg^^flHgputea suferi, las’. Pâțila, - '4e rl ■ü,;;l&',-ca--.i foc' pâ »n toporjt-I. era al naibei I; ^ de “mult uu A I aî ' Se-’i dea lască lui Pățilă; — și-apoi ce-’și punea în gând, Isprăvia a bună seamă mai târziu, ori mai curând. — Era ’n Păcâlesci anume obiceiu din moşi strămoşi, Când muriau oameni de cinste, mai avuţi şi mai bănoşi — Cum cântau cocoşii, ’ndată începeau a tângăni Clopotele, cât vecinii nu se puteau odihni. Obiceiul ăsta vise la mulţi nu le era drag, Dară nu-i chip cu Păţilă, care-i om cu mult hărţag; Nu-i mirare că Păcală, ce-’şi avea casa ’n vecini Şi cât tângănia Pățilă, gândiai că ’l-ai pus pe spini, ’Și-a pus gândul să-’l desbere şi se-’i facă un topor, La ce, cum am scis, Păcală avea încă de mult dor. „Mei —icea Păcală adese, — se n’ai pace ’n așternut, „Se n’ai tignă nici chiar noaptea! Cine dracu-a mai verjut: „Clopotit noaptea la lună, când şi apele adorm? „Să n’ai pace de Păţilă nici noaptea chiar în somn ?!“ „Şi când ’ţi-e somnul mai dulce, el îţi face ciorobor! „Lasă tu Păţilă numai, că’ţi voiu face eu topor!“ NI. Popa Arghir, bogat om tare, avea turma lui de aici un ţap cumplit şi mare, de nu-’l da nici pe doi boi. Isailă’l chema ţapul, avea barbă ca Arghir. Lungă, albă şi-ascuţită de-aduceau din fir în fir. Turma cea de oi şi capre durmia noaptea ’n ţintiri. Printre cruci, printre morminte, cu moş păcurar Afrim. — Isailă, mai cuminte, ca al turmei veteran, Sub a bisericii talpă putredă-’şi găsi-un cotlan, Şi cu ochii lui ca focul noaptea de ’l-ai fi văcţut, Că-i nălucă din morminte, prea uşor ai fi crezut. Se ’ntâmplase chiar să moară cel mai verde om din sat, Moş Fometea bocotanul, un om putrăd de bogat. Să ’nţelege c’astă veste, ca un fulger străbătu, Şi la mulţi de multe doruri sufletul li se umplu: Popa Arghir avea să spună — o minune ’n Păcătesci — Predicaţia dintâie, fiilor sei sufletesci; Pintilie ce-audise cândva a lui Lazar vers, Pe răvaş să ’şi-’l încreşte în al treilea sat a mers. Păţilă-’şi gândia şi dânsul: de-aici capăt un cârlan Şi un traiu şi-o omenie, ca la moş Sdrobă mai an. Şi uitară toţi de toate trebile ce-or fi având Şi la moş Fometea numai îşi aveau întregul gând, Cum să facă-o ’nmormântare cum n’a fost în Păcătesci, Şi în celelalte sate să meargă de ea poveşti. — Popa Arghir de două zile se tot scărpina în barbă, Cum să iee iertăciune dela frunză, dela iarbă. I Pintilie ’ncă beuse câte oue-avu neferte, Lui moş Fomete să-’i cânte: „Dumnezeu sfântul să-’l ierte!“ Adăugase şi Păţilă funile toate nod, Să ajungă jos, ca noaptea să nu se mai suie ’n pod. La cina mai de pe urmă, ce e ’n obiceiu la morţi, în preseara ’nmormentării, erau pregătiţi cu toţi, Păţilă şi Pintilie erau la popa Arghir. Ce-obosit chiar isprăvise al iertăciunilor fir — Şi se lăuda, că mâne are ’n gând a predica, Dar’ frumos, încât Păţilă de pre-acum se minuna. Și va lua iertăciune dela frundă dela iarbă, Nu stiu însă de ce-abia car’ se scărpina în barbă. Pintilie, incă spuse, c’are gând să cânte un vers, De-aceea de două dile, glasul ’și l’a tot dires. — Ah! — începe şi Păţilă, păn’acolo ’nflăcărat, — Pe funiile ’nodate, înc’un nod am înodat, Şi-am să ’ncep din piezul nopţii, pe moş Foamete să-’l plâng. Ce păcat c’astfel de oameni, dela noi din sat se stîng! „Dar’ cădelniţa, Păţilă, şi ciaslovul mergi şi le-adă Şi o leacă de tămâie, dir ulcica de pe ladă. ” „Uite cheia.“ — Şi Păţilă la biserică pornesc E o vreme blastemată, ploauă, ninge, fortășesce