Tribuna, ianuarie-martie 1892 (Anul 9, nr. 13-74)
1892-01-28 / nr. 22
Aliul IX. Sibiiu, Marți 28 Ianuarie (9 Februarie) 1892 jgr 22 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: lună 85 cr., l/ an 2 fl. 50 cr., */* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe luni mai mult. Pentru monarohie: l luni 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., ** an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/1 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numii plăttindu-se înainte. ÎNSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă Manuscripte nu se înapoiază. Cu număr costă S «luconi », im 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Februarie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiuneaziarului „TRIBUNA“. Neadevăruri oficioase. Oare va mai fi undeva pe faţa pământului popor nutrit din atâtea amăgiri proprii cum este nutrit poporul maghiar ? Se poate că nu va fi fost totdeauna aşa. Acum însă de vreo patru decenii încoace, pare că amăgirile proprii îi sunt unica lui hrană. Atâta se amăgesce poporul acesta de fruntaşii sei, încât, când stă omul se cugete la toate consecvenţele amăgirii proprii, trebue să-l compătimească. S’au terminat alegerile la dietă. Şi se înţelege, că fiarele maghiare fiecare după vederile partidului, pe care îl servesce, îşi face observările sale. Fiecare măgulesce naţiunea şi ţeara din punctul seu de vedere, ca să facă pe poporul maghiar să creadă, că el şi numai el e naţiunea, el şi numai el e ţeara. Dar’ nici unul nu se folosesce cu atâta emfasă de terminii „naţiune“ şi ţeară în înţeles impropriu, ca oficiosul budapestan „Nemzet“. Ca şi când „naţiunea“ şi „ţeara“ ar fi numai cu dînsul. El ţine una de vre-o câteva zile, că naţiunea, că ţeara ’şi-a 4*8 verdictul cu ocasiunea alegerilor din urmă. Dar^pentru D-leu, naţiunea, dar’ ţeara a ales acum în campania electorală din urmă, în fruntea artidlului de lege 44 din 1868 se face destul de respicat, cine e naţiunea politică în Ungaria. Nu alţii, decât Maghiarii înşişi, au legiferat, când au adus legea de naţionalităţi şi au zis, că naţiunea politică este complexul tuturor cetăţenilor din regatul Ungariei. Ei bine, noi ştim, că şi legea aceasta fu adusă cu reserve iesuitice, între altele cu reserva, ca din naţiunea ungară politică cu vremea să se facă im magyar nemzet, o naţiune maghiară genetică. Aceasta însă pănă acum nu s’a făcut. Ear’ dacă nu s’a făcut, naţiunea, după legea maghiară, este încă tot complexul tuturor cetăţenilor. Avem dacă tot dreptul să întrebăm, este verdictul lui „Nemzet“ al complexului naţional politic întreg ? Aşa ştim noi, că din complexul cel mare de 15 milioane de cetăţeni parte la alegerile din urmă n’au luat fără alegătorii celor cinci milioane de Maghiari, alegătorii a vre-o câteva sute de mii de Şerbi şi Saşi şi alţi Germani de prin Ţeara Ungurească. Popoarele cele compacte şi care numără cu milioanele, întrecând pe Maghiari cu numărul, în părţile răsăritene şi de seară-noapte ale regatului au stat la o parte ca spectatori liniştiţi. De unde are dar’ „Nemzet“ verdictul naţiunii? De nicăirea. Nici chiar de la naţiunea genetică maghiară. Pentru că şi aceasta, dacă a şi ales, a trimis 167 de deputaţi, care desigur nu sunt pe placul „naţiunii“ după cum ’şi-o închipuesce „Nemzet“. Avem convingerea, că aici „Nemzet“ nu simte precum'ce din gură sau precum se exprimă pe hârtie, zice însă şi scrie ca să-’şi facă ouragiu sieşi şi partidului. Şi are dreptate, pentru că fiori reci trebue să-’i cuprindă pe cei de la „Nemzet“, când văd pe stăpânul lor în faţă cu 167 de luptători, care se pricep de minune la obstrucţiune, şi la spate stie că are pe cei ce privesc cu braţele încrucişate şi aşteaptă să vadă ce va să se mai aleagă şi din periodul cel nou legislativ al parlamentului neisprăvit, eşit din minoritatea alegătorilor regatului unguresc. Care va să 4^°^, „verdictul naţiunii“ de astă dată nici pentru amăgirea proprie maghiară n’are mari prospecte pentru că naţiunea n’a vorbit, ear’ cei care au vorbit sânt numai o parte din naţiunea după cum este exprimată în lege. Oficiosul budapestan stărue cu toate aceste pe lingă, neadevărurile sale şi el trebue să stărue, fiindcă se teme, că credincioşii lui se vor deştepta şi nu vor mai da ascultare acelora, care nu-i învaţă altceva, decât cum să se amăgească pe sine înşişi. De o parte e bine şi aşa. Dar’ pe calea aceasta naţiunea politică cea adevărată şi tot aşa ţeara cea adevărată se va sătura de a mai asista la spectacolele, care le produc oficioşii budapestani şi chiar şi cei din provincie, cu neadevărurile lor. Se vor hotărî odată a rupe mascele de pe feţele hipocriţilor, ca să-şi vadă naţiunea şi ţeara cum sunt: apostoli mincinoşi ai liberalismului şi îndreptăţirii egale. FOIŢA „TRIBUNEI Casa din submenu. — Novelă — de Rosenthal-Bonin. Tradusă de Elena S. (Urmare din nr. 20.) în considerare pentru garderobarea a amicului meu mai făcut încă o călătorie şi acum căpătarăm 2 dolari. Astfel fu destul, ca să ne putem susţine pănă mâne seară. Eram osteniţi, deci încheiarăm representaţiunea şi întrebarăm după un restaurant. Aci ne primiră pentru 1 dolar 20 centime de persoană. Mâncarăm eroicesce o cină bună, primirăm o odaie cuviincioasă şi durmirăm somnul drepţilor. în ziua următoare cumpărai o laternă mare, fiindcă ne deciserăm a da numai astfel de concerte nocturne, unde eram independenţi de local şi de şarlatanii de ale chiriaşilor. Seara următoare fu ca şi cea precedantă, resultatul fu 4 dolari; a treia seară fu mai rea, căpătarăm numai 1 dolar şi 10 centime, fiindcă plouase. Călătoria ne prindea bine. Faţa galbină a locotenentului căpătă iarăşi coloare şi vieaţă şi eu încă mă simţiam din 4* î n 4* mai cu putere; numai cu garderoba noastră începeam a o duce rău. în America vestmintele sunt enorm de scumpe, care ale noastre erau deja stricate prin aer, soare, praf şi ploaie. Ghetele locotenentului denegară serviciul cu desăvîrşire şi deja el cânta încălţat fiind cu pantofii cei cpinoiji ai mei, a căror broderie era tare pestriţată. Astfel străbăturăm noi pănă la Jamestown, un oraş frumos, aşezat lânga o mare mică şi în depărtare numai de o 4i de marea Erie, ţinta principală a călătoriei noastre artistice. în ziua precedentă avurăm câştig foarte slab şi aşa ne hotărîrăm, ca la ameaiji să cântam înaintea caselor cu prospect mai bogat din suburbiu, pentru ca apoi seara să putem da un concert în toată forma în vr’un restaurant mare. înaintea noastră se afla un edificiu mare, dindărătul căruia se extindea o grădină bine cultivată. Această casă avea în dreapta o prăvălie cu tot soiul de articoli, car’ în stânga un birt mare, în care, după cum se vedea scris afară, se putea căpăta apă rece, whisky, punciu şi grog. în catul de sus, unde atîrnau gardine albe la tereştri, se părea a locui familia, de bună seamă bogată. Această proprietate avea în sine ceva intim şi atrăgător. Drumul de ţeară era liniştit, eu îmi desfăcui celle, locotenentul încălţase deja demult pantofii mei şi-şi încheiase jocul. Astfel ne postarăm dinaintea casei şi începurăm a cânta. După un preludiu scurt din partea mea, răsună cântecul vesel: „Nu rîde aşa tare, Margaretă!“ Locotenentul cânta cu putere şi prima strofă răsună vesel în aerul liniştit. Eram la strofa a doua, eu priviam la cello, când deodată mă spăriă un ton rar, care nu poate exista nici într’o musică, nici chiar în cea mai sălbatică. Locotenentul să opri în mijlocul cântării, ca şi când ar fi prins o vrabie cu gura, şi-’şi sgâi ochii încremenit, — cella meu încă amuţi, căci în uşa casei stetea — Rebeca Samter din Posen, visita fatală de odinioară la bancherul Sternberg în Berlin. Locotenentul era ca acoperit cu purpură, stetea ca o statuă, el îşi strînse pumnii şi se sgâi la dînsa, ca la o fantomă. Eu tremuram de surprindere şi ruşine. „într’adevăr, eşti d-ta, domnule locotenent, şi d-ta, domnule voluntar ?“ răsună acum vocea Rebecei, care se apropia. Ea veni spre noi aşa de liniştită şi amicabilă, caşi când ne-am fi aflat încă în salonul Sternberg, numai cât ni se părea, că respirarea ’i-ar fi mai repede. Pe un moment obrajii ei întunecaţi se roşiră, car’ în ochii ei străluci ceva, iarăşi numai o secundă, ca o lumină suprapământeană. Cu noi insă dînsa vorbi liniştit, ca şi odinioară, ea era încă şi mai frumoasă, deşi îmbrâcămintea’i părea a fi puţin cam neglijentă. „Da, într’adevăr suntem noi, d-şoară“, răspunsei eu, pe când locotenentul stetea mut şi două lacrimi îi curseră la vale pe faţa sa negrită, frumoasă şi slăbită. „Amândoi am fost fără de noroc, dl locotenent, precum şi eu, întâmplarea neaduse de curând în New-York laolaltă, şi, după cum vezi, noi ne nutrim cu cinste, deşi printr’o muncă cam ciudată. Ea se uită la mine cu o privire înţeleaptă şi-’şi întinse mâna locotenentului, care era încă puternic sdruneinat. Acesta ţină tremurând mâna ei într’a sa şi voi apoi a ’i-o duce la gură. Ea nu-l lăsă şi aruncă o privire fugitivă asupra încălţămintei amicului meu. „Vă rog a fi oaspeţii mei“, vorbi ea apoi, „poftiţi mai aproape!“ şi dînsa păşi înainte în odaia de oaspeţi. Locotenentul ii urmă tremurând, car’ dinaintea uşii să opri. „Poftesce numai, dls locotenent“, îl încuragă Rebeca cu amiciţie. „Noi ne aflăm aici în America şi mulţi milionari au trecut printr’însa fără ghete şi ciorapi, pănă ce nu li-a suris norocul. Ne vom consulta, cum te-ai putea scoate din perplexitate, deoarece d-ta eşti la o prietenă veche“, adause ea cu intimitate. Locotenentul trecu pragul în tăcere şi ocupă foc la masă lângă mine. După aceste Rebeca dispăru pentru câtva timp din „salon“, apoi apăru iarăşi, ţinând pe braţe o tavă mare încărcată cu bere, ouă, şuncă şi friptură rece în abundanţă. „Acum, domnii mei, nai ântâiu de toate să dejunaţi; eu am ceva lucru în prăvălie cu nişte muşterii“, şi ea ne lăsă iarăşi singuri, iar’ noi recunoscând delicateţa ei, de a nu voi să ne vadă foamea noastră, ne apucarăm cu grosul de mâncare. Rebeca reveni iarăşi şi ocupă loc la o mescioară de cusut lângă noi. „Probabil, că nu vei sti nimic despre verişoara mea din Berlin, die locotenent“, începu ea. Tovarășul meu clătină din cap negativ. „Nici eu nu știu nimic“, continuă ea. Apoi zise cu voce mai lină: „Petrecerea mea de atunci acolo îmi deveni incomodă și astfel călătorii acasă. „De altmintrelea visita aceea la Sternberg fu o visită de adio, deoarece părinţii mei erau hotărîţi a emigra în primăvară, fiindcă afacerile începură a merge rău. „Astfel luarăm acest stabiliment al unchiului meu, fratele mamei mele, care, devenit bogat, voia a se reîntoarce in Germania, — şi ne merge peste aşteptare bine. Tatăl meu mai are încă o fabrică în Eriecity şi astăzi dînsul se află acolo, fiindcă este 40 de plată, ear’ mama mea e la tîrg în Newyork şi aşa eu sunt singură acasă, cu un comis şi doi elevi“. Noi ascultarăm în tăcere, ear’ Rebeca fu simţitoare destul, ca să nu aştepte să enorăm şi noi păţaniile noastre, pentru că după o pausă scurtă dânsa continua: „Dl voluntar“. — „Türkheim — Otto Türkheim mă numesc“, o întrerupsei eu. Ea surise şi se aplecă puţin. „Domnul Türkheim este un artist“, continuă ea cu linişte, „şi aci dînsul o va duce departe, pentru asta n’am nici o grije. Dar’ d-ta, die locotenent, nu poţi să devii cântăreţ. Vocea d-tale e prea debilă şi apoi, fără de aceea, aci sânt cântăreţi ca năsipul mării. D-ta trebue să începi altceva“. Ea făcu iarăşi o pausă. Până nu se vor întâmpla aceste, se va scrie, se va declama mult despre libertate şi despre alte idei frumoase. Libertate însă şi dreptate nu vom avă. Ungaria va fi un stat cu partid „liberal“ în frunte cu popoare lipsite de libertate. Mare trebue să fie lipsa de bărbaţi de stat acolo, unde cred oamenii că politica se poate face timp îndelungat cu amăgiri, între care amăgirile de sine joacă rolul cel mai însemnat. Situaţia parlamentară. „Pesti Napló“ caracterisează astfel viitoarele desbateri ale casei deputaţilor : „Crede contele Szapáry, că desbaterea asupra adresei se va termina în trei 4’ ? Aceasta este o amăgire proprie. Terraina seva în trei săptămâni? Nu stim, dar’ ne putem închipui cum va eşi desbaterea asupra adresei“. După aceea organul apponyist expune, că fiecare membru al oposiţiei trebue să vorbească în desbaterea adresei, pentru ca regele şi poporul să afle despre abusurile comise de guvern în alegeri. Mai departe zice : „Poate se vota ministerului Szapáry un budget? Unui alt guvern se poate, acestuia nu. Este o amăgire proprie, dacă guvernul Szapáry crede, că după cele întâmplate îi mai este permis să guverneze în Ungaria în mod constituţional. A doua oară însă Szapáry nu va mai pute disolva parlamentul. Prin urmare nu-’i va mai rămână decât demisia“. Tot „Pesti Napló“ află, că president al casei deputaţilor va fi ales ear’ Toma Péchy. Guvernul a luat această hotărîre, ear’ oposiţiile vor vota toate pentru Péchy. Rea credinţă îi, toate, in şedinţa de la 6 Februarie a. c. a casei deputaţilor din Viena, continuându-se desbaterea asupra proiectului subvenţiunii de 500.000 a societăţii de navigaţie pe Dunăre, au eşit la iveală lucruri interesante despre atitudinea plină de duplicitate a guvernului unguresc în afaceri economice. Extragem următoarele din discursurile rostite. Deputatul Kaftan constată, că subvenţia nu ar fi deajuns nici pentru a acoperi darea de transport, impusă societăţii de Ungaria în mod ilegal şi nedrept, căci aceeaşi dare nu este impusă şi societăţii germane de Sud de navigaţiune pe Dunăre. Prin politica vamală a Ungariei Austria a perdut piaţa din România, ceea ce şi societăţii şi-a detras partea cea mai mare a transportului. Mai departe vorbitorul amintesce faimoasa cestiune a refacţiilor secrete şi încheie arătând, că Ungaria a pus AusUn martor clasic. Contele Ernest Bissingen, fost deputat guvernamental, publică în foile din Budapesta următoarea declaraţiune: Pănă acuma am aparţinut partidului guvernamental, dar văzând abusurile strigătoare la cer, care cu prilegiul alegerii din Rittberg organele oficiale parte le-au comis, parte le-au suferit, m’am convins că nu sunt neîntemeiate învinuirile, care le face opoziţia actualului sistem de guvernare. Cele ce am vătut şi faţă cu care sanare la autorităţile mai înalte nu se poate afla, m’au făcut să cred acele învinuiri, care pănă acum le-am ţinut cel puţin exagerate, anume că actualul sistem de guvernare îşi basează puterea pe violenţă şi abus. Aderentul unui astfel de sistem nu pot fi şi de aceea declar, că es din partidul guvernamental şi întrerup cu el orice fel de legătură. Conte Ernest Bissingen, triei pe cap „Lloydul“ cu parcul seu vechiu, după ce ’şi-a înfiinţat „Adria“ cu vase şi echipament nou, car’ acum voesce să nimicească şi societatea de navigaţiune pe Dunăre, căreia subvenţia nu-’i va ajuta, căci Ungaria îi va impune cu atât mai multa jertfe, cu cât mai mult ajutor îi va da Austria. Deputatul Steinwender constată, că nici răscumpărarea societăţii din partea statului nu se poate face, căci s’ar pute numai împreună cu Ungaria, unde însă toate partidele se feresc a mai crea afaceri comune. Şi el ficecă subvenţiunea nu va ajuta nimica, căci Ungaria prin apucături de tarife pe căile ferate şi prin tot felul de greutăţi va face zadarnice toate jertfele Austriei. El accentuează, că în cele din urmă şi Austria poate face ca Ungaria, poate lua represalii, căci precum mărfurile austriace trec prin Ungaria spre Balcani, astfel şi cele unguresci trec prin Austria spre ţerile de Vest, în fine crede, că darea de transport a Ungariei se va cassa în curând, căci este în contra tractatelor internaţionale. Ministrul de comerciu Bacquehem într’o vorbire mai lungă recomandă proiectul de subvenţiune, atât din motive economice, cât şi din motive politice, căci nu este indiferent, ca pavilionul austriac să rămână pe Dunărea dejos. Tot aşa îl recomandă şi din motive de interese ale monarchiei întregi (gesammtstaatlich), căci administraţia armatei reclamă susţinerea societăţii, pentru ca în cas de trebuinţă aceasta să-’şi poată împlini misiunea. Este foarte caracteristic, că ministrul austriac nici cu un cuvânt nu a apărat guvernul ungar contra învinuirilor ce l i s’au făcut de vorbitorii precedenţi. Alegerile pentru parlamentul din Budapesta. Corespondentul nostru din Dej ne comunică cu data de ieri, că continuarea raportului său despre întrunirea electorală a Românilor din cercul Vendei (Vezi („Tribuna“ nr. 19) a fost trimisă la adresa „Tribune“. Precum se vede dlar, această, parte a raportului a rătăcit prin buzunarele vreunui „zelos“ funcţionar de poştă. Despre cele ce s’au mai petrecut în comitatul Solnoc-Dobâcei cu privire la alegeri ne dă acelaşi corespondent următoarele amănunte interesante : Dl Dr. Vasilie Lucaciu îşi sfîrşi vorbirea cu următoarele cuvinte: „în orice împregiurâri şi în orice fapte ale d.-voastre să aveţi înaintea ochilor legea aceasta şi să o scrieţi pe uşe ca să o puteţi ceti în tot deagul: „Uniţi în cugete, uniţi în simţiri“. După ce se termină şedinţa, oamenii adunaţi se desfăcură în grupuri, vorbind cu satisfacţiune despre cele auijite şi admoniindu-se unii pe alţii, ca la alegeri nne, unul se nu fce parte. Se exmise şi din partea presidiul clubului în toate comunele din cerc proclamaţii, în care din nou sunt făcuţi atenţi alegătorii la observarea pasivităţii şi încunosciinţaţi, că nu la dieta ungurească, ci la Maiestatea Sa avem să mergem cu plânsurile noastre. Observ, că şi aici ca la întreg poporul român din ţeară, domnesce mare încredere cătră Monarch şi dela El se aşteaptă dreptate. în iaiua de 25 Ian. s’a ţinut adunare în Letca, la care au luat parte peste 2000 oameni. Ad dl Dr. Mihali a vorbit despre necesitatea unirii în toate acţiunile politice ale Românilor, despre drepturile naţionale şi fărădelegile guvernului maghiar, a schiţat şi explicat cu motivările cuvenite resoluţiunile conferenţei generale din Sibiiu. La aceste a răspuns foarte bine şi frumos preotul român din Cliţ, dl Pachoniu Pop. Ear’ poporul în marea lui însufleţire chiar jură, că toate cele auzite le va ţine. Asemenea s’au primit resoluţiunile conferenţei dela Sibiiu şi în adunarea din Glod, ţinută la 26 Ian., unde afară de dl Dr. Mihali a vorbit cu multă înţelepciune şi la inimă secretarul clubului dl Nicolau Hossu despre importanţa partidului naţional şi respectarea conduselor. Deşi Românii s’au declarat pasivi şi pace aici, ba nici contracandidat nu s’a designat, în 25 ian. au sosit la Ileanda 2 companii de soldaţi din Bistriţa. Poporanii s’au scandalisat şi nu voiau a-’i primi în cuartir, pănă ce n’a intervenit dl Dr. Mihali.