Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)
1892-11-26 / nr. 264
Bibim, Joi 26 Noemvrie (8 Decemvrie) 1892 Aua! IX ABONAMENTELE SUSKBBSSSmSSSăni Abonamentele se fac nomei plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare In fiecare di de lucru Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */1 an 2 fl. 50 cr., l/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., 1, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 14 an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci Nr. 264 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate 90 refusă. — Manuscripte nu se înapoiază în număr costă 5 cracări g. a. »« 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită * Administraţiunea triarului „TRIBUNA“. Cine să fie metropolit uniţilor? Ingrijat se întreabă clerul şi poporul din archidiecesa greco-catolică de Alba-Iulia şi din toată provincia metropolitană unită, că cine va fi noul ales de archiepiscop şi metropolit. Ingrijat se întreabă, căci pretutindenea se simţesce lipsa de un bărbat prudent, cu cap luminat, inimă caldă pentru biserică şi popor, cu mână ce destoinic să se deprinde şi conduce frânele, un bărbat care să poată ţină faţă cu stările anarchice ce se ivesc pretutindenea. Dacă considerăm, că de decenii tinerimea noastră trecută prin şcoale nu a avut alt teren de aplicare numai cel bisericesc, şi aşa tot ce am avut noi mai ales a intrat în cler, putem noi, că lipsă de candidaţi nu va fi. Foile oficioase demult au început a cumpăni cât trag însuşirile candidaţilor sei, în foile noastre însă nu s’a ventilat cestiunea candidării. Cu toate acestea oamenii noştri sânt orientaţi. Ori încă tre te întorci, întrebi ori asculţi discuţiuni, numai un nume, unul şi acelaşi îl auzi ; un nume din care toată litera e ţesută cu vieaţa noastră culturală, un nume, ce e drept, diminutiv, dar’ care în puterea virtuţilor ce-’l încoronează a devenit Héjar care întreb noi. Cam prin 1857 se aplică un bărbat tiner de profesor la gimnasiul din Blaj. In scurt atrage el asupră-’şi atenţiunea superiorilor şi a discipulilor. Faţă cu cei mari a păşit cu o francheţă pănă aci necunoscută; linguşirea nu a serut nici-odată ce este. Acurateţa şi conscienţiositatea în ducerea oficiului ’i-a atras atenţiunea renumitului Cipariu, care îndată a început a-’l stima şi distinge, împărţind cum s’ar face cu dînsul oficiul de director gimnasial. Câtră discipulii sei a devenit un părinte de aceia de care cetim că se află câte unul la Englezi și popoarele cele mai culte. O leafă anuală la început de 3—400 fl. o scia chivernisi de așa, încât se întreacă și şcolarilor miseri, pe care el îi căuta, îi aducea la sine ca să-’şi frângă pânea cu ei; să le împrumute cărţile, şi împărţia cu ei până şi vestmintele, şi încă şi chiliuţa de locuit. în curând sciau şcolarii miseri, că au un consolător; la uşa lui continuu băteau şi-’l încungiurau ca pe un părinte adevărat. Pe câţi din cei necesitaţi să părăsească cursul şcolastic pentru miserie ’i-a prins de mână, şi nu ’i-a lăsat să-’şi întrerupă cariera. Acest bărbat de atunci şi până astăzi n’a încetat a fi ângerul pe care Dumnezeu îl scoate în chip de om în calea celor năcăjiţi. Ajutoarele date tinerimii la gimnasiu, la universitate, la măiestrie, dacă vor fi undeva scrise, vor da un atestat surprinzător despre ce poate face un singur om pentru cultura unui popor. Câte familii crescute printre Români au să-’i fie recunoscătoare în veci. Ajutoarele ’şi le-a extins la docenţi, ’şi le-a trecut cu prisosinţa pănă şi la părinţii pruncilor de şcoală, la câţi li-a băgat vaca cu lapte în poiata goală. Intru ajutare n’a fost cu considerare la unit ori neunit, la archidiecesă ori diecese; nu, ci în iubirea sa a îmbrăţoşat naţiunea cu amândouă mânile. Multe mii de fiorini vor fi fâcând ajutoarele date, Dumnezjeu însă a binecuvântat fântâna de unde s’au scos acestea şi a înmulţit-o cu cieci de mii. însemnate sânt veniturile ce astăzji are acest bărbat. Numai puţin, tare puţin, spesează din ele pentru sine, săracii se împărtăşesc în măsură mai mare, pănă ce în urmă venitele cu capital cu tot, după cum se poate şei, vor trece în posesiunea naţiunii. Că binecuvântarea naţiunii se revarsă acum peste capul seu, este numai o pornire firească a inimilor recunoscătoare ; că acum, când e vorba de archipăstori, toţi cugetă la acest bărbat, este un lucru earăşi firesc. Un chi aşa năcăjit şi părăsit ca al nostru, trebue să-’şi capete un cap, care să trăească pentru altar şi pentru naţiunea din care se trage. într’o căsuţă miseră ’i-a fost leagănul; asta n’a uitat-o nici-odată, nici cei miseri n’au să-’l uite. Bunătatea inimii este o virtute frumoasă, dar’ numai ea, oricât de mare, nu-i destulă pentru o demnitate ale cărei embleme sânt băţul şi mitra pastorală. Infrumseţat trebue să fie archipăstorul cu sciinţă vastă şi solidă, care de pe tronul înalt să lumineze ca un far, ca cei de aproape să nu umble în întunerec, car’ cei înviforaţi să stie unde să tragă, ca să afle scăpare. D-deu a înzestrat cu mari talente şi capacitate pe părintele şcolarilor miseri. Cu studiu neobosit a soitit să desvoalte aceste daruri şi să le dee o mare trecere între cosenienii sei. Puţine oare dormia noaptea, cartea nu- i cădea din mână, şi după ce Blajul este un oraş mic, unde nu sânt biblioteci nici private nici publice de aşa, ca omul cărţii să-’şi poată sătura dorul de sciinţă, a început a întră în legătură cu librari din capitale şi a-’şi procura tot ce se tipăria şi ce se tipâresce mai ales şi mai nou. Astaiji are o bibliotecă precum nime în Blaj. Fără titluri academice ’şi-a însuşit o erudiţiune precum anevoie mai avem între noi. Judecată sănătoasă şi logică puternică îi însoţesc toate lucrările sale, în adunări unde ’şi-a deschis gura, opiniunea sa de regulă a fost primită de condlus. Prin aceasta a atras atenţiunea bărbaţilor noşti’i de carte. Cei mai aleşi fii ai naţiunii nu trec pe lângă pragul seu fără a-’l visita ca să-’i arete stima. Ai noştri cu toţii îi dau un pas înainte. Străinii preţuesc într’însul pe bărbatul distins şi ridicat peste cei din giurul seu. Sciinţa acestui bărbat nu e numai sciinţă de patru păreţi ai chiliei de studiu. E o sciinţă profundă, practică împreunată cu cunoscinţa de lume, oameni, relaţiuni, stări, prin careşi-a câştigat darul de administrator excelent, mai se poate zice fără seamăn în archidiecesă, însă ca profesor a fost însărcinat de consistor cu grele probleme de astfel, ce toate le-a deslegat câştigând recunoscinţă. Ear, acum de când e canonic, este cel mai neobosit între toţi. Ziua"noaptea este alergări şi traped. Metropolitul Vancea în multe cause delicate şi încurcate ’i-a cerut sfatul, şi niciodată nui-a părut rău. Bărbaţii mari ai vechimei, bărbaţii biblici, se deprindeau la o vieaţă austeră, să aibă lipse puţine, cu cu atât mai liberaţi fiind de legăturile multilare ce le are omul cu traiul şi îmbrăcămintea, să le prisosească timpul întru împlinirea chemării de lucrători spre binele omenirii. Vestmântul modestiei şi al umilinţei ’l-a luat pe sine şi bărbatul de care s’a scris pănă aci, şi nu ’l-a depus din umerii sei nici-odată. Sobriu, cumpătat, în vestminte mai simple ca ale confraţilor peste care este mai mare şi-’i conduce cu rară prudenţă. Nici acum când toţi îl doresc să-’l aibă cap al metropoliei, nu voesce să descindă pe arenă cu vestmântul de candidat; când ’i se descopere dorirea clerului de a-’l ave de cap, el arată cu degetul în dreapta şi stânga pe cei care ar fi nimeriţi după timp pentru astă demnitate. Numele bărbatului dorrilor nu s’a amintit pănă aci, dar’ mult nu’şi vor fi bătut capul cetitorii Zarului nostru ca să’l ghicească. Numai unul este în archidiecesa Blajului, pe care să se lovească descrierea făcută. Toţi vor Zice: ăsta-i „Micul Moldovan“, care în inimile noastre a crescut pănă a devenit Moldovan „Marele“. Clerul scie că bărbaţi ca Moldovan nu sânt de toate Zele- Sută de ani şi mai bine trece, pănă ce provedinţa divină trimite câte un atare la o naţiune. ’L-a dat preabunul Dumne- Zeu archidiecesei şi-’l are în mijlocul seu infrumseţat cu daruri măreţe şi virtuţi ce-’l fac superior tuturor; — nu mai restează decât ca clerul să se arete demn de el, să se grupeze în giurul seu ca să-’l câştige de cap, ca astfel biserica unită să-’şi poată deschide o epocă frumoasă în istoria sa! blic ceh ar fi fost de-a drepsul inventat de reacţiune pentru a ţine la distanţă ambele aceste partide. Partidul jidano-german din Austria trebue că se simte foarte strîmtorat când dl Plenner întinde mâna domnului Gregr, în aceeaşi ministrul-president Taaffs a dat în parlament răspunsul demult aşteptat la interpelaţia domnului Plenner în cauza disolvării consiliului comunal din Reichenberg — o afacere unde se lovesc în capete interese naţionale germane cu interese naţionale cehe. FOIŢA ..TRIBUNEI“. Bibliografie. („Braiji şi putregaiu“*], roman de N. Xenopol.) Petrecând vara trecută în societatea câtorva proprietari de la sate, a venit vorba şi despre România — lucru ce nu poate lipsi când noi, ceşti de „dincoace“, suntem mai mulţi inşi laolaltă. I-am fericit, se înţelege, pe cei de „dincolo“: ei au o patrie mândră, trâesc liber, n’au a lupta cu atâtea mizerii şi contra atâtor impilări. Numai când a venit vorba despre vieaţa socială a clasei „inteligente“, cum zacem noi, n’am căzut de acord. Am observat cu mare mirare, că în privinţa aceasta amicii mei nu prea erau bine informaţi. Unul dintre ei mai ales susţinea niste lucruri, care nu corăspundeau nici măcar pe departe cu realitatea. Când m’am pus să-m i explic, ’mi-a zis că el aşa a auzit dela unul ce a umblat prin „ţeară“. . . Fost-a de rea credinţă, ori că nu a sciut ce vorbesce cel care „a umblat prin ţeară“, nu cercetez aci. Constat numai că cunoscinţe exacte asupra vieţii sociale de dincolo ai noştri nu au în aşa grad de pildă, precum cunosc cestiunile politice. Cercetând causa acestei insuficienţe, am aflat că e natural se fie aşa. De unde pot ai noştri de aici cunoasce vieaţa socială de dincolo, când în românesce abia avem un roman două, care să trateze despre traiul clasei *) Se află de venare la „Institutul Tipografic“, de mijloc şi a clasei superioare de dincolo „Ciocoii vechi* al lui Filimon şi „Bradi şi putregaiu* al dlui Xenopol, eată romanurile ce găsim în literatura românească. Pe „Ciocoii vechi“ chiar cetindu-’i însă, las că nu-’l înţelegem fără anumita explicaţie, pe care earăşi numai studiul amănunţit al istoriei principatelor ni-’l-ar ds, apoi azi nici nu e ca atunci; ear’ „Bradi şi putregaiu“, romanul dlui Xenopol nu a pătruns pănă pe aici. Nu se găsesce, cel puţin în anii cei din urmă, nici în librăriile din Bucuresci. Ediţia I. trecuse. Un serviciu mare a făcut deci dl N. Xenopol scoţând acum a doua ediţie a romanului seu. A făcut serviciu celor care vor să studieze temeinic tot ce s’a scris în românesce; ni a făcut serviciu cu deosebire nouă, care putând să citim acest roman, vom ajunge se cunoascem din ce în ce mai bine vieaţa socială a fraţilor noştri din România liberă şi aşa vom ajunge se vorbim despre vieaţa lor nu după „cele ce am auzit“ ca din poveste, ci după un autor care cunoasce bine vieaţa păturei culte de dincolo. Mai ales dela un autor, care scrie bine şi conscienţios. Nu vom întră în analiza felului în care e scris romanul. Numele bun ce domnul N. Xenopol îl ocupă între publiciştii români, ne dispensează dela aceasta. Vom da numai un resumat al romanului îndemnând pe cetitori cu tot dinadinsul, ca pentru a-’şi agonisi cunoscinţă despre vieaţa socială de dincolo, să cumpere şi să cetească romanul „Bradi şi putregaiu*. Cetindu-’l, vor aduna nu numai cunoscinţe sociale, dar’ mai presus de toate vor gusta o bucată plăcută literară. Romanul tratează, după cum am amintit, despre vieaţa clasei „inteligente“. Lucrurile ce se petrec în roman, se petrec aidoma în viaţa din present a păturei culte din oraşele provinciale româneşci. Alecu Negradi, un proprietar bogat din Peatra (vechia Moldova) are un băiat şi o fată. Cam ştrengar, băiatul, Iorgu cu numele, nu a prea făcut treabă prin străinătate, unda în loc de carte, a umblat după fete. Tatăl seu, care din om sărac şi incult, a ajuns să fie bogat, ba în urmă om cu influenţă în judeţ, îl aduce deci acasă. Drept pedeapsă că n’a învăţat, îl trimite pe băiatul seu la o moşie de munte. Se înţelege că tinărul, obicinuit cu vieaţa Parisului, şi pe deasupra îndrăgostit foc de o Parisiană, se simtă cât se poate de rău la munte. Zadarnic însă el ruga pe tatăl seu să-’l lase să se întoarcă în străinătate. Acesta nici chiar după multele rugăminte ale soţiei sale Agripina nu cedează. Pănă ce tinărul trăesce în dureri, tatăl seu începe a se răsfăţa. Se face deputat. Scenele pe care autorul ni le presentă asupra chipului cum se fac alegerile în ţeară, ne amintesce „Scrisoarea perdută“ a lui Caragiali. Notăm numai, că romanul dlui Xenopol e scris mai na- n te. De aci încolo începe partea tragică a romanului. Deputatul Negradi se bagă în speculaţiuni nenorocite. Sărăcesce. Pe fiică-sa Maria, o fată nobilă, tocmai de aceea vrea s’o mărite după Hristea Cosmescu primarul, om văduv, hoţ, care a scăpat de puşcărie numai graţie unor păcătoase intrigi. Fata îl iubesee şi îl vrea cu atât mai puţin, cu cât iubesce pe Valerian, prietenul cu care fratele ei studiase împreună şi de care se îndrăgostise îndată ce îl văzuse, când Valerian venise cu fratele ei la Peatra. Lupta cetinărul ardelean Valerian o dă pentru a dobândi mâna Măriei este înfăţişată de autor în chip ce nu numai îţi deşteaptă tot interesul, dar’ te ţine într’o iritaţiune continuă dela început pănă la sfîrşit. Se face adevărată conspiraţie de părinţii fetei şi a primarului văduv, pentru a mărita pe Maria. Ea însă se ţine tare şi cu ajutorul fratelui ei scapă nu numai de mirele urgisit, cu care o logodiseră aşa zicând cu forţa, dar îşi ajimge visul, nevastă a lui Valerian. Atâta, foarte pe scurt, despre conţinutul romanului. Valoarea lui negreşit residă în faptul că e bine scris, că autorul a soitit să ţese în opera sa o mulţime de episoade, fiecare parte integrantă a vieţii sociale din România. Astfel, ne descrie cu multă pricepere chipul cum tot felul de grecotei se îmbogăţesc în ţeară, ne înfăţişează câţiva parveniţi şi imbecili; ne arată în colori foarte vii cum ţeranii sunt spoliaţi (ceea ce îi împinge la revoltă: aici dl N. Xenopol a fost profet — încât ei omoară chiar pe Negradi proprietarul), chipul cum unele femei nu se sfiesc a vorbi de rău pe altele, a-şi înşela bărbaţii — în primul rînd d-na Negradi, care se iubesce cu advocatul Forescu, precum şi toate strîmbătăţile ce se comit atunci când se pretinde că se face justiţie, după cum n-o înfăţişează şi pe ţeranul român de dincolo: bun, răbdător, nobil chiar, care nu se dă la păcate decât când cupa e plină, îndesată şi cu vîrf aşa zicând. Fulger, ţeranul împins la crimă prin lăcomia boierilor cruzi, este un adevărat erou. Pentru noi este apoi nu numai interesant, dar, măgulitor chiar, că Valerian ardelean prin nascere, este înfăţişat cu un caracter nobil şi faţă cu Maria, pe care o iubesce numai pentru calităţile sale sufleteşci, şi faţă cu naţiunea sa, pentru care a suferit temniţă tocmai pe vremea, când Maria ar fi avut mai multă nevoie de mângâierile şi sprijinul lui. Dacă ar fi nou venit în ale literaturii, ar trebui să adresăm cuvinte măgulitoare, cele mai calde felicitări autorului romanului. Cum însă chiar prin acest roman şi demult dl N. Xenopol ’şi-a înscris numele în istoria literaturii, şi anume acolo unde e vorba despre proautori — şi în deosebi despre romancierii români — trebue să ne exprimăm regretele noastre, că nu întâlnim mai des numele dlui Xenopol, că în acelaşi timp când anunţăm ediţia a doua a întâiului seu roman, nu putem să anunţăm apariţia romanului seu a- do iea. Ne place a spera că în curând ni se va presentă şi această ocazie. 1. Russu Sirianid, Al’iua tocită. Era de prezent că politica maghiară va exploata în folosul său presenţa celor trei membri fruntaşi ai partidului naţional român la Bucuresci. Astfel foile maghiare, oposiţionale şi guvernamentale, în frunte cu „Pester Lloyd“ publică un comunicat cu tendenţa de a scoate la iveală mai ales două lucruri: agitarea Ligei culturale în sens irrredentist şi apelul dlui Dr. Lucaciu la protecţia regelui Carol. Prin ambele aceste neadevăruri politica maghiară voesce să ne presente înaintea lumii ca oameni care gravităm în afară, ca răi patrioţi şi prin urmare ca un popor periculos, care nu merită decât să fie strivit de aparatul administrativ. Precum aflăm din o foaie maghiară, s’ar fi alăturat acestor vederi şi foaia românească păcătoasă şi trădătoare de neam a metropolitului Miron. Faptul, că tocmai dl Dr. Raţiu a stăruit pentru înlăturarea tuturor ovaţiunilor intenţionate şi lipsa totală a unor asemenea ovaţiuni, precum şi împregiurarea că toţi trei domnii numai din întâmplare şi în afaceri private s’au întâlnit la Bucuresci, dau cu desăvîrşire de gol întreaga ţesătură de minciuni jidano maghiare. O alianţă caraghioasă, „Neues Wiener Tagblatt“, organul cel mai intim al conducătorilor partidului jidano-german din Austria, publică un articol, în care se regretă că partidul stângei numai din întâmplare s’a întâlnit cu Cehii tineri, care şi ei sunt un partid liberal, pe când pentru ambii liberalismul le este comun. Dreptul pu Un ţipet al Slovacilor. Am anunţat Zilele trecute broşura slovacă ce am primit-o din Praga, broşură în care Ungurii sânt arătaţi ca răpitori ai copiilor slovaci. Broşura, întitulată „Apel câtră părinţii slovaci, către tutori, artistii comunale şi toate neamurile copiilor şi ai tinerilor, — din partea câtorva sinceri amici ai Slovacilor cuprinde între altele şi următoarele : Părinţi slovaci! Vremuri grele, pline de ademeniri, au dat peste voi. Necuratul vă dă mereu târcoale în chip de leu urlător căutând să vă răpească copiii. Dacă vor fi printre voi părinţi, căror nu mult le pasă de trupul şi sufletul copiilor, aceşti părinţi păcătuesc greu în contra lor înşine, în contra naţiunii şi în contra bisericii lor şi vor fi traşi la grea răspundere. Sunt părinţi, care au păcătuit şi mai greu. Sânt acum 18 ani, adecă în 1874 când s’a întâmplat ca amăgitori fără suflet să se arete prin comitatul Trencin; ei au adunat dela părinţi şi tutori pe copii şi pe orfani ca să-’i ducă pe Alföld şi acolo să-’i împartă între economii maghiari fără copii. Au făcut aceasta sub mantia ruptă a binefacerii, dar’ prin rupturile mantiei se putea vedea ţinta adevărată: prin răpirea micelor noastre odrasle şarlatanii au voit să slăbească neamul slovac şi să întărească pe cel maghiar. Au răpit mai mult de 400 copii în cea mai mare parte cu forţa, aruncându-i în vagoanele cu cari se transpoartă boii şi porcii, atîrnând o tăbliţă cu număr de gâtul fiecărui copil şi astfel ’i-au dus la tirgurile de pe Alföld. 4 După ce arată cum tot în Trencin, la 1887 din comuna Zsolna au fost răpiţi 120 copii, pe care ’i-au ţinut închişi în vagoane două Zile şi care — după declaraţia chiar a unei foi maghiare — au fost vânduţi