Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)
1892-10-14 / nr. 230
Anul IX Mitețiu, Mercuri 14/26 Octomvrie 1892 ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., 1/f1 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., */» an 3 fl. 50 cr., */» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: ’/« an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac manei plătindu-se înainte. Apare in fiecare ci de lucru Nr. 280 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Rodaod* şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21, Se prenumeră și la poate și la librării, în Bnemrosoi prunesce abonamente D. C. Pascu, Str. I .[»scriu 35 Epistole nefrancata se refusi. Manuscripte nu se înapoiază U« nasner costă 5 era esni v. a. ea» ÎS bani row- Crisă in Budapesta. Afacerea scandaloasă a monumentului honvezilor de la 1848 s’a terminat. Opinia publică, agitată de opoziţia parlamentară, a învins, guvernul a suferit cel mai formal eşec cu programul său cunoscut, pentru care a avut colosala imprudenţă de a angaja armata comună şi chiar şi Coroana. In state cu raporturi constituţionale sănătoase nu ar mai pută fi chestie de discuţie, că un guvern care în chipul acesta s’a blamat, nu mai poate sta nici două(zeci-şi-patru de oare in fruntea afacerilor. Altcum şi oposiţia maghiară aşa interpretează lucrurile, şi contele Albert Apponyi a enunţat în casa deputaţilor, că cununa ce honveijii erau să depună pe monumentul lui Hentzi cu inscripţia „odihnesce în pace!“, dacă a fost deja comandată, trebue pusă pe capabilitatea de guvernare răposată a contelui Iuliu Szapáry. Cu toate acestea ar fi grăbit, dacă am aştepta retragerea imediată a actualului guvern, în Ungaria lucrurile nu se petrec după norma obicinuită a țerilor cu sisteme parlamentare. Un eşec nu este deajuns, pentru ca un guvern să cadă, ci trebue două, trei, mai multe, pănâ când situaţia începe a se lămuri. Dar, cabinetul Szapáry a trecut deja prin numeroase blamagiuri, din care s’a văzut demult că nu este stăpân pe situaţie. Amintim numai colosala derută ce a îndurat, când a trebuit să-şi retragă proiectul despre re- forma administrativă, proiect de care prin declaraţiuni categorice îşi legase existenţa. Şi cu toate acestea cabinetul stă încă şi va mai sta, probabil, o bucată de vreme, însă atâta este mai presus de toată îndoeala, că posiţia lui este din temelii zguduită. A fost şi până acuma, dar’ afacerea Hentzi a sdrmeinat-o cu desăvîrşire. Nu e vorba numai de raportul seu faţă cu oposiţia. Deşi aceasta în mai multe rînduri a isbutit să-şi impună voinţa în parlament, deşi ea este care conduce opinia publică a Maghiarilor, de ale căror simpatii se bucură în cea mai mare măsură, pe când guvernul şi partidul său devin tot mai urgisiţi de naţiunea privilegiată, totuşi nu este de aşteptat, că în era constituţionalismului maghiar un guvern poate fi trântit prin simpla acţiune parlamentară a oposiţiei. Repetăm că nu e vorba numai de oposiţie. Ceea ce a agravat situaţia şi a provocat crima, care există în Budapesta încă înainte de afacerea Hentzi, este de ordine cu mult mai înaltă. Sunt raporturile politice ale Ungariei peste tot, care mulţumită nedestoiniciei actualilor guvernanţi au ajuns într’o stare de ne mai pomenită confusiune, înainte de toate vine la mijloc raportul ce guvernul ’şi-a creat faţă cu Coroana. Noi demult am firi-o, că curentul revoluţionar ce tot mai mult se afirmă între Maghiari, în parte încuragiat de guvern, in parte necombătut cu recernta energie, trebue să indispună adânc cercurile Curţii. Aşa numitele „cestiuni militare“, mereu provocate de şovinişti, insultarea steagului negru-galben, fără ca făptuitorii sâ fie traşi vreodată la răspundere, sărbătorirea scandaloasă a lui Kossuth, şi acum agitaţia detestabilă contra monumentului lui Hentzi sunt tot lucruri care nu se pot continua pănă la infinit, fără de a indispune în modul cel mai legitim Coroana. Guvernul şi organele sale au negat aceasta, dar astăzii vine chiar un om al guvernului, corespondentul din Budapesta al vienezului „Neue Freie Presse“, şi constată că Maiestatea Sa a fost frapat şi neplăcut surprins de alegerea lui Kossuth ca cetăţean de onoare al reşedinţei Sale Budapesta. Lucru natural, că de această „surprindere neplăcută“ are înainte de toate să răspundă guvernul cu şeful său. Vine apoi la mijloc raportul Ungariei cu ceealaltă jumătate a monarchiei. In Austria tot mai mult se sporeste curentul, care nu este mulţumit cu actuala politică ungurească şi caută mijloace de a o combate. Se înţelege că şi aceasta este un element, care contribue mult la încurcarea situaţiei politice din Ungaria. Dar şi mai mult contribue raporturile ei interne, cu deosebire cele de naţionalitate şi cele bisericesc. Politica maghiară, careşi-a însuşit-o şi contele Szapáry, a creat în aceste raporturi atâtea greutăţi, care de care mai mari, încât ele ar pute să ducă la desperaţiune şi pe bărbaţi de stat cu mult mai geniali decum este actualul şef de cabinet. Naţionalităţile nemaghiare, în mod sistematic nedreptăţite şi asuprite în favorul rasei maghiare, s’au avântat la resistenţă mai resolută şi au isbutit, cu deosebire în urma acţiunilor memorabile din anul acesta ale Românilor, să facă cunoscute Europei civilisate barbarele stări de lucruri din regatul ungar. Şi guvernul cedând presiunii şoviniştilor, nu a aflat alt remediu pentru sanarea indispensabilă a acestor stări de lucruri, decât o serie de procese politice, intentate tuturor naţionalităţilor. Evident că prin asemenea măsuri situaţia numai agrava se poate, în loc de a se îmbunătăţi. Tot aşa şi în afacerile bisericesci. Prin unele măsuri luate de guvern, în loc să se reguleze raporturile dintre diferitele biserici, s’au provocat certe bisericesci, s’a provocat cu deosebire clerul catolic, care a angajat şi Curia romană, car’ acuma guvernul stă nehotărât şi nedestoinic de a se descurca din greutăţile ce singur ’şi-a creat. Nehotărîrea şi nedestoinicia a început să-’şi manifeste urmările prin neînţelegeri ivite în sinul cabinetului şi nemulţumiri isbucnite în partidul guvernamental. Demult se vorbesce, că mai mulţi miniştri nu acceptă soluţiunea propusă de ministrul-president în afacerile bisericesci, şi că urmarea mai curând sau mai târziiu va fi o crisă parţială sau totală de cabinet. Asemenea se svonesce că aderenţii guvernului s’au plictisit de multele lui nesuccese şi de cresterea progresivă a popularităţii opoziţiei şi sânt nemulţumiţi cu contele Szapáry, care nu este în stare nici să conducă situaţia în parlament, nici să-şi impună voinţa faţă cu ceialalţi factori interni şi externi, nici să realizeze reformele ce a promis. Foi „liberale“, adecă guvernamentale, poartă un limbagiu cu desăvîrşire răsvrătitor, blamează atitudinea guvernului, ba chiar „Fester Lloyd“ află de bine a da contelui Szapáry un advertisment că aşa nu mai merge, ci trebue să se reculeagă la acţiuni hotârîte, care să lămurească situaţia. Aceasta este astăfii situaţia. Şi va admite oricine, că este destul de gravă. Nu se poate vorbi pănă în momentul de faţă de o crisă ministerială, însă precum observă citatul corespondent totdeauna bine informat al lui „Neue Fr. Presse“, stăm în faţa unei crişe cu mult mai serioase, în faţa unei crise politice, în care Ungaria a ajuns, graţie înţeleptei ocârmuiri unguresci din ultimul pătrar de secol. Ar fi nedreptate a face răspunzător pentru aceasta numai pe actualul ministru-president, şi ar fi frivolitate a crede, că crisa se va termina prin simpla lui retragere. Adevărat câ posiţia contelui Szapâry este perdută, şi trebue să-i fie foarte apropiată căderea. Dar’ aceasta nu va fi soluţiunea, ci un simplu simptom, o simplă consecvenţă a râului de care sufere vieaţa publică din Ungaria. Oricine ar veni după Szapâry, fie din partidul liberal, fie din actualele opoziţii parlamentare maghiare, va ave să se lupte cu aceleaşi greutăţi invincibile. Căci în Ungaria nu e vorba de persoane, nici de partide politice şi de programele lor, ci de întregul sistem politic, care este nedrept şi viciat, în el este a se căuta causa răului, şi cine voeşte serios să aducă îndreptare, trebue să reformeze sistemul, şi anume să-l reformeze radical după principiile dreptăţii şi ale drepturilor egale pentru toţi. Pănă când nu se va întâmpla aceasta, crisa va rămână, câteodată mai latentă, câteodată mai pe faţă, însă totdeauna în permanenţă. FOIŢA „TRIBUNEI". Asasinul gol. — Novelă — de Jean IticUepin. I. Scăpând din temniță, Pierre Lurier rămase fără lucru și fără pâne. La vîrsta de două(jeei și cinci ani el fu condamnat, pentru furt cu spargere, comis la o casă unde intrase ca servitor. In închisoare învăţase a face ace cu care coasă ciobotarii, în micul oraş de provincie, unde fu pus sub paza poliţenească, îi era însă peste putinţă să se folosească de acest meşteşug special. Pe de altă parte el nici se putea gândi să se aşeite undeva ca servitor. In faţa sa, Pierre Lurier avea deci largul orisont al miseriei şi foamei. Se gândi, că dacă norocul chiar îl va ajuta să găsească ceva de lucru, o să se ferească a nu se prea rupe cu lucrul, să au moară ca un câne. Dimpotrivă, el ,ăae, ca comiţând o nouă crimă, va pute ca o lovitură să câştige nu numai un codru de pane, ci poate chiar bogăție. Nu stete mult la îndoeală, ci rămase pe lângă gândul din urmă. Ce crimă să comită însă? Iată întrebarea. Primul lucru de făcut fu să scape de supravegherea justiției. Pierre Lurier părăsi deci orașul unde era internat. Fără nici o lăscaie, el dusesese luni de cea mai miserabilâ şi crudă vieaţă de vagabond, bătând drumurile, cerşind în ascuns, culcându-se pe unde îl ajungea seara, slăbit, palid, tăcut, aşteptând ocasia, retusându-o când ea nu era destul de asigurătoare ori destul de bună, ocolind societatea oamenilor cum vulpea ocolesce fermele, decis să supoarte totul pănă în momentul potrivit, în care să se poată răsplăti pentru juneta sa şi aşteptând norocul, în care continua încă a crede, într’o Zi se pomeni în preajma satului seu natal. Fu adus aici un stiu prin ce fatalitate, fără îndoeală prin acel instinct bestial, care mină pe animalele sălbatice în acea parte a pădurii, unde e locuința lor. O frică îl cuprinse. O să-’l recunoască. Se băgase într’o vespărie! Era perdut! Se întoarse din drum Se mai gândi insă și se opri. Cum ar pute să fie recunoscut? A părăsit satul la vîrsta de doispreZece ani, băiat fraged încă. Se reîntoarce în vîrstă de patrufieci de ani, cu figura înegrită, cu barba lungă, cu faţa sbârcită, cu părul sur. Pe urmă îi veni un gând foarte drept. Pretutindeni pe unde el a trecut, a dat de o mulţime de lipsuri, numai din ignoranță, din pricină că nu cunoscea nici locurile nici pe oameni. Aici, dimpotrivă, cu toate schimbările ce se vor fi făcut în lipsa lui, cunoscea o mulțime de lucruri. Aducerile ammnte ale sale îl mulțumiau pe deplin. Pierre Lurier își întoarse eara drumul. La dreapta de und» Senfi,în satul Nizy le-Comte, soia pe Btferäif* fnWC, bogat, fără copii. Erau economul Berlot şi soţia sa, căror li seZi*‘ea în sat Numeră-Bani. Perre îi cunoscea bine. Pe timpul când era flăcăiandru şi ţăran, el fusese servitor la dînşii. Cunoscea bine toate obiceiurile şi locuinţa lor. Soia că poarta mare dinspre stradă era înaltă şi legată ţapăn în fer şi că zidul din deret al grădinii era presărat cu bucăţi de sticlă spartă ; mai soia insă, că arborii ce sânt lângă zid, sunt înalţi şi se îmbină cu pomii din grădină, poate să treacă dintr’unii în alţii şi să sară apoi în grădină. Mai scia că din grădină nu poate întră în bucătărie, închisă regulat în fiecare seară; scia însă, că zidul spălătoriei era numai dintr’o cărămidă subţire. Odată acest părete subţire străbătut, ar fi în spălătorie, car’ de acolo în bucătărie. De Aici poate trece în sala mare, unde va găsi cheia duplă a scării. Urcând apoi treptele, ajungea pe un gang, de acolo în odaia cu lucrurile scumpe, car’ lângă aceasta era camera de dormit a soţilor Berlot. De aceasta nu-’şi aducea însă bine aminte. N’a întrat nici-odată în ea, a văzut-o numai când uşa era uitată întredeschise. îşi reamintia vag că patul este în fund, lângă un dulap de stejar vechiu şi tare, cu ţîţîni tari de aramă. Deasupra lui dormia o maimuţă mare, îngrăşată de Numeră-Bani, a cărei soarte Pierre Lurier o dorise cu atâta aviditate. După prima aducere aminte, el s’a şi decis ce să facă. A dat, în fine, peste ocasia aşteptată cu atâta răbdare. Se va duce ântâiu, fără ca să fure ceva, numai pentru a-’şi da seamă de loc, să vadă dacă s’a schimbat ceva ; trebue să fee toate măsurile de precauţiune şi să fie prudent, să lucreze cu toată isteţimea. A doua Zi făcu cei şese ehnometri cât îl despărţia de Nizy le Comte. Petrecu o Zi întreagă ascuns într’o pădure, în fundul unei pesteri umede, cu picioarele în apă, fără a fi mâncat ceva. în schimb însă, când ajunse a doua Zi dimineaţa la două oare casa lui moş Berlot, fu bine încredinţat, că nu ’l-a observat nimeni în tot drumul cât parcursese. Pe poteca ce se întindea îndărătul grădinii, găsi o holdă de cartofi, unde culese cât să aibă pentru dejun. Procurându-l şi astfel puţină mâncare şi mai mult enervat gândindu-se la reuşită se acăţa de zidul ce prejmuia poarta din deret a grădinii lui Berlot. Odată ajungând creasta, el se ridică în sus, fără a se gândi că poate să-’și peardă echilibrul; se ateptă și printr’o săriturii norocoasă, se avântă dincolo într’un pom al grădinii. Sgomotul căderii sale între crengiile pomului, deşteptă un câne din vecini, care începu a lătra. Nu trecură decât puţine minute şi se făcu un concert de urlete ce se înteţi», dar’ care car’ se linişti, puţin câte puţin. Se făcu eară tăcere. Pierre Lurier îşi pipăi trupul, să vadă dacă nu şi-a rupt nimic şi începu a cugeta. A fost de multe ori în această grădină, nu însă în afaceri aceasta. Acum se aruncase într’o aventură, minat de dorinţa iresistabilă de a pune odată sfîrşit miseriei sale ; nu stia însă, dacă soţii Berlot mai trăesc, şi dacă tot ei stăpânesc casa. Nu importă! Doar nu venise acum decât pentru a se informa. Dacă va fi alt stăpân, o să vină în noaptea viitoare. Ear’ dacă soții Berlot mai sunt aici, banii lor o să-’l ajute să ajungă și el la o soarte mai bună. Așteptă pănă începură a se arăta Zorile când se coborî apoi din pom, să caute ceva de mâncare. De cân nu se temea, deoarece nu credea să fie în curte vre-un câne. Cel puţin n’a auzit ca să fi luat parte la concertul dintâiu. Se plimbă deci liniştit prin curtea din dos. Era tot ca mai înainte; coteţele porcilor în stânga, car’ grajdul în dreapta. In grajd găsi numai o vacă; ea sări iute în sus când îl zări, se linişti însă după ce el îi vorbi şi începu să o netezească pe șale. După câteva minute el o crezu destul de îmblânzită, pentru a nu se teme câ-l va împunge. Se puse şi mulse lapte pe bucata de pâne ce o avea în buzunarul murdar al hainei. Mâncă fără a simţi cel mai mic desgust. Se întăria și pentru Ziua următoare. Mai culese și câteva poame din grădină, cu băgare de seamă însă, pentru a nu trada că a umblat cineva pe acolo. Toate acestea preparative făcute, se hotărî ca crima să o comită la noaptea viitoare, car’ pănă atunci să-’și caute un pat pentru a se odihni. (Va urma.) Crisa ministerială. „Pesti Hírlap“, foaie guvernamentală, în numărul seu de la 24 oct. n. sorie, că crisa ministerială este inevitabilă. Nu e decât cestiune de câteva d0i lei şi contele Csáky, ministrul cultelor, cu Szilágyi, ministrul justiţiei, vor eşi din minister. Pe de altă parte foile oposiţionale din Cluj primesc telegrama, că Szapáry ’şi-a dat demisia, care n’a fost însă primită. Se comentează foarte viu faptul, că M. S. Monarchul a plecat ieri din Gödöllő la Viena, deşi era hotărît să stea timp mai îndelungat la Gödöllő. Foile guvernamentale nu tăinuesc deloc, că M. S. Monarchal este foarte indispus în urma celor petrecute la Budapesta. Contra triplei alianţe, într’un primarticol care se ocupă cu atitudinea Slavilor faţă cu tripla alianţă „Agramer Tagblatt“ (nrl de la 22 Octomvrie) justifică atitudinea mai ales a Croaţilor prin următoarele vederi nu neîndreptăţite : „Ceea ce ne poate pune în contrarietate cu politica externă a monarchiei, nu este împregiurarea că aceea se razimă pe cutare sau pe cutare grupare a puterilor, ci reflexul ce resultă din aceste alianţe asupra raporturilor noastre interne, în mod uşor de înţeles niciodată nu putem întimpina cu încredere o constelaţiune în relaţiunile externe, când rivalii şi adversarii noştri naţionali din stat o pot exploata pe aceasta ca pe un mijloc pentru suprimarea şi înăbuşirea noastră naţionala şi culturală. Este cu neputinţă a se cere de la noi entusiastii şi abnegaţiune pentru alianţe externe, când acestea în mânile adversarilor noştri este permis să fie în acelaşi timp o armă periculoasă contra condiţiunilor celor mai elementare ale existenţei şi ale viitorului nostru naţional. Morala creştinească ne demandă să ne iubim deaproapele ca pe noi înşine, însă sinuciderea în favorul altuia nu o cere dela noi morala aceasta, şi aceasta nu o poate cere dela noi niciodată nici aşa numitul reson de stat“. Monumentul lui Hentzi şi Croaţii, „ Agramer Tagblatt“ (nr. de la 22 octomvrie n.) primeşee următoarea scrisoare foarte caracteristică pentru situaţiune: „Cum stă astăzi situaţia relativ la desvălirea statuei honvezilor din Buda, ar fi lucrul cel mai cuminte, ca actul de împăcare proiectat să fie cu desăvîrşire între lăsat şi spre ruşinarea binemeritată a unui popor atât de necavaleresc, care nu stie să aprecieze columna de onoare a unui adversar viteaz, aceea să fie transportată cu totul şi aşeztată în Glina sau Belovar, unde sigur ar fi grijită cu toată pietatea. Anume garnisoana cetăţii Buda a consistat atunci dintr’un batalion de grăniţeri din primul regiment banal şi altul de grăniţeri din regimentul de Varasdin-Kreuz, mai departe dintr’un batalion din regimentul italian Cecopieri şi din câteva detaşamente technice mai mici. Cu ajutorul câtorva uitaţi de datorinţă din batalionul italian au isbutit Maghiarii să se urce cu scări de funii în cetate peste aşa numita Wasserbaster, şi prin acest atac, favorisat de mână trădătoare să ocupe cetatea, care în curând a devenit scena unei teribile băi de sânge, in care bonvenii năvălitori cu putere covîrşitoareşi-au stâmpărat setea de răsbunare. Numai intervenţiei generalului Görgey este a se mulţumi, că nu a fost măcelărită garnisoana întreagă. Cu sabia în mână eroicul general Hentzi, încungiurat de o mică ceată de credincioşi, a opus pănă în momentul din urmă cea mai vitejească resistenţă, pănă când a aflat moartea de viteaz, lovit de un glonţ în piept, în piaţa unde astăzi ’i se află monumentul. Dar’ nici atunci dorul da răsbunare al honvezilor nu s’a contenit, căci ei au mai străpuns pe eroul căzut cu numeroase lovituri de baionetă şi ’i-au tîrît trupul un triumf peste piaţă. Dacă prin urmare monumentul lui Hentzi înseninează pentru Maghiari în adevăr o „columnă de ruşine“, cum s’a exprimat dl deputat Ugran în discursul seu fulminant, fără măcar să fie chemat la ordine de president, apoi acela trebue predat unuia din