Universul Literar, 1927 (Anul 45, nr. 1-43)
1927-04-03 / nr. 14
UNIVERSUL LITERAR Cel care trebue ascultat Lumina strecurată sfios prin geamuri fumurii. Oamenii își încheiau lucrul abătuți. Și se potolea, stins, zgomotul mașinilor de cules litere. Din încăperea lungă, cu lămpi atârnate deasupra meselor , se revărsa, înăbușind, mireasmă de cenușă, de plumb topit și de gaz. Treceau copii desculți, cu sferturi de pâine în mâini. Lângă ușă, un maldăr de jurnale vechi și fâșii de hârtie. Iar la o fereastră, o floare stingheră, ca un dar neprimit — căuta soarele. Sleiți, lucrătorii se adunau în fundul sălii și desfăceau pachete unsuroase, și mușcau din pâine. Odihna. Se frecau la ochi și-și amintiau, poate, că în grădini a înflorit primăvara. Și poate se întristau. Atunci sa auzit strigătul. Ei s-au cutremurat, ascultându-1. Și au așteptat, înfrigurați. Și s-au ridicat. Dar un râs prelung, i-a liniștit. Acelaș glas. Pașii repeziți pe scări, coborând spre catul de jos, unde lucrează fete cu trupuri fragede și ochi îndrăzneți. Apoi alt glas, înăbușit de o ușă, care se închise împinsă în fugă. Fata alerga, desfătându-se. Nu-i era încă teamă. Strigase după ajutor pentrucă celalt avea ochi crunți și o strânsese sălbatic în brațe. Dar se smulsese, râzând, și năvălise pe scări. El o urmărea. Se hotărîse că și voia să fie ascultat. Scările de piatră, umede, se sfârșesc in fața unei uși cu geamuri. Sus, se întind tipografiile. In celalt caz, încăperi cu mese lungi, în jurul cărora stau aplecate copile, împăturind coli mari de hârtie tipărită. Mai jos, magaziile. O ușă întredeschisă: saci, butoaie răsturnate și ferestre prin care se așterne, rece, lumina. Fata a trecut prin fața atelierului — fără să se oprească. Nu s-a întrebat. Auzea pașii grăbiți și răsuflarea celuilalt. Simțiminte neînțelese și dureroase o sfâșia». Putea să se mântuie, alergând in mijlocul tovarășelor. Dar n‘a făcut-o. Ci s-a coborât mai jos, spre curte. Cel din urnă pas, iubit, o făcu să izbească sgomotos ușa. Nu se deschise. O smuci. Și se'nfieră zărind ochii celuilalt. Sângele ii biciuia obrajii, înțelese că alături era ușa magaziei. Și băiatul se opinti s-o deschidă. Dinlăuntru, încă zâmbind, fahi își lipise umărul și se‘acordă. . Dar împotrivirea era copilărească. Ușa se desfăcu puțin câte puțin. Și trupul vânjos se arătă întreg, deodată, lângă perete. Ochi au sticlit atunci în lumină proaspătă — și ochii sau coborit, orbiți. Fata se trăsese către fund, printre maldăre de saci. Tremura — și zâmbea, totuș. Nu-și putea aduna gândurile, li svâcnea sângele dureros, dar trupul îi era ostenit ca după boală. Nu știa ce să facă. Voia să strige, dar îi era teamă. Ii era teamă de cel care se apropia încordat. Și îi era teamă de sine. Clipe de tăcere. Ceasuri. Ani. Și deodată, răsuflarea băiatului o deșteptă, înfiorarea sbucni fierbinte. Trupul împietri, împotrivindu-se. O zguduire frântă vârli pe băiat la câțiva pași. Și dinții sticloși rânjiră. Doar el era stăpânul... Cel care trebue ascultat. Brațele lui o înăbușă. Erau brațe de jăratec, ce-i pătrundeau în carne, răscolind tresăriri. Geniu. Pentru că trebuia să se împotrivească. Și nu putea altfel. Nu putea striga. Privirile îi erau vrăjite și trupul tremura, ascultând chemarea unei vieți noui, necunoscute, încercă să se plângă. Să se roage. Dar buze înfierbântate de sânge, îi cuiiră buzele. Durerea o desfăta. Răsuflă. Ochii lui sticleau mari turburi, încercă să scape împotriva dorinții care o țintuia aproape de trupul băiatului. Și nu izbuti decât să-și frângă pieptul de umerii celuilalt. Se sbătu, îngrozită de ea însăți. Pumni umezi se deschideau pe trupul aprins, mângâind. Degetele desgoliseră linierii plini și carnea turbură ochii băiatului. Mireasmă de copilă tăinuită. Cea din urmă împotrivire fu înăbușită »raut. Brațe cu vinele umflate răsturnară trupul pe grămada de saci. Ochi cari fulgeră, întunecați, și ochi cari se închid. Puterea il îmbăta ca o vrajă. In urechi îi răsunau, fierbinți, cântări de izbandă. Trupul îi tremura. Mușchii se inșerpuiau, sugrumați, ca în așteptarea saltului. Oasele se'mpietreau, prăpraznice. Și în ochi se aprindea plumb clocotit. Frământată în brațe, fata aștepta cu pleoape înlăcrămate și obrajii logoriți. Aștepta fără să gândească. Răsuflarea celuilalt îi trezea frânturi de visuri, și amintiri din cărți ascunse în fund de cuiere. Sufletul îi era sfârtecat de lumini necunoscute, cari o slăbeau și o împiedicau să se apere. O îngrozea gândul faptului. Și totul îl aștepta, tresărind. Nu voia să i se împotrivească. Ar fi dorit ca celalt să-i sfarme trupul, crunt. — ea să nu se mustre, mai târziu, că nu a luptat până la urmă. Și, deodată, st ninsoarea de jăratec, slăbi. Ochii lui se rătăciseră. Voința se surpă, frântă. Șovăi. Trecură clipe de încordare, în suflete. Și iarăș șovăi. Se trudea, parcă, să-și cheme gândurile, să și le orânduiască. Trupul i se destrăma, dureros. Ochii se veștejiră. Simțiri de puregain, de baltă caldă sub arșiță, de must cu mireasmă râncedă ș i se revărsară în suflet. încordarea se pierdu, depărtându-se, ca o fluturare de aripi. In urmă-i rămase trupul secătuit de patimă. Frânt. Fata s-a deșteptat. O nemulțumire pizmașă îi împungea ochii. Ar fi biciuit chipul celui care își căuta, pierdut, gândurile. Il privi. Fără să cuvânte, înțelese că nu mai e stăpânul. O bucurie fierbinte a năpădi. Pâraie de sânge se prăvăliră, însuflețind mădularele. Și corzi au plesnit, rupte de șuvoiul lăuntric. Și s'au frământat, răscolindu-se, strigăte ce vesteau izbânda. Celalt, încercă s-o prindă în brațe. Dar vraja pierise, înfruntând primejdia, fata zâmbi batjocoritor. Brațele, ostenite, nu au apucat decât veștmântul. Și pumnii fetii au lovit, adânc și fățiș , ca o răzbunare. Pași vioi, până la ușă. Cuvinte șontite. Și un râs izbucnit din durere și desfătare. Râsul se amestecă, la capătul nării, cu glasuri tinere. Apoi, pieri. Alături, nălucirea îl obosea. O îndepărtă strângând ochii. S-ar fi spus că fata rămăsese la ușă, îmbiindu-l. Se ridică, aspru, cu fruntea răsturnată. Și privirile nu-i întâlniră trupul. O furie ce clocoti fierbinte, împletită cu aburi de desgust față de el însuși — îl întărâtă. Alergă până la ușă. Pe scară — nimeni. Viața il cuprinsese iarăș. Dar fata alergase, de acum, prea sus. Se auzi răsunet de clopot izbit îndesat, începea lucrul. Privi in juru-i îngrozit. Apoi se prăvăli, iarăș, până în adâncuri. Și — plecând capul — urcă, sleit, scările. Voia să ajungă sus, acolo unde lumina se strecoară sfios prin geamuri fumurii. MIRCEA ELIADE dus aminte că abia trei zile în urmă tradusesem într'un simulacru de realitate hotărârea de a avea o atitudine. ..Sunt din nou musafirul lor, la masa familiară peste care se revarsă lumina albă a lustrului electric. El se îngrijește să aibă întotdeauna în casă țigările pe cari le fumez cu preferință. Mă întreabă ce băuturi îmi plac și-mi acordă o oră de conversație cu soția lui, în timp ce el, pe o canapea alături de noi, își face somnul digestiei. ,Pe mine insă mă chinue adevărul, mă sufocă, îmi vine să urlu ca un nebun, căci nu pot suporta minciuna asta îmbrăcată în haina modestă și candidă a prieteniei. Mă dor privirile acestei femei și mă ardimiirățișelile lor indiscrete, parcă sunt cercuri de pază care îmi prăjesc trupul. Aș vrea să strig : m'am săturat să fiu ,griveiu‘‘ în poarta voastră, — dar sunt laș... O, lașitatea asta s-a făcut stăpână pe toate sornurile mele !... „Și, în timp ce eu mă zbucium pe ascuns, el se trezește și se apropie de noi. Sunt convins că mă simte, mă înțelege, căci îi aud glasul, ca din altă lume, vibrând domol, dar mușcător de blândeța ironiei : — „iară ai căzut pe gânduri , lasă, nu te mai gândi... mai fumează o țigară...“ „O, placid om al Nordului ! Tu nu vei avea niciodată nici arzătoare dorinți, nici sângeroase dureri ! Pentru tine totul se reduce la distracție, la liniște și la digestia ce urmează unei mese copioase. Tu n‘ai suflet și nici nu bănuești că alții l’ar putea avea...“ — ..Aceasta e viața mea dragă prietene de când nu ne-am văzut. Nu ți-am descris-o eu, am descoperit din întâmplare aceste pagini tipărite și m‘a izbit pasajul cu țigările... Nu mai am nimic de adăugat afară doar de recunoștința pentru autorul lor care m-a scutit să-ți fac descriere, tocmai acum când sunt grăbit, o căci mă așteaptă „masa cu țigările”. O strângere de mână de la Toporaș. IUL GIURCIA 215