Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)
1939-06-17 / nr. 24
UNIVERSUL LITERAR 17 Iunie 1939 6 Profil de legendă de PERICLE MARTINE SOU Are, în sfârșit, și cultura noastră, prilejul unei comemorări cu adevărat mare, comemorare ce ar putea fi ridicată la rangul de eveniment universal. Cincizeci de ani de la moartea lui Eminescu! Cincizeci de ani numai — atât de puțin în realitate, căci sunt încă printre noi oameni cari au trăit în același timp cu marele și nefericitul poet, l-au cunoscut poate în persoană, sau au auzit de el mai târziu, când figura înzestrată cu o aureolă aproape sacră a Poetului, începea să capete conture de legendă — dar atât de mult în cealaltă realitate, a Spiritului, unde timpul și valorile se desfășoară și se încheagă după alte legi, deosebite de cele ale traiului de fiecare zi. Pentru cei care au cultul valorilor adevărate și sunt înzestrați cu acea simțire specială a evocării și a pietății, comemorarea acestor cincizeci de ani de la moartea Poetului sădit în sufletul fiecăruia dintre noi, e ocazia unei mari și neegalate bucurii. Când acum câțiva ani, lumea întreagă comemora o sută de ani de la moartea lui Goethe, — am participat și noi, străini și depărtați de figura marelui artist, fiindcă peste fruntariile naționale, peste deosebirile de simțire, de trăire, sau de gândire, ne apropia de acel eveniment bucuria sărbătoririi unui om care a știut atât de bine să împace rigorile artei cu inadvertenețele vieții, creind din existența lui o poemă perfectă și vastă, capabilă să oglindească în ea o omenie întreagă. Deși nimic nu ne lega direct de Goethe, ni-l simțeam totuși aproape, nu numai prin opera sa, dar însăși figura lui ne era familiară, aveam impresia că e unul din preajma noastră, abia trecut dincolo, în ziua vecinică și participam la comemorarea morții lui cu sentimentul precis că ne aflăm în fața unui om ce-și păstra încă perfecte toate conturele fizice, toate calitățile și însușirile ființei lui. Vrem să spunem că în mintea fiecăruia dintre cei ce-l comemorau, figura lui Goethe era bine precizată în timp și în spațiu, în cultură și în istorie, încât comemorarea morții lui era ca și slăvirea unui fapt concret, aproape material. Dela moartea lui Eminescu al nostru nu ne despart decât cincizeci de ani. El este al nostru, a trăit, a suferit aici, a dat mânia cu oameni care, poate, și astăzi se mai plimbă printre noi, fiecare lucru ni-i amintește și sunt stări ce ne vorbesc încă de el — dar, cu toate acestea, avem cu toții impresia că, la cincizeci de ani de la moartea lui, comemorăm un mit. Eminescu e pentru cultura și neamul nostru o valoare atât de mare încât deși nu ne desparte de el decât o viață mijlocie de om, profilul lui se pierde în negura vremilor, ca un personaj de poveste, ca un erou a cărui prezență istorică nu interesează când a existat ca atare, fiindcă actualitatea lui e permanentă și nelimitată. Cu cât un om se ridică mai sus în conștiința celorlalți oameni, cu atât figura lui se despovărează de caracterele materiale, capătă contururi de simbol și se desprinde cu totul de lumea în mijlocul căreia trăește totuși. Eminescu s’a înălțat atât ,de mult în conștiința neamului românesc încât chipul lui s’a prefăcut în mit și aproape ne vine greu să mai credem că cel care a creiat ,„Doina“, „Luceafărul“, „Sonetele“, „Mai am un singur dor“ și toate acele bucăți de poezie pură în care frământarea sufletului romantic e atât de natural evocată în directive de dragoste față de femee și față de natură, — ne vine greu, spunem, să mai credem că acel Poet putea fi văzut acum cincizeci de ani doar sub chipul unui om asemenea nouă. Figura regelui Buerebista sau a cine știe cărui voevod trac ni se pare mai precizată în istorie, cu toate că se pierde în mileniu și rămâne apocrifă, decât figura Poetului care a trăit abia acum cincizeci de ani. E un mare secret al destinului, felul și puterea cu care a reușit să facă din Eminescu, atât de repede, o apariție legendară. Și poate că Eminescu însuși și-a provocat destinul la aceasta, prin setea cu care a dorit totdeauna să se confunde cu ceea ce este mai viu, mai esențial și mai permanent în existență — cu natura, cu tristețea, cu singurătatea — și prin tăria sufletească cu care s’a izolat mereu de oamenii și de moravurile epocii lui. Poate că chiar atunci, printre cei care-l puteau vedea în fiecare zi sau în fiecare săptămână, apariția lui era bizară, străină de lumea aceasta, ca un fenomen cosmic periodic, vizibil pentru toată lumea, dar neînțeles de nimeni. Din copilărie și până în ultimul an, Eminescu n’a trăit așa cum trăesc toți oamenii, ci a trăit mai curând integrat într’un regn intermediar dintre om și natura vegetală : cu unul se asemăna prin conștiință și mizerie, cu cealaltă se înfrățea prin libertate și duioșie. Adeseori îmi vine să cred că Eminescu, asemeni marilor legende mistice, nu s’a născut din oameni, ci a fost o plăsmuire misterioasă a cine știe căror forțe din natură, — atât de extraordinar mi se pare totul din viața Poetului nostru. Dar dacă ne putem gândi la o ascendență miraculoasă a Poetului, nu putem uita că el a trăit printre noi, s’a sbuciumat, a suferit în mijlocul oamenilor ca într’un infern, tot timpul cât destinul l-a condamnat să rămână într’o lume care nu numai că-i era străină dar era și cu totul ostilă aspirațiilor, sufletului, generozității sale. Treizeci și nouă de ani, Eminescu n’a făcut decât să se lupte, să câștige o clipă în care să se simtă împăcat cu existența. Această clipă nu i-a fost însă acordată. Cel mai mare om, pe care l-a dat neamul nostru — mare prin onestitate, prin credință, prin patriotism, prin dezinteres și prin muncă — a fost și cel mai nefericit. In afară de Poeziile, în care s’ar putea crede că melancolia nu este decât o consecință a educației intelectuale a poetului, ne-au rămas de la el și câteva scrisori, mărturii autentice ale felului în care a suferit el, și a naturii, cu totul superioară, a suferinței lui. ..Crede-mă... că de azi sunt un om pierdut pentru societate îi scrie el unui prieten. O singură fericire ar renaște în sufletul meu, dacă aș putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. P am disprețuit și acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s’a coborît în mocirla vremurilor de azi“... Este închisă în aceste cuvinte expresia unei suferințe ce trece dincolo de înțelegerea oamenilor. Cine ar putea înțelege această suferință ? Este suferința mută a vietăților din natură, care se trezesc deodată sub razele soarelui, dar știu că această favoare le e dată numai pentru a cunoaște moartea. E suferința codrului în preajma iernii. Cine poate înțelege această suferință? Nimeni, Eminescu a înțeles-o atunci când a transpus în versuri tristețea codrului, ca și când ar fi transpus propria lui tristețe. La comemorarea celor cincizeci de ani de la moartea lui, nu-l putem slăvi pe Eminescu decât sărbătorindu-1 în noi înșine. Un mit, un erou de legendă, un Făt-Frumos din basme nu poate fi slăvit decât căutând să ni-l apropiem cu imaginația și cu simțirea. Eminescu numai astfel poate fi sărbătorit. Și de aceea, anul acesta — veritabil an eminescian — comemorarea Poetului este, de la un capăt la altul al țării, în lung și în lat, în adâncime și în înălțime, o bucurie generală, un moment de exaltare intimă și discretă, pentru că oricine se gândește la figura și la opera lui este imposibil să nu-și aducă aminte de propria sa viață și de simțămintele lui cele mai curate, pe care Poetul le-a strâns și le-a cristalizat atât de perfect în versurile sale. Sărbătorirea lui Eminescu este o sărbătorire a propriilor noastre emoții, a celor mai profunde tresăriri de bucurie sau de tristețe în fața vieții ori a naturii românești. In fruntea boltită a boemului dela 19 ani se oglindește tinerețea și frumusețea unui popor întreg, iar în privirile ostenite, drapate cu vălul boalei și al resemnării luciferice ale omului de-o superbă maturitate de la 37 de ani, se citesc toate înfrângerile cunoscute și toate înălțările visate, pentru el și pentru toți semenii lui, de creatorul Luceafărului, exemplar unic născut din cea mai brutală realitate combinată cu cea mai depărtată legendă. Dealtfel, primele controverse logice, din care s'a născut mai târziu școala Nyaya, s'au purtat tocmai asupra textelor sacre, asupra feluritelor interpretări care se puteau da unei indicații din Vede, și aceasta, pentru a putea realiza mai exact un ritual, pentru a-l săvârși în conformitate cu tradiția. Dar această tradiție sacră, exprimată în Vede, este revelată. A cerceta sensul cuvintelor, înseamnă a rămâne în contact permanent cu Logosul, cu realitatea spirituală absolută, supraumană și supra-istorică. După cum pronunția exactă a textelor vedice aduce după sine o maximă eficiență în ritual — tot așa înțelegerea exactă a unei sentințe vedice aduce după sine o purificare a minții și, deci, contribuie la liberarea spiritului. Așadar, toate disciplinele spirituale aveau ca suprem scop dobândirea libertății, descătușarea din mirajele ignoranței sau iluzoria participare la Creație. Practic, această desolidarizare de Cosmos se traduce prin răsturnarea tuturor valorilor umane. Ceea ce se petrece pe pământ, și în toată Creația, este tocmai contrariul de ceea ce este cu adevărat. Intre experiența umană sau feluritele niveluri cosmice și realitatea absolută, este aceeași deosebire ca între non-esse și esse, asat și sat. Drumul către esse nu poate trece prin non-esse. De aceea cel care vrea să dobândească libertatea absolută — adică, să „devină ceea ce este", să realizeze succidonanda — trebuie să înceapă prin a nega și suprima de fapt tot ce se leagă de „condiția umană". Să „răstoarne", adică, toate valorile umane. Avem de a face, aici, cu străvechea concepție, atât de frecventă și în ritualele brahmanice, că tot ceea ce este divin este contrariul a ceea ce este uman. Formula aceasta a inversiunii rituale se verifică necontenit în teoria și practica sacrificiului brahmanic; mâna dreaptă a omului corespunde mâinii stângi a zeului, un obiect spart pe pământ este un obiect întreg în cealaltă lume, etc. Magia sacrificiului realizează această „răsturnare", prin care oficiantul izbutește să participe ,la o realitate inaccesibilă condiției umane. In sacrificiul brahmanic, prin magia ritului, sat (Prajapati) coincide cu asat (obiectele rituale, etc.), ființa cu neființa. „Răsturnarea" aceasta, care e atât de caracteristică sacrificiului brahmanic, a rămas modelul ideal al tuturor tehnicilor spirituale pe care le-a creiat India pentru dobândirea, eliberării sufletului". Toate se pot reduce la acelaș tip: realizarea unei stări care să fie exact contrarie condiției umane. Pentru că tot ce există în Cosmos, — și, deci, în primul rând tot ce caracterizează condiția umană — este devenire, mișcare, schimb, — cel care dorește eliberarea trebuie să înceapă prin a suprima mișcarea. Deaceia tehnicile yogice fixează poziții corporale stabile (asanas), în care yoginul trebue să mediteze. Deaceia respirația, atât de agitată și de variată, este ritmată iar mai apoi, aproape suspendată prin practicile numite pranayama. Respirația e expresia perfectă a vieții, a condiției umane, în necontenită agitație, modulându-se după stările biologice și psihice, în strânsă depndență de lumea din afară. Ritmul respiratoriu este cel dintâi pus spre static; este, în acelaș timp, prima victorie asupra „vieții", asupra „umanului". Căci firea omenească — întocmai ca orice altă existență condiționată de legile Cosmosului — înseamnă „trăire", „modificare", devenire. Ritmul simplifică „devenirea", tinzând cu timpul să o anuleze. Căci, așa cum se știe, scopul final al pronagamei este să obțină suspendarea respirației. Adică, să realizeze, în chiar „viața" omului o oprire pe loc. Dar această oprire înseamnă anularea condiției umane, adică, anularea lui non-esse, apropierea de esse, care este imobil, autonom, beat. Toată practica Yoga are scopul acesta de a suspenda „trăirea", de a „răsturna" viața omenească, înlocuind mișcările și automatismele umane prin stări pe loc. Asana și proțayama sunt doar două din cele opt angas ((„membre") ale tehnicei yogice. Dar și celelalte angas au acelaș scop: să distrugă germenii oricărei acțiuni umane. Puritatea și asceza sunt tocmai contrarii condiției umane, căci aceasta tinde să se perpetuieze prin impuritate și viață sexuală. De asemenea, orice fel de „meditație" și de „contemplație" este contrarie legilor și automatismelor vieții psiho-mentale. A medita înseamnă, înainte de toate, a fixa conștiința într-un" singur punct. Definiția pe care o dă tratatul Yoga-sutras concentrării mentale (dharana) este tocmai aceasta: „a fixa mintea într-un punct". Fluxul psiho-mental, ca orice formă a Vieții, a devenirii, este în necurmată agitație, în continuă curgere. A-1 opri pe loc, a-1 „fixa”, înseamnă a răsturna acest ,,instinct". In sfârșit, e inutil să adăugăm că însăși formula rezumativă a Yogei exprimă foarte precis această „răsturnare". Patanjali definește Yoga, „suspendarea stărilor de conștiință" (yogascittivrittinirodhah). „Stările de conștiință" sunt creația fluxului psiho-mental; aparțin, ca atare, devenirei universale. Ele nu sunt tribute, ale spiritului (purusha) care, ca tot ce e cu adevărat real, este static, impasibil, beat. A suprima stările de conștiință, însă, înseamnă a suprima chiar simbolul condiției umane. Tehnica yogică încearcă să „răstoarne" orice activitate biologică și psiho-mentală omenească. Drumul către libertate este acesta: a face contrariul decât ceea ce ne îndeamnă „viața", decât ceea ce este „înnăscut" în om, decât ceea ce ne silesc instinctele. Viața ne invită la o continuă „devenire" și agitație; trebue să facem contrariul, să încercăm, în toate funcțiunile biologice și psiho-mentale oprirea pe loc. Viața ne îndeamnă la procreație, trebue să realizăm contrariul, asceza și puritatea absolută. Această lege a „răsturnării" și a „contrariilor" se verifică după cum vom vedea îndată, chiar în anumite tehnici secrete tantrice. Tot o „răsturnare" a psiho-biologiei umane se întâlnește, implicit, și în practica buddhistă a meditației. In afară de asemănările generale între buddhism și yoga, pe care le-am cercetat în cartea noastră Yoga (p. 166 sp.), trebuie să amintim aici, în treacăt, importanța pe care o acordă textele ascetice buddhiste, ieșirii din automatismele psiho-biologice. Chiar într'un „discurs" atât de puțin tehnic cum e Dighanskaya, se întâlnesc (ch. XXII) recomandări de felul următor: „un ascet, când umblă, are o desăvârșită înțelegere a umbletului; când stă are o desăvârșită înțelegere a statului; și când șade, își înțelege perfect (actul) șederii sale..., și orice stare ar avea corpul său el înțelege perfect starea aceasta... înaintând sau retrăgându-se, el are o exactă înțelegere a ceia ce face, privind..., el are o exactă înțelegere a ce face face; ridicându-și brațul sau lăsându-l să cadă, el are o exactă înțelegere a ceiace face; purtând haina... el are o exactă înțelegere a ceiace face, mâncând, bând, mestecând și gustând, el are o exactă înțelegere a ceiace face, etc...." Omul îndeplinește toate aceste funcțiuni automat, fără să-și dea seama de fiecare gest în parte, fără să fie prezent în propria sa voință organică și psihică. Acest automatism bio-psiho-mental caracterizează condiția umană. Cel dintâi pas spre „eliberare" se face suprimând acest automatism, adică, „răsturnând" condiția umană, împotrivindu-se cu orice preț oricărui „instinct" și oricărei funcțiuni vitale. Iar atunci, când funcția vitală nu poate fi suprimată (d. ex. mâncarea, umbletul, gesturile, etc.), ea este „înțeleasă", adică făcută prezentă permanent atenției și comprehensibilității ascetului. „Prezența" aceasta — care se recomandă în foarte multe tehnici asceticcontemplative indiene — este o formulă psihică a realului. Devenirea oarbă și nesemnificativă înseamnă de fapt „absența" omului, precaritatea inițiativei sale în Cosmos, participarea lui inconștientă și involuntară la drama cosmică, într'un cuvânt, irealitatea vieții umane. Drumul către suprema „răsturnare" a condiției umane implică, așa cum am arătat multă parte (Cosmical homology and Yoga), o prealabilă homologare a ascetului cu principiile regulatoare ale Cosmosului. Eliberarea finală presupune o etapă prealabilă de perfectă armonie a omului cu ritmurile cosmice. Nu se poate obține o desăvârșită des-solidarizare a omului de Cosmos, atâta timp cât omul nu s'a „cosmizat" perfect el însuși. Din Haos nu se poate trece direct în libertate. Faza intermediară este „Cosmosul", adică, realizarea — în toate nivelurile vieței bio-mentale — a unui ritm și a unei armonii perfecte. Ori, acest ritm și această armonie ne este indicată în chiar structura universului prin rolul de „unificator" și dirijor pe care îl au astrele, în special luna. Ritmul lunar guvernează și „unifică" niveluri diverse de realitate: ploaia, vegetația, marea, femeia, etc. Luna are, de altfel, oarecare asemănare cu omul: are, înainte de toate, „viață". Luna „devine"; se naște, crește și moare — întocmai ca și omul. Soarele, mereu egal cu sine, este oarecum exterior structurei vieții umane. Luna, dimpotrivă, „trăiește", dar trăiește ritmic, armonic, cosmic. Și, înainte de a depăși condiția umană, ascetul trebuie să devină el însuși un cosmos perfect. Aceasta se obține mai ales printr'o homologare cu ritmurile cosmice, în deosebi cu luna (cf. studiului nostru mai sus citat). Homologarea și „cosmizarea" aceasta este, repetăm, numai o fază intermediară, care precede eliberarea. Cel care se oprește la această etapă nu dobândește libertatea, autonomia absolută. Homologării îi urmează necesar — așa cum se verifică mai ales în tehnicile tantrice — o „răsturnare" completă. Această „răsturnare" care urmează homologării cu ritmurile cosmice este evidentă, bunăoară, în erotica mistică (tantrism). Exercițiul final în aceste obscure practici are tocmai acest scop: boddhicitam notsrjet. Prin „întoarcerea" semenului se realizează o stare absolută, dincolo de „contrarii", o „totalizare" pe care condiția umană nu o poate cunoaște, întocmai după cum în sacrificiul brahmanic, oficiantul izbutește să obțină coincidența lui Prayapati (sat) cu obiectele rituale (asat) — tot așa în aceste practici tantrice se obține coincidena lui esse („totalul ) cu non-esse (individul). Fiind încă în „viață", ascetul devine totuși real și liber. Dar și acest lucru e important de subliniat — liberatatea, autonomia spirituală deplină, se obține printr'un act de „răsturnare", de negație a legilor și instinctelor umane. Că „răsturnarea" are, în Tantra, un sens fiziologic concret („întoarcerea" semenului), în timp ce în alte discipline are un sens de atitudine spirituală (phalathishna vairagya din Bhagavat-Gita: „renunțare la fructul actelor sale"), nu importă. Semnificativ este faptul că toate soluțiile pe care India le-a oferit problemei libertății se pot rezuma in următoarea formulă: răsturnarea tuturor valorilor și suprimarea (prin „contrarii") a tuturor instinctelor umane, cum condiția umană este în genere iar un rezultat al evoluției cosmice — drumul spre libertate necesită des-solidarizarea de Cosmos. Dar, atât „răsturnarea" valorilor și instinctelor umane, cât și prealabila homologare și dessolidarizare de Cosmos — nu presupune o concepție negativă a „Vieții". India, prin coincidentia oppositorum, acceptă, în cele din urmă „viața", pentru că, pentru gândirea indiană, esse poate coincide cu non-esse, și întocmai după cum Prayapati poate coincide cu obiectele rituale — tot așa un spirit liber își poate continua viața pământească divan mukti). MIRCEA ELIADE LA nu știu care congres feminin a luat cuvântul și un venerabil reprezentant al trecutelor vremuri. Dacă îmi aduc bine aminte, în zilele congresului cu pricina, acel distins bărbat era președinte al Adunării Deputaților. El spunea între altele, că „vechile obiceiuri ale femeii române sunt părăsite“. Femeia de azi, adică, nu mai este cea de odinioară, iar fetelor nu li se dă educația potrivită pentru a deveni soții demne și mame bune, îndeosebi fetele, sunt prea îndopate numai cu poezie și știință. Astfel apoi, femeia română de mâine devine „cât mai îndepărtat de acest neam“. Cititorii acestor rânduri să nu creadă, că vreau să combat cuvânt de cuvânt teza acelui bărbat venerabil. Cu toate că nu sunt numai de ieri, de alaltăieri, am simțul proporțiilor. Recunosc dureroasele adevăruri preconizați atunci într’un discurs apreciat de întreaga presă română. Intr’adevăr în zilele noastre nici chiar „femeile de odinioară“ nu mai sunt ca odinioară. Rămânând totuși femei de odinioară (ah, dintele vremii!), și-au însușit și ele obiceiurile zilelor de acum. O oglindă a vremii este pregătirea școlară și extrașcolară a fetelor. Această pregătire au fixat-o Corpurile legiuitoare, alcătuite numai din bărbați și presidate totdeauna decât.e un bărbat Se confirmă și de astădată netăgăduitul adevăr, că femeile sunt totdeauna așa cum le doresc bărbații (va să zică nu așa, cum ei afirmă în discursurile lor, că le-ar dori). Femeia secolului al douăzecilea e creațiunea bărbatului din acest secol. De aceea n’am înțeles și nu înțeleg afirmația, că fetele zilelor noastre sunt „prea îndopate cu poezie“. Da că alungarea poeziei din sufletele fetelor e considerată drept o problemă actuală ? Din capul locului eu cred, că fetele zilelor noastre nu pătimesc în prea mare măsură de boala poeziei. Sărăcuțele de ele, nici nu mai au vreme să-și ridice ochișorii către cerul înstelat. Când stelele răsar, sunt sdrobite de oboseală și nu le mai trece prin minte să ofteze: Cobori încet, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază... Nimeni nu se plimbă ,,pe lângă plopii fără soț,“ pentru că acești plopi nici nu mai există. Securea nemiloasă a vremii i-a tăiat. De altfel, chiar și ochii frumoși de pe vremuri au cam dispărut, înlocuiți fiind cu... picioare frumoase... In toate vremile, fetele au fost subiecte de poezie. Pe nu știu care strănepoată a marelui Trăiam (vă asigur, că s’au scurs multe toamne de-atunci), eu numeam: „a poeziei dulce înotrupare“. Să știți, că avem perfectă dreptate, înainte de măritiș, gândurile fetelor de pe vremuri erau versuri, — rimate, ori fără ritm, și rimă, — dar versuri... Păcat, că nu se poate alcătui o listă cu cititorii ardeleni din vremile trecute ai volumelor de poezii, încredințez pe oricine, că lista aceasta ar fi împodobită aproape numai cu nume de fete și fetișcane. In tinerețele mele nu mi s’a întâmplat niciodată, ca fiind „în vizită“ la cutare domnișoară să-i cer volumul cu poeziile lui Eminescu, iar ea să nu-mi îndeplinească la moment cererea. In Ardealul de după prăbușirea curentului antieminescian, poeziile marelui bard al plopilor fără soț s’au vândut cu carul... Nu există fată, care să nu dorească măritișul. In fața unui pretendent însă, toate șovăiesc și fac ce fac, ca să amâne desfășurarea mult doritului eveniment cu o săptămână, ori două... Fetele își dau prea bine seama, că măritișul e încheerea unui volum de versuri sentimentale și începutul volumului de proză, ori, în cazul cel mai bun, de... versuri filosofice. De farmecul poesiei sentimentale o fată se desparte după destul de mari frământări sufletești. Chiar și fără măritiș zilele noastre o constrâng, totuși, să se despartă. Să nu creadă însă nimeni, că despărțirea e ușoară. In calitatea mea de profesor de religie al unei școale secundare de fete mi se întâmplă adeseori, ca la cutare lecție să recitez vre-o strofă, ori mai multe, din Eminescu. Sunt un om al secolului trecut și prin urmare, n’am aparat fotografic la mine, ca să fotografiez ochitorii elevelor mele în clipele unor astfel de recitări, încredințez pe oricine, că ar fi niște fotografii de-o neîntrecută frumusețe. Auzim și azi pe domnișoarele noastre cântând, ori fredonând, cântece auzite la „Radio“, cu cine știe ce cremă... Ce să facă, sărmanele fete ? Sufletele lor doresc poezia. N’au la îndemână balsamul adevărat al dorului. Sunt nevoite a-1 înlocui cu balsam de contrabandă... Prin urmare, trebue să facem totul pentru reintrarea poeziei în sufletele fetelor noastre. Poezia nu e producătoare de ravagii. Pe fete la nici-o întâmplare n’o să le îndepărteze de neamul lor și nici de adevărata lor menire. Să nu uităm însă un lucru. Principala condiție a acestei reîntronări e plantarea din nou a... plopilor fără soț.. Ignoranță și libertate (Urmare din pag. 3-a) Fetele și poezia de SEPTIMIU POPA