Universul, iulie 1887 (Anul 4, nr. 168-192)

1887-07-24 / nr. 189

Universul No. 189 generalul Robilant, cari se mângâiaseră un moment cu speranța că vor moșteni pe Depretis, sunt astăzi, în urma afaceri­lor din Africa, omeni pierduți—politicește. Din stânga este unul, a cărui situație personala desfide tate rivalitățile și care ar putea fi președintele consiliului. Acesta e d. Cairoli. Dar starea sănătății d­lui Cairoli nu pare potrivită cu greutățile președinței consiliului. Ori­cum, evenimentele actuale sunt des­tul de grave pentru ca criza ministerială se nu se prea prelungesca... In curând vom vedea cine va lua moștenirea. Antigon. Corespondența Telegrafică (Serviciul telegrafic al „Universului“). Prințul de Coburg și-a amânat plecarea la Sofia Viena, 21 iuliu. Din izvor sigur se afirmă că prințul de Coburg era decis se plece în Bulgaria ori la 4 eesuri după amiazi. In urma u­­nei depeșe primite din partea sultanului însă, prințul și a amânat plecarea. Acesta depeșa sfătuiește pe prinț se aștepte se se pronunțe puterile înainte de a ple­ca. Prințul n’a răspuns încă și nici nu se știe ce hotărîre va lua. Duelul Boulanger-Ferry nu se face. Paris, 21 Iuliu. Intr’o comunicare adresată ziarelor, martorii generalului Boulanger declară că se retrag, pentru că martorii d-lui J. Ferry refuză să accepte condițiile luptei. Cei do inie­r, după ce au­ cerut un schimb de glonțuri nedeterminat până ce unul din adversari ar fi rănit, ajunseră să con­simtă la schimbul unui singur glonte la 20 de pași, fără comandă. Martorii d-lui J. Ferry nu au acceptat decât schimbul u­­nui singur glonte dar la 25 de pași și cu comandă. O nouă constituție sérbesca Belgrad, 21 Iuliu. O comisie de 16 membri a fost însăr­cinată să redigeze un nou proiect de con­stituție. Katkof și ziariștii francezi Paris, 21 Iunie. Martea lui Katkof a produs aci o vie impresie. Sindicatul presei se va întruni mâne pentru a decide trimiterea unei delegații care să asiste la înmormântare. ACTE OFICIALE S’au făcut urmatorele numiri și per­mutări în personalul serviciului peniten­ciar ; d. Teodor Negruți, șef al biroului corespondenței în direcția generală a în­chisorilor ; d. Vasile Tănăsescu, șef de ambulanță penitenciară ; d. Alecsandru Macri, grefier comptabil la penitenciarul — 2 Mărgineni; d. Q­. I. Ionițiu, grefier con­­tabil la asilul de infirmi Rachitósa ; d. Gheorghe Dumbravă grefier-comptabil la arestul curților din Craiova; d. Luca Manovici a fost numit director al ares­tului preventiv din județul Constanța. INTEMPLARI nirtr t-ext dleție O bandă de hoți care jefuia cai, boi și vaci de ale locuitorilor de prin comu­nele rurale de pe lângă Galați, a fost prin­să în noptea de 14 spre 15 curent de către poliția locală. Acesta bandă furase în urmă doi cai de la locuitorul Ion Jernică din comuna Vizirul, județul Brăila, și pe cari îi vân­duse în Galați, unul prețuind ca la 260 lei lui Petrache Toader de peste șanț cu 40 franci și cel al doilea de o valore de 200 lei l-au vândut lipovanului Vasile Ilie cu 25 lei. Hoții au mărturisit faptul. XIXIT CAFIT^-La. Foc.—Marți pe la coșurile 4 și un sfert, un foc mare a isbucnit pe șeaaua Bonaparte No. 14, la casele d­lui Vasile Brânzaru. Focul, care nu se știe cum a luat naștere, a ars un grajd și două odăi de la casă, și a fost stins tocmai pe la 5 casuri de pompieri. Naltele sfere politice germane sunt con­vinse că resboiul cu Rusia e o necesita­te, durerosa dar neînlăturata. Pregătirile se fac fără zgomot, dar fără entuziasm. Lupta va fi neriașa și se știe că cel bă­tut va fi zdrobit și cel care va învinge nu va câștiga mai nimic. Acesta o asigură corespondentul ber­­linez al „Independenței belgiane.“ Din Varșovia, se telegrafiază aceluiași ziar că acolo tota lumea crede într’un război apropiat între Rusia și Germania. N’ar fi chestia decât de câte­va luni. Ceea ce e sigur, e că regimentele de ar­tilerie au fost îndoite la fruntaria vestică. Garnizona Varșoviei a fost mărită cu 8000 de omeni. 12 regimente noui de cavalerie au sosit în Polonia în luna lui Iuliu și se anunță sosirea a 18 regimen­te de cazaci (74.000 omeni.) Doi generali, membri ai stat maioru­lui Țarului, au sosit la Varșovia ca să se Înțelegă cu stat-maiorul generalului Gur­ko în privința războiului care devine din ce în ce mai probabil. Știri prin poștă Francezul Bercillier, locuitor în Versail­les, socotindu-se victimă a unei sen­tințe nedrepte a judecătoriilor franceze, și-a lăsat întrega lui avere (600,000 fr.) moștenitorului de tron al Germaniei în scopul de a funda o colonie agricolă în Germania.* * * Un congres internațional de volapükigti se va aduna la München, de la 27—30 cor. Se vor face desbateri asupra limbel uni­versale gi asupra mijlóoelor de a o pro­paga. Toți volapükigtil sunt invitați la a­­cest congres.* * * La sfîrșitul lui August se va dbif&i­ de la Londra congresul organizat de federa­ția internațională a liberilor cugetători. Iată chestiile cari se vor discuta la a­­cest congres: 1) învățământul laic: învățământul tre­­bue să fie indiferent față cu religia, sau să fie fățiș ostil credințelor religiose ? — 2) Ce elibera cugetare? Examinarea doc­trinelor filosofice : spiritualism, materia­lism, pozitivism.—3) Libera cugetare pate fi despărțită de chestia socială?—4) Hip­notismul.—5) Arderea cadavrelor (cre­­mația.) * • » * Vineri, 24 Iuliu (5 August) 1887 Un monarh original împăratul Braziliei, al cărui portret îl dăm în numărul nostru de azi, se află de câtă­va vreme la Paris. Acesta reamin­tește unui cronicar parisian urmatorele suveniri de pe timpul unei alte vizite fă­cute de dom Pedro capielei franceze. Era în anul 1877. Dom Pedro, abia so­sit la Paris, își exprimă dorința de a ve­dea pe Victor Hugo și acesta a dat naș­tere unor incidente curiose. Ca și Ludovic XIV, împăratul se plân­gea de tirania regulelor etichetei cari nu-l tasau cu desăvârșire liber pe voința lui, întrebase prin ambasada sa dacă Victor Hugo ar voi să­­ facă o vizită și poetul răspunsese că nu se duce la nimeni. Dom Pedro lăsă atunci de o parte or­ce etichetă și trimise la poet să-l ruge, să pri­mescă la el pe împăratul Braziliei fără șambelan și fără maestru de ceremonii. La 22 Maiti, la 9 cesuri dimineța, îm­păratul Braziliei sosea la Victor Hugo. Salutând pe poet, îi spuse aceste cuvinte pe cari istoria ar trebui să le păstreze : „Domnule Victor Hugo, liniștește mă, sunt puțin cam sfiiccos“. Victor Hugo îl introduse în salonul său, și îl puse să șază lângă densul.­­ Un fotoliu împărțit cu Victor Hugo, zise atunci împăratul, pentru întâia oră acesta îmi face efectul unui tron. Apoi acești doi omeni, puterea și ge­niul, începură să vorbescă. Dom Pedro se arătă ceea ce e : un prieten al Franței, al luminei și al pro­gresului. Vorbind de cei­lalți suverani, el zise lui Victor Hugo: „Nu trebue să judeci prea aspru pe colegii mei, sunt înconjurați de omeni de așa fel, sunt atât de înșelați, încât nu pot avea ideile nós­­tre“. Și Hugo îi răspunse : „Ești unic...“ Poetul publicase tomnai atunci „Arta de a fi bunic“. După ce își exprimă admi­rația sa poetului, dom Pedro îl rugă să-l prezinte pe d-șora Jeana. Victor Hugo chemă pe nepoții săi. Jeana, zise fetei, îți prezint pe îm­păratul Braziliei. — Vrei se mă îmbrățișezi, d-soră ? în­trebă vom Pedro. D-ra Jeana îi îmbrățișa gâtul aga că Victor Hugo rîzend îi zise : — Ce, ai de gând să ți dai luxul d’a sugruma un împărat ? Sire, zise apoi, prezint maiestățea tale dincoce pe nepotul meu­ George, împăratul întorcându-se spre George și mângâindu­i cu mâna frumosul păr negru. — Copilul meu­, îi zise, nu e am­ de­cât o maiestate (arătând pe Victor Hugo), iar o. Victor Hugo oferi „Arta de a fi bunic“ împăratului. — Ce-o să scrii pe pagina întâia? în­trebă acesta. — Numele d-tale și pe al meu. — Voiam să te rog... Și Victor Hugo scrise : „Lui dom Pe­dro de Alcantara, Victor Hugo“. Apoi convorbirea urmă , împăratul voia să cunosca felul de via­ță al poetului. Hugo îi povesti cum își petrece ziua. După dejun, zise el zîmbind, fac un lucru pe care d ta nu - ai putea face: mă plimb cu omnibusul. — De ce nu? replică împăratul, s’ar potrivi bine pentru mine: imperiala ! Dom Pedro nu e numai un om inte­ligent, e și un om de spirit. De­sigur nu se potrivește cu ideea pe care ne-am obicinuit să ne-o facem despre un suve­ran, îngâmfat de nașterea și de puterea sa și desprețuitor de omenirea de rând. Poetul întrebă pe dom Pedro dacă nu era neliniștit părăsindu-și imperiul pentru atâta vreme. — Nu, răspunse împăratul, afacerile merg bine și în lipsa mea; sunt în Bra­silia destui omeni ca mine, și mai buni. Și adaose : — De altfel nu-mi pierd vremea aci. Domnesc peste un popor tânăr și doresc să i luminez, să-l fac mai bun, să 1 fac să progreseze ; în acest scop mă servesc de drepturile mele... Și îndreptându-se : — Adică mă iartă, n’am drepturi, vreau să zic de puterea pe care mi au dat-o întâmplarea, nașterea mea. La aceste vorbe, Victor Hugo îi zise : — Sire, ești un mare cetățean; ești strănepotul lui Marcu-Aureliu ! După aceste cuvinte, împăratul și poe­tul se despărțiră, și, după câte­va zile, „strănepotul lui Marcu-Aureliu“ se în­­torse, ca un simplu cetățean, să se așeze la masa poetului.* Dom Pedro II e azi în vârstă de 62 de ani; reputația lui de om erudit și po­liglot distins e aprope universală ; e mem­bru al celor mai multe academii din lume și al Institutului Franței. E’olța „TXiiiver»nlTaI“ - —. - — Răzbunare sângeroșii PARTEA INTEZA XIX — Ai auzit, prietine,—zise ea,—și nu pari a crede ce ți-a spus Margareta... Totuși e adevărat, forte adevărat. După cincisprezece zile se va isprăvi... Și, după un moment de tăcere, cu­­prinsă de un înec, adaose . — După două săptămâni voi fi marta. Comandantul tresări. Tr­ăsurile feței lui exprimau o durere sfigietare. — Marta!... esclamă el. — Mai încet!... vorbește mai încet!...— Margareta ar putea să te audă !...—Biata copilă... va plânge ea prea mult și mai târziu! să­­ lăsăm cele din urmă iluzii,— căci vor fi scurte... Și, fiind­că d. de Fenny voia să răs­pundă, murind a nu-i lăsă. — Numi zice că mă înger, prietine.— Știi bine că am dreptate și că o să mor, dar nu o știi atât de bine ca mine...— Nu voiam să fiu surprisă de marte,—am întrebat pe doctor,—a refuzat de a-mi răspunde... dar am stăruit atâta încât a trebuit să cedeze rugăciunii mele.—Mi-a spus,­otărît, că pot socoti că mai am cincisprezece zile de viață—Ca să fiu a­­colo, lângă d-ta, a șaisprezecea zi, ar tre­bui o m­inune... care n’o să se facă... — Dar, îngână comandantul,—de ce voiai să ai acesta crudă siguranță? — Din pricina d-tale. . — A mea ?... — Da, prietine. Și, după un moment de tăcere, d-na Chesnel adaose­z — Da, voiam să ți vorbesc și voiam să am cu d-ta acesta convorbire supremă în momentul când ori­ce speranță de a rămâne pe pământ se va fi dus...—Acest moment a venit...—Vreau să-ți vorbesc... Răspunsul d-tale, de care nu mă îndoiesc, va face martea mea mai puțin crudă, ba o va face chiar aprope dulce... Comandantul știind bine că în adevăr Maria, sigură de prietenia lui, nu se în­doia de dânsul, nu făcu nici una din protestările de care un indiferent ar fi fost darnic. Se așeză lângă murindă și o luă de mână. Acesta mână răspunse printr’o ușoiră strângere gestului prietenos al bătrânului. — Găcești de­sigur, nu e așa, prietine, de ce am să-ți vorbesc ?—întrebă d-na Chesnel. Comandantul făcu semn din cap că da. Maria urmă. — E vorba de Margareta... O roșâță ușoră coloră obrazul ars de sare al bătrânului soldat, care plecă o­­chii, evitând ast­fel ca privirea să i se încrucișeze cu a bolnavei. D-na Chesnel nu observă acesta tul­burare pe care n’ar fi înțeles-o. Ea urmă : — Biata Margareta!... în ce poziție se va afla când nu voi mai fi eu !...—Mă în­­fior gândindu mă gi, dacă ași muri în momentul acesta, ași muri cu un­ cuțit în inimă !... Am cunoscut tóte speranțele pe care le aveam pentru fie­mea...—vai! e­­rau numai niște visuri!—Modesta moște­nire a tatălui ei, care a ei era, de óre­­ce n’am avut nimic când m’am măritat cu Mauriciu, aceste câte­va mii de franci pe cari trebuia să socot că le aveam numai în păstrare, le am risipit nebunește... pen­tru dânsa, în adevăr, dar cu o speranță neîntemeiată, care nu trebuia să se rea­lizeze...—Acești bani, dacă-i agi mai avea, ar asigura cel puțin o bucată de pâine pentru Margareta câți­va ani și - ar da putința de a aștepta zile mai bune !—A! dacă ai ști cât de crude sunt mustrările pe cari mi le fac pentru acesta nebunie. Am crezut că fac bine , dar asta nu e o scuză, de­ore­ce era reu și copila mea va suferi din greșala mea !... Câte­va momente, capul d-nei Chesnbt îi căzu pe piept. Câte­va lacrimi îl curseră din ochi... Apoi, biata mamă urmă cu emoție. — Da, poziția scumpei mele fiici e în­­grozitóre !—Pensia mea se stinge...—Mar­gareta n’are nimic, absolut nimic, și a doua zi după mortea mea va trebui să lu­creze sau să cer*ésca, dacă vre­o mână prietenă se va întinde la dânsa ca s’o sus­ție și s’o protega...—Cred că acea mână va fi a dumitale... Cred că nu vei lăsa în părăsire pe nenorocita copilă al cărei tată ți-a fost prieten, și a cărei mamă des­perată te ruga înainte de morte !... O ! spune mi că nu înșel ! Spune-mi acesta gi, mulțămită d-tale, sufletul meu se va duce, plin de recunoștință și de speranță! D-na Chesnel, vorbind așa, se silea să întindă manile ei tremuratore către bă­trânul militar, care plângea ascultând o. Când firesca și puternica emoție a ce­lor doi vorbitori se liniști puțin, coman­dantul apucă mânile Măriei, pe care le sărută cu respect. Apoi, răspunse : — Dea vorbele mele liniște sufletului d tale atât de nobil, prietena mea!..­ A­­ducă o mângâiere supremă sfârșitului a­­tât de curat al scurtei d tale vieți!... Mă cunoști, știi că în viața mea tata n’am mințit... știi că Mauriciu mă stima... Ei, pe onorea mea de gentilom și de militar, îți jur că nu voi părăsi nici­odată pe Margareta ! Strălucirea unei bucurii zeiești lumină fața Marie! Monique, care, un moment, avu frumuseța de altădată. — A!—îngână biata femeie,—de ce n’am puterea de a-ți cădea în genucchi ca să ți mulțumesc !... Și ochii ei, luminați de o lucire întu­­necasă, varsau lacrimi de fericire. — Acum, ascultă mă,—zise d. de Fenny, ascultă-mă, prietena mea, căci trebuie să ți vorbesc și eu... (Va urma)

Next