Universul, octombrie 1932 (Anul 49, nr. 271-300)
1932-10-03 / nr. 272
PENTRU EI !Li se dusese vestea de culanţi şi aşezaţi ce erau, de nu se afla perechea. Iar firescamamă îi dădea pildă odrasilor ei pe cei doiorfani de haină. Iar Iancu Milcoveanu, tatăl lor, nu se mai sătura să şi-i ciude şi creştea inima ’n el, cind alţii aduceau vorba de cuminţenia lor. Şi atunci încheia şi el: — Păi dac’a vrut Dumnezeu şa, ca să n’aibă şi ei parte de iarnă, ca toţi copiii! Le-a dat, schimb, minte, puii tatii! Şi frământându-şi cu degetecioculeţul, cărunţit înainte pe vreme, ofta : — Ei, să fi trăit Paraschiva, baraca, să-şi vadă copilaşii, ştiu că n’aş mai avea de ce cârti, să mai mâniu pe Dumnezeu ! Toate ar fi fost bune, dacă ama vitregă a copiilor n’arfi fost prea rea şi nu ar fi vrut itr’una să-şi descarce năduful pe spinarea lor. Băeţii stăteau acasă numai len ea, cu ţaţa Lenţa, cum 11 Ispuneau ei, şi ea, de cum plecaMilcoveanu la slujbă, îi lua la trapanghel: Ei sunt pacostea casii, diavolii ! Că de nu-i avea pe ei,ora să trăesc şi eu tihnită, sănu mă canonesc cu ei, şi nici Biancu nu cădea la patimă. Că, face ce face : „Uite cum arde ! Lenţo du-te şi fă-le oblojeli. Şi fă-le aşa şi fă-le pe dincolo !..." I de mi-e acru sufletul! Şi „pun tatii“ în sus, şi „pun tatii“ în jos, de-mi vine să-mi iau câmpii... N’ar mai fi fost, să nu mai fie ! Copiilor le era frică de ea. Şi bunul părinte se înfricoşa şi el, auzindu-i, prin vis : — Iartă-mă ţaţa ! iartă-mă !... de nu mai ştia ce să facă. Insă se stăpânea, bietul om, de-abia ţinând-o de rău: — Lenţo dragă, fii şi tu mai blândă cu ei... Mai iartă-te ! că-s copii... Şi nici noi n’am fost măi breji, când erau ca ei ! Ei atâta îi trebuia : — Copii, ai! Da’ să se uite urât la mine, tot copii sunt ? Par’că nu l-aş creşte eu şi i-aş îngriji... Că ţie puţin iţi pasă : îţi iei bastonul şi pălăria şi p’aci ţi-e drumul... De mă laşi pe mine să-mi mănânc pieptul şi- să-mi sparg capul cu ei... Ia mai slăbeşte-mă cu copiii tăi! Lui îi veneau alte alea, pricepând tot. Şi cu sufletul amărît, nu ştia ce să mai facă, s’o mai îmbuneze. Pleca supărat de acasă, fără să poată deseori să-şi sărute copiii, de teamă să nu-i vadă fiinţa aceea arţăgoasă şi să nu mai aprindă paie în capul micuţilor. Fiindcă ştia că se răzbună pe ei. Şi se mai mângâia puţin, aşteptând la o răscruce pe cel mai răsărit din ei, care umbla la şcoală, şi pe care o ducea până la poarta şcolii. Iar după ce copilul îi pupa mâna, el îl săruta cu foc pe ambii obraji şi-i dădea un gologan : — Na, puiu’ tatii, să-ţi iei ce ţi-o plăcea ţie ! Şi bunul tată stătea cu copilul acolo, în faţa porţii, până ce suna clopoţelul de intrare în clase. II ştiau şi profesorii şi ţineau nespus la el, pentru dragostea aceasta mare ce-l făcea să le fie, cu copilaşii lui, o pildă vie pentru toţi părinţii. Femeea, însă, îl sâcâia într’una, de ii era omului lehamete d’atâta ciondăneală. După ce , că lucra toată ziulica într’o cancelarie întunecoasă, muncind din răsputeri, ca să-și agonisească traiul, după ce c-o purta în rând cu el, deși nu era mama copiilor lui, ea, ca o aspidă, sta să-i sară în cap pentru orice. Din nimica toată se luau la harță : — Bine, mă omule, mult o să-mi mai mănânc zilele cu copii tăi ? Ce crezi că asta o să dureze cât lumea ? O să se spargă odată urciorul şi o să rămâi cu ei !... — Ce vrei femee, hăi ? — o lua şi el pe acelaş calanod. Vrei să le fac de petrecanie copiilor şi să rămân cu tine ?... Asta nu, drăguţă ! Dacă nu-ţi place, ia-ţi catrafusele şi umblă sănătoasă ! Nu te ţine nimeni legată ■ . O. .....— — Aşa? — se pornea ea pe plâns. M-ai ţinut, până ţi i-ai văzut mari şi acuş mă sgorneşti... Şi plângi cu sughiţuri, în vreme ce el o lua cu binişorul: — Ce te sclifoseşti acuma degeaba ?! Cine naiba te sgorneşte ? Da’ tu nu vezi că ţi s’a năzărit aşa, să-ţi faci de cap.... Că, din parte-mi, vezi bine, că-ţi dau ce-ţi trebuie, în lume te scot, că nu ţin baerele pungii legate ; iar eu îţi cer numai atât: să-mi îngrijeşti de ei, de copiii mei, că atâta am şi eu pe lume ! Ea isbucnea, îmbufnată: — Să îngrijesc de ei, de „puii tatii“ pi 9 — Da,de „puii tatii“! Că tu n’ai ştiut ce-i dragostea de copii, că, se vede te-a pedepsit Dumnezeu ca să n’ai! ♦ In seara aceea tristă de toamnă, când să iasă de la cancelarie, i-a venit aşa, tam-nesam, un fel de slăbiciune, tăindu-ise inima, ca la o presimţire rea, înmuindu-i-se picioarele şi lăsându-se, moale, pe scaun. Un coleg, văzându-l atât de galben, s’apropie de el: — Ce ai Milcovene ? El de-abia putu să ’ngaime: — Uite, frate, par’că-mi fuge pământul de sub picioare ! — Aide ! — îl îmbărbătă celălalt — vino la Panait şi-om lua o țuică, să te mai înviorezi. Şi-l ridică cu de-a sila de pe scaun. Se simţi ceva mai bine în aerul răcoros d’afară, ne mai voind să s’abată pe nicăeri, unde simţea că îl apasă o nelinişte nespusă, durându-i par’că ceva, nu ştia ce. Avea un fel de presimţire rea, o strângere de inimă, ce-1 silea să rămână cu ochii ţintă, fără să vadă nimic şi fără să priceapă de ce îi venea într’una să plângă. Colegul i-a înșirat câte ’n lună şi-n soare, venind cu el până aproape de casă. — Curaj ! Fii tare ! — îi spuse, ca să-i spună ceva şi fără să-şi dea seamă că-1 nelinişteşte şi mai mult cu aceste cuvinte. Iuţi pasul, fiind sigur aproape că li s’a întâmplat ceva rău copiilor, că toţi ştiau şi lui nu voiau să-i spună nimic. I se păru că-i împiedica bastonul şi-l aruncă cât colo. Apoi, mai uşurat, pripi pasul, umblând repede, aproape sburând. Când să intre pe poartă, răsuflând greu, se opri puţin, ascultându-şi bătăile pripite ale inimei. Câinele îl simţise, se apropiase de el, gudurându-se şi lingându-i mâna. El şi-auzia tic-tatcul pripit al inimei şi voia să se mai potolească ; însă acum desluşea el alte bătăi mai dese, în casă, şi un ţipăt înăbuşit îi spintecă auzul. Copiii lui! Când intră în casă i se păru că-şi pierde minţile. Copiii, cu mâinile legate la spate, se svârcoleau în pat sub loviturile gârbaciului, cu care îi înfăşură pe amândoi mama lor vitrigă: — Na ! na ! puii tatii, să vă săturaţi! N-a mai ştiut nici el ce face. I-a smuls gârbaciul din mână şi, înfăşurând-o cu el de câteva ori, o îmbrânci afară, prin uşa rămasă deschisă, trăgându-i într’una la gârbace, până ce o dete afară, pe poartă, spunându-i: — Să trimiţi să-ţi ia boarfele, scripţoroaico! Şi întorcându-se la copii, le deslegă mâinile şi ştergându-le lacrimele, de-abia mai stăpânindu-se să nu plângă şi el ca un copil: — Vrea să mi-i prăpădească, nelegiuita... Puii tatii, pui! Iar de-atunci, de când i-a scăpat din mâinile duşmancei, Iancu Milcoveanu, îşi vede singur de copii, cu o bătrână slujnică, fiindu-le ,copiilor, el singur, şi tată, şi mamă. N. PORA H Milostenia măgarului Un măgar, — pe vremuri slugă, dar apoi ajuns stăpân, — Tolănit pe malul gârlii, stau livada lui de fân... Şi, pe când, sătul, măgarul aţipise lângă rău, Se trezi c’un cal în goană, — speriat şi fără frâu, — Care-i spuse plin de jale, că, — flămând, fără noroc, Poate, şi cam dobitoc, — Alt măgar, sătul de chinuri, s’a svârlit la moară'n scoc!... — L’am văzut, — mai zise calul, —• de pe malul cel cu prund, Cum sări’n vâltoarea apii și s'a dus apoi la fund!... — O, sărmanul, — zise rar Și cu lacrimile’n gene, ghiftuitul meu măgar, — Bine frate, dacă soarta Ta bătut aşa de greu. Nu ştia că’n lumea asta, să-l ajut mai sunt şi eu ?... N’aveam eu livezi destule, pae şi coceni destui ?... Ce, mă sărăcea el oare, de-ar fi fost ca mai pui Lâng’atâtea guri, în eslea’mî, la nutreţ, şi gura lui ?... Ba mă jur pe sfânta cruce, că’mi părea nespus de bine. Un nefericit ca dânsul, să mai ţiu pe lângă mine!... Pe când vorbele acestea păreau zise din rărunchi: — Iată că, din matca apii, când pe brânci, când în genunchi, Se ivi nenorocitul de măgar ce-a vrut să moară Aruncându-se’n vâltoarea scocului de lângă moară... înghiţise apă multă, cât nu’nghite orice vită. Dar pe el, se vede treaba, n’a vrut apa să-l înghită... Cel cu vorbe milostive, — când văzu ce se petrece, — îşi simţi spinarea rece. Se sculă, privi o clipă ca un dobitoc, spre cal. Apoi zise celui care, istovit, zăcea pe mal: — Da... e trist, să n’ai o hrană. Să trăeşti mai mult din milă, umilit de-orice pomană!... Şi, decât aşa prin viaţă, ca un cerşetor să treci: — Te-ai gândit înţelepţeşte: e mai bine să te’neci.... Şi zicând aşa, sătulul a pornit cântând, hai-hui. Ca şi când, acelui care n’avea rând între sătui, Dându-i sfatul să se’nece, i-ar fi dat tot fanul lui... Atunci, calul, dintr’odată, ca trezindu-se din vis, jalnic, zice-se c'a zis: — Bine zice vorba veche Ce’n biserici se tot cântă: „Mai uşor trece cămila prin a acului ureche, „De cât ar intra bogatul în împărăţia Sfântă VASILE MILITARU UNIVERSUL" Fulgere mari se bat în iatagane peste spinarea valurilor goală, genunele marine se răscoală şi ard şi gem şi bubie duşmane. Furtuna bate ’n zări ca 'n nicovală şi ’n troznetul de fiare şi ciocane durerea mării fierbe în cazane cu alge duhnitoare şi cu smoală. Dar sbuciumul ce-a frământat în mare a rupt din fund, din algele murdare, scoici de mărgean bătute cu lumină, ie-a pus, târziu, pe stânci cu lună plină, şi a uitat o perlă în fiecare, să-şi lăcrimeze steaua ei marină. RADU GYR Lumea umbrelor, Dante o numise infern. Poporul nostru iad. Poate pentru că ispăşim aici, chinuiţi de reminiscenţele plăcerilor din lumea sângelui E amurg. Veşnic amurg. Şi veşnicia plimbărilor. Căci duhurile n’au odihnă. Doar în sânul lui Avram. Insă aici încap numai cei aleşi. Nu şi cei chemaţi. La o cotitură apare umbra lui Nietzsche. Cu ochii aruncaţi în mulţime, ca două gheme, simbolizează neastâmpărul casei de nebuni. — „Trebue să-l găsesc. Mi-a spus Anaximandru că-i pe aici. El are tot motivul să-l înconjoare. Eu însă nu. E părintele meu sufletesc. Inegurat ca şi mine. Şi eu solitar şi ne'nţeles ca şi el. Amândoi am fost răstigniţi în stratosfera singurătăţilor filosofice. Lui i-am dat porecla de înegurat, mie cea de nebun". Şi vorbind singur, ca oricare nebun isterizat, se strecură printre umbre cu patinări de libelulă. Pe malul unui râu, numele nu-l ştiu, iată umbra lui Heraclit. Stătea îndoită deasupra valului şi arunca floricele albastre în apă, menind ca o ursitoare : „Nu vei putea intra de două ori în acelaş val. Căci valul fuge, curge într’una şi alt val vine şi iar altul îi ia locul... Da, toate sunt în vecinică curgere. Panta rei !“. — „închinare ţie maestre, grăi Nietzsche cu evlavie". — „Eşti indiztrabil în această clipă". — „Aştept cu nerăbdarea cu care te-am căutat. Or, poate nu mă cunoşti — „Eşti nebunul Nietzsche, filosoful iraţionalului. — „L-am învăţat de la tine, maestre. Poate de aceea am avut, în lumea soarelui, soarta ta, dea nu fi înţeles”. — „Lasă, nu deschide rane’nchise ! Să mergem de aici ! Apa ne umezeşte sufletul, iar sufletele igrasioase sunt asemenea celor ameţiţi de băutură. Ochii şi urechile acestora sunt falşi martori ai adevărului. Numai sufletul uscat este înţelept şi treaz. E scânteie din focul părinte, divinul isvor al universului. Vulgul are suflet de nămol, puturos şi orb. Nu cunoaşte adevărul şi se povăţueşte după păreri şi datini, cari se moştenesc, ca hainele, din părinţi în copii. Tot dispreţul meu magnific se frânge asupra turmelor cuvântătoare !“ — „O, marele meu maestru ! Vorba ta, că vulgul nu-i vrednic de nici o atenţie, că zeci de mii nu cântăresc cât un erou al luminii, m’a îndemnat să creiez instrumentul de-a naşte şi creşte supra-oameni. Şi le-am pus strajă porunca, să nu se’nchine materiei, aducându-mi aminte de adevărul cuvintelor tale : „Vulgul se îndoapă ca vitele și latră asemenea câinilor, în urma celor pe cari nu-i cunosc. Vulgul e ca măgarul, care preferă ogrinjii în locul aurului. — „Da așa e ! Uite, colo, Xenofane, filosoful cu nume ca o melodie. Stă împietrit sub stâncă, înconjurat de Parmenide şi Zeno, ceea ce-l făcură de râs cu chiribuşeriile logicei lor. „Cu Xenofone m’am înfrăţit spre a ucide credinţele deşarte şi falsele mituri, cari fac din zei oameni prea cuvioşi, tâlhari şi beţivi. Eu, să am putere, aşi aplica lui Homer şi lui Hesiod, în toate târgurile Eladei, câte douăzeci şi cinci la tălpi. Paremi-se tot ei ne-au învăţat să ne inchinăm la icoane. Or, închinarea aceasta este o nătângă flecăreală cu zidurile. Şi ce bazaconii sunt şi spurcatele ceremonii şi desfrânatele rituale ale cultului dionisiac !... „Dar iată focul. II vezi cum tremură ? Cum se înalţă şi coboară, colo în câmpie, in faţa cortului meu. Apropie-te ! Şi-a- colo sunt zei ! „Dar ia, ascultă cu băgare de seamă! Pitagora, pare-mi-se, stăruie să convingă pe Teana că numai raţiunea cunoaşte adevărul absolut. Ea creiază idei eterne, îngăduind simţurilor numai puterea de a ne vesti ceeace trăieşte în vreme şi spaţiu. „Raţiunea, a spus-o frumos Pitagora, coboară din focul central, din Dumnezeire, ursită şi ea să se fărâmiţeze şi să treacă prin felurite şi multiple vieţi de ţărână. „Dar ce zici tu, crâmpeiu de nebunie, aşa că mişcarea stăpâneşte lumea în măruntaiele ei? Ori îndrăsneşti şi tu să tăgăduieşti, ca Zeno, că te plimbi din loc în loc ?" — ,,Da, maestre, numai mişcarea e aevea. Prin ea se nasc, se prefac, se primenesc, devin şi mor toate câte le-a numit Parmeni de năluciri ale simţurilor. Şi eu mă închin focului tău. — „Să ştii însă, nebunul meu prieten, dacă lumea s’a născut prin foc, tot focul o va nimici la Împlinirea crugului, spre a I se naşte din nou. Tocmai, din pricina aceasta toate, câte sunt în lume curg, se mişcă, se transformă. Forfota aceasta se chiamă viaţă şi lumea vieţii. Focul însă va rămâne viu în eternitate, neastâmpărat şi zglobiu ca un copil, supus şi el vecinicei şi titanei soarte”. — „Eu, în cărţile mele, am subliniat inspiraţia ta de înaltă artă, de a asemăna focul cu copilul ce se joacă pe ţărmuri de ape clădind şi dărâmând oraşe de nisip. Căci şi în jocul copilului stăruie armonia nevoilor interioare, ca şi în mişcarea focului jucăuş“. — „Te ştiam filosof poet, grăi Heraclit, cu însufleţire. Şi mi-o probezi şi’n clipa aceasta. Priveşti cu ochiul poeziei frumuseţea creatoare a focului. Da, el dă viaţă tuturor vietăţilor, purifică şi nimiceşte. Din el răsare aerul, isvorăşte apa şi se încheagă pământul în humă şi stâncă. Focul, sugrumat, devine aer, aerul vapori, vaporii apă, apa pământ şi întors. Aidoma ca vibraţiile unei corzi, cari pleacă de la punctul de naştere, ca să se întoarcă la locul de plecare şi-aşa întruna până la stângere, pentru ca în urmă să înceapă din nou. „Dar mă duc. Văd, colo, pe Anaxagora, întovărăşit de elevii lui, venind spre mine. Nu vreau să-l întâlnesc. Pe tărâmul celălalt nu m’a ’nţeles şi m’a pus în umbră. Acum vreau să stau în umbra cortului meu, ca să nu mă vadă. „Rămâi cu lumina iraţionalu- I lui tău, neastâmpăratul meu prieten. Poate nu ne mai întâlnim“. Iar din uşa cortului: „Să-i I spui lui Hegel că putea fi mai reverenţios şi iubitor de adevăr, faţă de mine. Căci de la mine a împrumutat legea contrastelor. Eu am dat luptei numele de părinte al vecinicei creaţiuni“. Z. SANDU Siluete filosofice HERACLIT Anul XLIX Nr. 272 Luni 3 Octombrie 1932 ■ji—MgEMB«g-l'il------j-----------------i -----------J-----iUIMl / FURTUNA Alecsandri şi generaţia nouă G. Bengescu, autorul bibliografiei complete a operei lui Voltaire, în notiţele biografice şi amintiri personale asupra lui Alecsandri, — fostul lui şef la legaţiţa din Paris (1885— 1890) şi foarte iubit prieten şi colaborator la acele amintiri — ne dă între altele şi această particularitate a lui sufletească, că n’a avut niciodată vreun sentiment de ură sau de invidie contra colegilor lui în arta scrisului şi că și el poate să spuie ca Crebillon : Auiaurn fiel n’a jamais empoisoné ma plume. Multă vreme nici n’a putut să aibă asemenea sentimente, căci atât activitatea lut din trecut cât şi cea neaşteptată din ultimele două decenii l-au dăruit deja din viaţă cu douâ titluri, unul glorios , cel mai mare poet al neamului, alltul frumos , bardul României, adecă postul, care din fapte istorice chiar contimporane, creiază legende ca Sergentul şi Peneş Curcanul. Ce impresie mişcătoare până la lacrimi a produs la înmormântarea lot, când nouă curcani şi cu Sergentul zece au venit, din Vaslui la Mirceşti, ca să scoată pe uimerii, lor trupul neînsufleţit al cântăreţului lor din toate vremurile ! Odată cu apariţia societăţii Junimea din Iaşi şi a revistei ei Convorbiri literare, apar şi doi scriitori, un poet şi un dramaturg, care aduc şi în poezie şi în dramă o notă nouă. Poetul e Eminescu, primul poet cult la noi cu un capitol de idei şi bogat şi variat, cu un capitol bogat de vorbe care să le exprime şi ca consecinţă cu o asociaţie de idei noi, care după Remy de Gourmand e caracteristică scriitorului de talent. Cellalt de Caragiale, nepot a doi actori mari, trăit de foarte tânăr în lumea teatrului şi a scenii, a avut şi prin moştenire şi prin mediu ,pe lângă darul de a scrie şi tehnica teatrală, calitate independentă de arta de a seri, cum s’a văzut la marele V. Hugo, a cărui piesă Cromwel, făcută de dânsul ca prototipul dramei romantice, nu s’a jucat niciodată. Pe amândoi i-a urît Alexandri, pe Eminescu pe furiş, pe Caragiale pe faţă ,prin acte şi prin fapte. Se vede că tot aşa a rămas breasla asta cum a caracterizat-o, Horaţul , acum aproape două mii de arii, irritabile genus. In Convorbirile din 1884 colonelul I. Alexandri (fratele poetului) scrie din Parte d-lai X (care din primele rânduri se vede că e Maiorescu...), o scrisoare plină de inconsecinţe, de inocherene, de naivităţi şi pe de altă parte cu o pretenţie de erudiţie că parcă ai citi pe Anatole Prance, ca să dovedească (cu retractări prudente) un plagiat al lui Eminescu. Iată rezumatul acelei scrsori La început vorbeşte de o întrunire literară la Maiorescu la care Eminescu a recitat de mai multe ori poezia „O nuntă împărătească“ publicată mai târziu cu titlul „Călin“. Apoi de publicarea în volum a poeziilor lui Eminescu, când iar vorbeşte de Călin, care citind®-i din nou i-a plăcut mai mult, asigură pe Maiorescu că nu are de gând să facă o analiză a vitregei opere a lui Eminescu, ci se va mărgini a-i semnala întâlnirea de idei şi înrudirea între câteva rânduri din Satira I şi textul unui document caldean tradus de d. Oppert şi extras din „Histoire d’Israel“ a d-lui E. Sed.rai®, una din scrierile cele mai renumite asupra acelor timpuri: Creation tadis ce qui est en haut, ne [s’appelait pas Cieî Et ce qui est la terre en bas [n’avait pas de nom. Un abim-infini fu leur [generate ur, Un chaos, la mer, fu la mére [qui enfanta tout cet univers Iată acuma și câteva rânduiri din Satira I a lui Bminesc®: La început pe când fiinţă nu [eră nici nefiinţi Pe când totul eră lipsă de viaţă [şi voinţă, Când nu s’ascundea nimica, [deşi tot eră ascuns, Când pătruns de sine însuşi, [odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie genuină, fu noian [întins de apă ? După această apropiere vine un fel de retractări: „Simb penelul maestru al scumpului nostru poet vedem o cosmogonie supremă în versuri incomparabile. Astea le zic acelora care văzând paralela încercată, aici ar obiecta cu o zâmbire generoasă pentru mine că Eminescu va fi citit și el pe Oppert şi că cosmogonia lui nu e decât, o dibace potlogărie răşişuliţă, o dibace potlogărie făcută de un român asupra unui chaldean în neputinţă de a se apăra. Admit că Eminescu a citit nu numai pe Oppert dar şi pe mai mulţi doctori în texturi ieroglifice. Nici noi, nici Eminescu nu vom regreta că s-a adăpat la izvoarele antichităţii ca să ne dea (fără a imita cât de puţin un text atât de laconic şi obscur).... Coincidenţa ideilor, înrudirea geniilor au fost şi va fi cât lumea. Un exemplu: Moartea ciobănaşului din Mioriţa a fost plagiată de Chateaubriand în însoţirea în faţa cerului, a lui Chactas şi Atâta. După o digresie fără nici un interes ori legătură cu plagiatul lui Eminescu revine iar la Călin (uită Satira I) din care reproduce nunta. In sfârşit e timp să închid scrie Colonelul, această epistolă nu însă fără a răspunde la o somiaţiune pe care o presami din partea dumitale: Care -i închirdeirea? Cornchidere, tre, nu una. Cea dintâi e că cauza unor scriitori ca Eminescu, vrednicurmători ■ale acelor care ai deschis calea mântuirii, limbi română scumpa noastră limbi din cronici şi din balade, chiar necultivată cum e, poate fi organul ideilor şi simţirilor noastre cele mai alese. Al doilea conchidere e că cine are „Mioriţa“ la casa lui, să o puie la icoane. Al treilea şi de pe urmă că cine a descoperi părechic, „Mioriţa“ să-i facem o mire, răsplată naţională. Aceste trei concluzii pentru a dovedi plagiatul lui Eminescu... sau: Pe pod pe la Spiridon Trece un car cu scoarţă Sufletul tău n’are credinţă Dacă nu ţi-a fost pe plac, Dace m‘ai adus dieta Buzău. (Muza dela Borta rece). Cine e autorul acestei scrisori, căci un colonel chiar de acum 50 de ani nu poate fi nici aşa de incoherent, inconsecvent şi neligie şi nici aşa de savant cum e când vorbeşte de analizarea volumului lui Eminescu, de asiriologi, de pictură, de plagiate etc. Cum a putut să le publice Convorbirile. Până voiu putea să luminez această mistificare eu bănuise că V. Alecsandri, care în timpul acesta era la Paris, nu a fost străin de ea. Alecsandri a cunoscut pe Caragiale cu ocazia traducerii în versuri a piesei lui Parodi Roma învinsă. A asistat la reprezentarea ei și a notat pe traducător cu nota de un meșter al limbii noastre Un elogiu ca acesta venit de la cel mai profund cunoscător al întregului grata românesc, l-a încurajat şi îndemnat şi de Manolescu a început să traducă pe „Lucreţia Borgia. Ascanio însă l-a luat înainte cu altă piesă a lui V. Hugo, „Ruy-Blas“. Când însă traducătorul s’a prezentat cu o piesă originală, atunci Alecsandri văzând în el un rival serios într’un gen literar în care el se credea fără rival, a stăruit din răsputeri pe lângă I. Ghica, care ca vechiu prieten nu putea să-i refuze nimic, ca să-i scoată piesa din repertoriu, deşi cât de mult a plăcutpublicului şi celui de sus şi celui de jos e faptul că ea s’a jucat la Dacia şi în -allte săli şi în provincie zece ani, fără să i se piardă nimic din valoarea ei dramatică, ca şi piesele lui Möllere cu care bine l-a comporat Tache Ioneanu, iar cu numirea lui ca director al teatrului Naţional, reintroducând-o în repertoriu, a avut până astăzi ÎOO de reprezentaţii minus cele numai câteva care au avut loc înainte de a fi scoasă. O dovadă scrisă de ură şi răutatea lui Alecsandri faţă de Caragiale e urmăltoarea scrijsoare a lui către Jacob Negriazi: Iubite Negruzzi, Cea mai plăcută veste ce puteai să-mi dai până acum I din ţară este improvizarea operei : Beizade, Epaminonda. I Aşi dori foarte mult că o ci- I tesc şi să-ţi dau părerea mea asupra ei, deşi sunt încredinţat că trebue să fie o piesă nimerită, de vreme ce te-ai lel pădat de colaboratorul Haitnanului Baltag“. Caragiale să fie cauza căderii Hatmanului Baltag! ! Opereta nouă fără colabo - rarea lui Caragiale a avut numai o reprezentaţie, căci la ea doua teatrul fiind aproape gol I piesa a fost scoasă. Hatmanul I tot a avut măcar şapte reprezentaţii. 1 I. SUCHIANU PESCĂRUŞII Bătută de-o mare’n furtună, Se vaetă coasta de lut — Şi marea se umflă şi tună Şi muşcă din trupul lui mut. Işi vaetă vântul pe valuri Vârtejul durerii adânci, S'avântă talazul pe brânci, Se caţără aprig pe maluri, Se sparge sălbatec de stânci. Iar stâncile fumegă aburi Şi valul se duce la fund, Deavalma cu pietre, cu prund Şi vâjâie spuma pe jgheaburi. Şi 'n vreme ce valul şi vântul Şi lutul mugind se frământă, Urmându-şi spre ceruri avântul, Plutind într'o linişte sfântă, Um stol de argint,ca un vis, Prin negrul văzduh se 'nfîripă Şi, viu fremătând din aripă. Rotesc pescăruși peste-abis. GRIGORE SÂLCEANU Iii »I leii ulei Iii Hill Stoll 'S’au împlinit, la 21 Septem- , brie, o sută de ani dela moartea lui Walter Scott. O sută de ] ani în care depărtarea dintre noi şi el a crescut până la pro- porţii care nu ne mai permit să-l gustăm; pentru gustul de astăzi e anacronic, pentru sim- \ ţimintele de astăzi nota lui nu î poate fi asimilată. Marele ro- manele.,, „magul nordului“, rămâne pentru noi cu interesul unei personalităţi chinuită de setea de realizare şi cu o ne- măsurată dorinţă de ajungere, de arivism diluat dar totuşi a- trivism. Iar opera lui, romanele , pe care Anglia şi continentul le, înghiţeau în măsură de şapte până la zece pe an, sunt astăzi moarte, anoste şi vechi povestiri istorice, necitite de tineri şi răsfoite de bătrâni în aminti- rea tinereţii. Scott şi lumea lui sunt inactuali şi prea vechi. Mulţi scriitori de mărimea a doua trăesc încă în măsura în care opera lor mai poate fi luată drept isvor pentru împrospătarea ideilor aflate în circulația zilnică. Scott nu-i dintre aceștia, pentru ca n’a transmis spirit care să fructifice. Opera lui n’a putut avea vitalitate decât la un timp anumit. E pilda cea mai bună de soarta în faţa posterităţii a unui scriitor care s’a mulţumit să se conformeze spiritului epocei, să nu arate nici cea mai mică revoltă, să afişeze tot ceea ce era scump unei societăţi care lua un nou avânt fortificându-se la un început de veac, demnitate, măsură, respect pentru toate cele dinainte stabilite; o dragoste neafectată pentru un trecut bogat, suprapusă tuturor calităţilor de mai sus, avea să-l facă pe 'Walter Scott, sheriff-ul şchiop din Edimburg, un romancier iubit de contimporani, pentru- i că a ştiut să le dea, la timpul când trebuia, romanul care le trebuia. Dacă există vre-o asemănare între Dickens și Scott, apoi ea poate fi găsită într’un mic artificiu de tehnică pe care-l întrebuințau ambii romancieri ca să se transpună în atmosfera operii lor. Dickens, romancierul matur, rătăcea noaptea prin străzile dosnice ale Londrei unde ceaţa, întunericul şi mizeria îl reimpregnau cu atmosfera copilăriei sale şi lăsau să se precipite din imaginaţie episoadele pe care avea să le aştearnă pe hârtie, un ceas mai târziu, la lumina şi căldura căminului său. Scott, părintele cavalerilor eroici, tacticianul la masa de scris al atâtor lupte, istoricul mai doct decât mulţi istorici de profesie, nu se mulţumea să culeagă din documente, legende sau anecdote scenele pe care avea să le însufleţească imaginaţia sa. Ii trebuia atmosfera de „tournoi“, atmosfera de curte, trebuia să simtă istoria la îndemână, mai aproape decât i-o dădeau documentele. Şi atunci se închidea în castelul din Abbotsford — „un roman în piatră“ — fantastic edificiu cu turcie şi donjoane, cu aer medieval, în a cărui bibliotecă se aflau portrete de cavaleri în zale, chipuri aspre şi eroice, portretul bunicului care a lăsat să-i crească barba, în semn de doliu, de la moartea lui Carol I şi până la Restaurare, arme de toate vechimile şi de toate formele. Aci, şi în faţa peisagiilor scoţiene pe care le iubea şi le descria cu atâta virtuozitate, Scott era capabil să creeze, să însufleţească o lume dispărută. In aceasta şedea toată tăria lui. Cu memorie şi imaginaţie vizuală, cu o cultură istorică adâncă, Scott şi-a creat singur genul. Pentru a ridica edificiul unui roman, n’avea nevoe decât de o legendă, de o ştire cronicărească sau de o fabulă. Construia replici, poleia eroii în culoarea locală şi cu darul înăscut de romancier le sufla viaţă. Numai cu atât, Scott a fost autorul admirat al unei lumi care nu cerea nimic mai mult. Nu există în opera lui idei, idealuri filosofice sau sociale, nu găseşti decât o largă bunăvoinţă faţă de oameni, o dragoste simplă faţă de cei mici. Acesta-i Walter Scott de la un capăt la altul al operei sale, în Ivanhoe, în Ultimul minis- trei, în Quentin Danoard, în Waverly Novels, în Rob Roy sau în Logodnica din Lamemoor. Şi’n afară de acestea ce n’a mai scris Scott ? Dela zecile de romane inspirate din istoria Scoţiei, a Angliei sau a continentului, a trecut la culegeri de balade populare, la compilaţii şi la biografii tot atât de diverse, a lui Swift alături de a lui Napoleon Bonaparte. Speculând succesul şi speculat el însuşi de editori, îmboldit mereu, Scott a scris atâtea opere cu cât se poate umple o mică bibliotecă de familie. Calitatea trebuia să sufere şi’n ziua când s’a ridicat în faţa sa Byron, o forţă poetică în adevăratul înţeles, Scott s’a înclinat. Cavaleri, curteni, paji, dragoste simplă, erau accesorii care oricât ar fi fost din nou combinate într’un roman istoric, nu mai interesau publicul captat de înflăcărarea lui Byron. Bolnav, castelanul din Abrotsford avea la sfârșitul lui 1831 vârsta de 60 de ani. Medicii l-au sfătuit să plece în Italia ca să fie departe câtva timp de climatul umed al Edimburgului unde şi-a împărţit viaţa între slujba de judecător şi meseria de romancier. „Acestea sunt ultimele povestiri pe care autorul le va supune judecăţii publicului. El este pe cale de a se îmbarca pentru ţărmuri străine“. E un rămas bun către cititor, tipărit ca prefaţă la ultima culegere de povestiri a lui Scott, ultimul său volum. * » Am vorbit la începutul acestor rânduri de un oarecare arivism al lui Scott. Ca şi Balzac, romancierul scoţian şi-a petrecut viaţa între scris, datorii şi afaceri (afaceri proaste, bineînţeles, pentru că afară de Voltaire nu cunoaştem un alt scriitor care să fi realizat afaceri excelente). Gustul acesta pentru afaceri, comun lui Balzac, lui Scott, şi altor mari purtători de condei să fie oare venalitate ? Nu. El poate fi luat drept expresia dorinţei refulate a scriitorului de a ’nvinge mizeria şi I umilinţa, de a-şi simţi o teme-lie tare într’o societate unde I numai puterea banului hotărăşte. In modul acesta, chestiunea scriitorului în alternativa de a trebui să moară de foame în totală ignorare a afacerilor sau de a-şi comercializa scrisul pentru a trăi, se poate pune oricând. Balzac, sub povara datoriilor contractate, a muncit o viaţă întreagă pentru a şi le plăti, inventând merseele mai nimerice şi curioase speculaţii financiare sau combinaţii negustoreşti. Activitatea artistică a lui Scott a fost determinată în primul rând de o extraordinară sete de bogăţie care s-a tradus prin achiziţionarea de pământuri, dorinţa continuă de proprietar rural care vrea să-şi mărească moşia, prin ridicarea, mărirea şi înfrumuseţarea castelului său, transformat treptat într’o maestoasă cetăţue medievală, şi apoi prin învestirea unei bune părţi din avere în tipografia din Balantyne, întreprindere în care comptabilitatea trecea pe al doilea plan şi care dă faliment lăsând pe Scott dator aproape 130.000 de lire sterline. Până’n ultima clipă, ca şi Balzac, romancierul scoţian n’a muncit decât pentru a-şi plăti datoria şi a-şi respecta semnătura. „Plecând de la această premiză biografică, ce nu poate fi lăsată la o parte când se vorbeşte de opera lui Scott — spune Alfredo Obertello — câţiva critici au condamnat în numele unei presupuse morale sau moralităţi literare, omul şi’n consecinţă scriitorul. Ni se pare nefolositor să mai discutăm o judecată anulată de la sine prin I gestul frumos al englezilor care I au plătit prin subscripţie publică, după moartea romancier.«lui, datoria de câteva mii de lire sterline rămasă în urma marelui debitor. Actul acesta I este un monument ridicat omu- ilui cinstit care Întruchipa o wT : virtute a unui neam de oameni şi , activi, însetaţi de bine şi iar , bine, comercianţi şi cavaleri. Desigur că „deşartă i-a fost viaţa şi deşarte ambiţiile lui, dacă a dorit prea mult bunurile acestei lumi; dar dacă se poate condamna exagerata sete de bogăţie; dacă se poate con- damna excesul de negustorie, nu poate fi afurisit un individ , care-şi îndreaptă toate sforţărrile spre un ideal care este de a da familiei sale un nume mare şi o avere mare. Nu există, printre legile naturii, aceea care porunceşte individului să trăiască, să se’nmulţească şi să prospere ? Să condamnăm’ un scriitor care s’a servit de pana sa pentru a ajunge această ţintă ?“ -„ E un semn de întrebare prea mare pentru un răspuns imediat. FRED DOMINIC !