Universul, octombrie 1932 (Anul 49, nr. 271-300)

1932-10-03 / nr. 272

PENTRU EI !Li se dusese vestea de cu­lanţi şi aşezaţi ce erau, de nu se afla perechea. Iar firesca­­mamă îi dădea pildă odras­­ilor ei pe cei doi­­orfani de haină.­­ Iar Iancu Milcoveanu, tatăl lor, nu se mai sătura să şi-i ciude şi creştea inima ’n el, c­ind alţii aduceau vorba de cu­minţenia lor. Şi atunci încheia şi el: — Păi dac’a vrut Dumnezeu şa, ca să n’aibă şi ei parte de iarnă, ca toţi copiii! Le-a dat, schimb, minte, puii tatii! Şi frământându-şi cu degete­­cioculeţul, cărunţit înainte pe vreme, ofta : — Ei, să fi trăit Paraschiva, baraca, să-şi vadă copilaşii, ştiu că n’aş mai avea de ce cârti, să mai mâniu pe Dumnezeu ! Toate ar fi fost bune, dacă ama vitregă a copiilor n’ar­­fi fost prea rea şi nu ar fi vrut itr’una să-şi­ descarce nădu­­ful pe spinarea lor. Băeţii stăteau acasă numai len ea, cu ţaţa Lenţa, cum 11 Ispuneau ei, şi ea, de cum pleca­­Milcoveanu la slujbă, îi lua la trapanghel: Ei sunt pacostea casii, dia­volii ! Că de nu-i avea pe ei,­­ora să trăesc şi eu tihnită, să­­nu mă canonesc cu ei, şi nici Biancu nu cădea la patimă. Că, face ce face : „Uite cum arde ! Lenţo du-te şi fă-le oblojeli. Şi fă-le aşa şi fă-le pe dincolo !..." I de mi-e acru sufletul! Şi „pun­ tatii“ în sus, şi „pun­ tatii“ în jos, de-mi vine să-mi iau câm­pii... N’ar mai fi fost, să nu mai fie ! Copiilor le era frică de ea. Şi bunul părinte se înfricoşa şi el, auzindu-i, prin vis : — Iar­­tă-mă ţaţa ! iartă-mă !... de nu mai ştia ce să facă. Insă se stăpânea, bietul om, de-abia ţinând-o de rău: — Lenţo dragă, fii şi tu mai blândă cu ei... Mai iartă-te ! că-s copii... Şi nici noi n’am fost măi breji, când erau ca ei ! Ei atâta îi trebuia : — Copii, ai! Da’ să se uite urât la mine, tot copii sunt ? Par’că nu l-aş creşte eu şi i-aş îngriji... Că ţie puţin iţi pasă : îţi iei bastonul şi pălăria şi p’aci ţi-e drumul... De mă laşi pe mine să-mi mănânc pieptul şi- să-mi sparg capul cu ei... Ia mai slăbeşte-mă cu copiii tăi! Lui îi veneau alte alea, price­pând tot. Şi cu sufletul amă­­rît, nu ştia ce să mai facă, s’o mai îmbuneze. Pleca supărat de acasă, fără să poată dese­ori să-şi sărute copiii, de teamă să nu-i vadă fiinţa aceea arţăgoasă şi să nu mai aprindă paie în capul mi­cuţilor. Fiindcă ştia că se răz­bună pe ei. Şi se mai mângâia puţin, aşteptând la o răscruce pe cel mai răsărit din ei, care umbla la şcoală, şi pe care o ducea până la poarta şcolii. Iar după ce copilul îi pupa mâna, el îl săruta cu foc pe ambii obraji şi-i dădea un go­logan : — Na, puiu’ tatii, să-ţi iei ce ţi-o plăcea ţie ! Şi bunul tată stătea cu co­pilul acolo, în faţa porţii, până ce suna clopoţelul de intrare în clase. II ştiau şi profesorii şi ţineau nespus la el, pentru dra­gostea aceasta mare ce-l făcea să le fie, cu copilaşii lui, o pil­dă vie pentru toţi părinţii. Femeea, însă, îl sâcâia într’u­­na, de ii era omului lehamete d’atâta ciondăneală. După ce , că lucra toată ziulica într’o cancelarie întunecoasă, mun­cind din răsputeri, ca să-și a­­gonisească traiul, după ce c-o purta în rând cu el, deși nu era mama copiilor lui, ea, ca o as­pidă, sta să-i sară în cap pen­tru orice. Din nimica toată se luau la harță : — Bine, mă omule, mult o să-mi mai mănânc zilele cu co­pii tăi ? Ce crezi că asta o să dureze cât lumea ? O să se spargă odată urciorul şi o să rămâi cu ei !... — Ce vrei femee, hăi ? — o lua şi el pe acelaş calanod. Vrei să le fac de petrecanie copii­lor şi să rămân cu tine ?... Asta nu, drăguţă ! Dacă nu-ţi place, ia-ţi catrafusele şi umblă să­nătoasă ! Nu te ţine nimeni le­gată ■ . O. .....— — Aşa? — se pornea ea pe plâns. M-ai ţinut, până ţi i-ai văzut mari şi acuş mă sgor­­neşti... Şi plângi cu sughiţuri, în vreme ce el o lua cu binişorul: — Ce te sclifoseşti acuma de­geaba ?! Cine naiba te sgorne­­şte ? Da’ tu nu vezi că ţi s’a năzărit aşa, să-ţi faci de cap.... Că, din parte-mi, vezi bine, că-ţi dau ce-ţi trebuie, în lu­me te scot, că nu ţin bae­­rele pungii legate ; iar eu îţi cer numai atât: să-mi îngri­jeşti de ei, de copiii mei, că a­­tâta am şi eu pe lume ! Ea isbucnea, îmbufnată: — Să îngrijesc de ei, de „puii tatii“ pi 9 — Da,­de „puii tatii“! Că tu n’ai ştiut ce-i dragostea de co­pii, că, se vede te-a pedepsit Dumnezeu ca să n’ai! ♦ In seara aceea tristă de toam­nă, când să iasă de la cancela­rie, i-a venit aşa, tam-nesam, un fel de slăbiciune, tăindu-i­­se inima, ca la o presimţire rea, înmuindu-i-se picioarele şi lă­­sându-se, moale, pe scaun. Un coleg, văzându-l atât de galben, s’apropie de el: — Ce ai Milcovene ? El de-abia putu să ’ngaime: — Uite, frate, par’că-mi fuge pământul de sub picioare ! — Aide ! — îl îmbărbătă ce­lălalt — vino la Panait şi-om lua o țuică, să te mai înviorezi. Şi-l ridică cu de-a sila de pe scaun. Se simţi ceva mai bine în ae­rul răcoros d’afară, ne mai voind să s’abată pe nicăeri, unde simţea că îl apasă o neli­nişte nespusă, durându-i par’că ceva, nu ştia ce. Avea un fel de presimţire rea, o strângere de inimă, ce-1 silea să rămână cu ochii ţintă, fără să vadă nimic şi fără să priceapă de ce îi ve­nea într’una să plângă. Colegul i-a înșirat câte ’n lună şi-n soare, venind cu el până aproape de casă. — Curaj ! Fii tare ! — îi spu­se, ca să-i spună ceva şi fără să-şi dea seamă că-1 nelinişte­şte şi mai mult cu aceste cu­vinte. Iuţi pasul, fiind sigur aproa­pe că li s’a întâmplat ceva rău copiilor, că toţi ştiau şi lui nu voiau să-i spună nimic. I se păru că-i împiedica bas­tonul şi-l aruncă cât colo. Apoi, mai uşurat, pripi pasul, um­blând repede, aproape sburând. Când să intre pe poartă, ră­­suflând greu, se opri puţin, as­­cultându-şi bătăile pripite ale inimei. Câinele îl simţise, se apropia­se de el, gudurându-se şi lin­­gându-i mâna. El şi-auzia tic-tatcul pripit al inimei şi voia să se mai po­tolească ; însă acum desluşea el alte bătăi mai dese, în casă, şi un ţipăt înăbuşit îi spintecă auzul. Copiii lui! Când intră în casă i se păru că-şi pierde minţile. Copiii, cu mâinile legate la spate, se svârcoleau în pat sub loviturile gârbaciului, cu care îi înfăşură pe amândoi mama lor vitrigă: — Na ! na ! puii tatii, să vă săturaţi! N-a mai ştiut nici el ce face. I-a smuls gârbaciul din mână şi, înfăşurând-o cu el de câte­va ori, o îmbrânci afară, prin uşa rămasă deschisă, trăgân­­du-i într’una la gârbace, până ce o dete afară, pe poartă, spu­­nându-i: — Să trimiţi să-ţi ia boar­fele, scripţoroaico! Şi întorcându-se la copii, le deslegă mâinile şi ştergându-le lacrimele, de-abia mai stăpâ­­nindu-se să nu plângă şi el ca un copil: — Vrea să mi-i prăpădească, nelegiuita... Puii tatii, pui! Iar de-atunci, de când i-a scăpat din mâinile duşmancei, Iancu Milcoveanu, îşi vede sin­gur de copii, cu o bătrână sluj­nică, fiindu-le ,copiilor, el sin­gur, şi tată, şi mamă. N. PORA H Milostenia măgarului Un măgar, — pe vremuri slugă, dar apoi ajuns stăpân, — Tolănit pe malul gârlii, stau livada lui de fân... Şi, pe când, sătul, măgarul aţipise lângă rău, Se trezi c’un cal în goană, — speriat şi fără frâu, — Care-i spuse plin de jale, că, — flămând, fără noroc, Poate, şi cam dobitoc, — Alt măgar, sătul de chinuri, s’a svârlit la moară'n scoc!... — L’am văzut, — mai zise calul, —• de pe malul cel cu prund, Cum sări’n vâltoarea apii și s'a dus apoi la fund!... — O, sărmanul, — zise rar Și cu lacrimile’n gene, ghiftuitul meu măgar, — Bine frate, dacă soarta Ta bătut aşa de greu. Nu ştia că’n lumea asta, să-l ajut mai sunt şi eu ?... N’aveam eu livezi destule, pae şi coceni destui ?... Ce, mă sărăcea el oare, de-ar fi fost ca mai pui Lâng’atâtea guri, în eslea’mî, la nutreţ, şi gura lui ?... Ba mă jur pe sfânta cruce, că’mi părea nespus de bine. Un nefericit ca dânsul, să mai ţiu pe lângă mine!... Pe când vorbele acestea păreau zise din rărunchi: — Iată că, din matca apii, când pe brânci, când în genunchi, Se ivi nenorocitul de măgar ce-a vrut să moară Aruncându-se’n vâltoarea scocului de lângă moară... înghiţise apă multă, cât nu’nghite orice vită. Dar pe el, se vede treaba, n’a vrut apa să-l înghită... Cel cu vorbe milostive, — când văzu ce se petrece, — îşi simţi spinarea rece. Se sculă, privi o clipă ca un dobitoc, spre cal. Apoi zise celui care, istovit, zăcea pe mal: — Da... e trist, să n’ai o hrană. Să trăeşti mai mult din milă, umilit de-orice pomană!... Şi, decât aşa prin viaţă, ca un cerşetor să treci: — Te-ai gândit înţelepţeşte: e mai bine să te’neci.­... Şi zicând aşa, sătulul a pornit cântând, hai-hui. Ca şi când, acelui care n’avea rând între sătui, Dându-i sfatul să se’nece, i-ar fi dat tot fanul lui... Atunci, calul, dintr’odată, ca trezindu-se din vis, jalnic, zice-se c'a zis: — Bine zice vorba veche Ce’n biserici se tot cântă: „Mai uşor trece cămila prin a acului ureche, „De cât ar intra bogatul în împărăţia Sfântă VASILE MILITARU UNIVERSUL" Fulgere mari se bat în iatagane peste spinarea valurilor goală, genunele marine se răscoală şi ard şi gem şi bubie duşmane. Furtuna bate ’n zări ca 'n nicovală şi ’n troznetul de fiare şi ciocane durerea mării fierbe în cazane cu alge duhnitoare şi cu smoală. Dar sbuciumul ce-a frământat în mare a rupt din fund, din algele murdare, scoici de mărgean bătute cu lumină, ie-a pus, târziu, pe stânci cu lună plină, şi a uitat o perlă în fiecare, să-şi lăcrimeze steaua ei marină. RADU GYR Lumea umbrelor, Dante o nu­mise infern. Poporul nostru iad. Poate pentru că ispăşim aici, chinuiţi de reminiscenţele plă­cerilor din lumea sângelui E amurg. Veşnic amurg. Şi veşnicia plimbărilor. Căci du­hurile n’au odihnă. Doar în sânul lui Avram. Insă aici în­cap numai cei aleşi. Nu şi cei chemaţi. La o cotitură apare umbra lui Nietzsche. Cu ochii aruncaţi în mulţime, ca două gheme, sim­bolizează neastâmpărul casei de nebuni. — „Trebue să-l găsesc. Mi-a spus Anaximandru că-i pe aici. El are tot motivul să-l înconjoa­re. Eu însă nu. E părintele meu sufletesc. Inegurat ca şi mine. Şi eu solitar şi ne'nţeles ca şi el. Amândoi am fost răstigniţi în stratosfera singurătăţilor filoso­fice. Lui i-am dat porecla de înegurat, mie cea de nebun". Şi vorbind singur, ca oricare nebun isterizat, se strecură printre umbre cu patinări de li­belulă. Pe malul unui râu, numele nu-l ştiu, iată umbra lui Hera­­clit. Stătea îndoită deasupra va­lului şi arunca floricele albastre în apă, menind ca o ursitoare : „Nu vei putea intra de două ori în acelaş val. Căci valul fuge, curge într’una şi alt val vine şi iar altul îi ia locul... Da, toate sunt în vecinică curgere. Panta rei !“. — „închinare ţie maestre, grăi Nietzsche cu evlavie". — „Eşti indiztrabil în această clipă".­ — „Aştept cu nerăbdarea cu care te-am căutat. Or, poate nu mă cunoşti — „Eşti nebunul Nietzsche, fi­losoful iraţionalului. — „L-am învăţat de la tine, maestre. Poate de­ aceea am avut, în lumea soarelui, soarta ta, d­ea nu fi înţeles”. — „Lasă, nu deschide rane’n­­chise ! Să mergem de aici ! Apa ne umezeşte sufletul, iar sufle­tele igrasioase sunt asemenea celor ameţiţi de băutură. Ochii şi urechile acestora sunt falşi martori ai adevărului. Numai sufletul uscat este înţelept şi treaz. E scânteie din focul pă­rinte, divinul isvor al universu­lui. Vulgul are suflet de nă­mol, puturos şi orb. Nu cunoaşte adevărul şi se povăţueşte după păreri şi datini, cari se moşte­nesc, ca hainele, din părinţi în copii. Tot dispreţul meu magni­fic se frânge asupra turmelor cuvântătoare !“ — „O, marele meu maestru ! Vorba ta, că vulgul nu-i vrednic de nici o atenţie, că zeci de mii nu cântăresc cât un erou al lu­minii, m’a îndemnat să creiez instrumentul de-a naşte şi creşte supra-oameni. Şi le-am pus strajă porunca, să nu se’nchine materiei, aducându-mi aminte de adevărul cuvintelor tale : „Vulgul se îndoapă ca vitele și latră asemenea câinilor, în urma celor pe cari nu-i cunosc. Vul­gul e ca măgarul, care preferă ogrinjii în locul aurului. — „Da așa e ! Uite, colo, Xe­­nofane, filosoful cu nume ca o melodie. Stă împietrit sub stân­că, înconjurat de Parmenide şi Zeno, ceea ce-l făcură de râs cu­­ chiribuşeriile logicei lor. „Cu Xenofone m’am înfrăţit­­ spre a ucide credinţele deşarte şi falsele mituri, cari fac din zei­­ oameni prea cuvioşi, tâlhari şi beţivi. Eu, să am putere, aşi a­­plica lui Homer şi lui Hesiod, în toate târgurile Eladei, câte douăzeci şi cinci la tălpi. Pare­­mi-se tot ei ne-au învăţat să ne inchinăm la icoane. Or, închi­narea aceasta este o nătângă flecăreală cu zidurile. Şi ce ba­zaconii sunt şi spurcatele cere­monii şi desfrânatele rituale ale cultului dionisiac !... „Dar iată focul. II vezi cum tremură ? Cum se înalţă şi co­boară, colo în câmpie, in faţa­­ cortului meu. Apropie-te ! Şi-a-­­ colo sunt zei ! „Dar ia, ascultă cu băgare de seamă! Pitagora, pare-mi-se, stă­ruie să convingă pe Teana că numai raţiunea cunoaşte adevă­rul absolut. Ea creiază idei e­­terne, îngăduind simţurilor nu­mai puterea de­ a ne vesti ceea­­ce trăieşte în vreme şi spaţiu. „Raţiunea, a spus-o frumos Pi­tagora, coboară din focul cen­tral, din Dumnezeire, ursită şi ea să se fărâmiţeze şi să treacă prin felurite şi multiple vieţi de ţărână. „Dar ce zici tu, crâmpeiu de nebunie, aşa că mişcarea stăpâ­neşte lumea în măruntaiele ei? Ori îndrăsneşti şi tu să tăgă­­duieşti, ca Zeno, că te plimbi din loc în loc ?" — ,,Da, maestre, numai miş­carea e aevea. Prin ea se nasc, se prefac, se primenesc, devin şi mor toate câte le-a numit Parmeni de năluciri ale simţuri­lor. Şi eu mă închin focului tău. — „Să ştii însă, nebunul meu prieten, dacă lumea s’a născut prin foc, tot focul o va nimici la Împlinirea crugului, spre a I se naşte din nou. Tocmai, din­­ pricina aceasta toate, câte sunt­­ în lume curg, se mişcă, se trans­formă. Forfota aceasta se chia­­mă viaţă şi lumea vieţii. Focul însă va rămâne viu în eterni­tate, neastâmpărat şi zglobiu ca un copil, supus şi el vecinicei şi titanei soarte”. — „Eu, în cărţile mele, am subliniat inspiraţia ta de înaltă artă, de a asemăna focul cu co­pilul ce se joacă pe ţărmuri de ape clădind şi dărâmând oraşe de nisip. Căci şi în jocul copilu­lui stăruie armonia nevoilor in­terioare, ca şi în mişcarea focu­lui jucăuş“. — „Te ştiam filosof poet, grăi Heraclit, cu însufleţire. Şi mi-o probezi şi’n clipa aceasta. Pri­veşti cu ochiul poeziei frumu­seţea creatoare a focului. Da, el dă viaţă tuturor vietăţilor, purifică şi nimiceşte. Din el ră­sare aerul, isvorăşte apa şi se încheagă pământul în humă şi stâncă. Focul, sugrumat, devine aer, aerul vapori, vaporii apă, apa pământ şi întors. Aidoma ca vibraţiile unei corzi, cari pleacă de la punctul de naştere, ca să se întoarcă la locul de plecare şi-aşa întruna până la stângere, pentru ca în urmă să înceapă din nou. „Dar mă duc. Văd, colo, pe Anaxagora, întovărăşit de elevii­­ lui, venind spre mine. Nu vreau­­ să-l întâlnesc. Pe tărâmul celă­lalt nu m’a ’nţeles şi m’a pus în umbră. Acum vreau să stau în umbra cortului meu, ca să nu mă vadă. „Rămâi cu lumina iraţionalu- I lui tău, neastâmpăratul meu prieten. Poate nu ne mai în­tâlnim“.­­ Iar din uşa cortului: „Să-i I spui lui Hegel că putea fi mai­­ reverenţios şi iubitor de adevăr, faţă de mine. Căci de la mine­­ a împrumutat legea contraste­lor. Eu am dat luptei numele de părinte al vecinicei crea­­ţiuni“. Z. SANDU Siluete filosofice H­ERACLIT Anul XLIX Nr. 272 Luni 3 Octombrie 1932 ■ji—MgEMB«g-l'il------j-----------------i -----------J-----iUIMl / FURTUNA­­ Alecsandri şi generaţia nouă G. Bengescu, autorul biblio­grafiei complete a operei lui Voltaire, în notiţele biografice şi amintiri personale asupra lui Alecsandri, — fostul lui şef la legaţiţa din Paris (1885— 1890) şi foarte iubit prieten şi colaborator la acele amintiri — ne dă între altele şi această particularitate a lui sufleteas­că, că n’a avut niciodată vreun sentiment de ură sau de invidie contra colegilor lui în arta scrisului şi că și el poate să spuie ca Crebillon : Auiaurn fiel n’a jamais em­­poisoné ma plume. Multă vreme nici n’a putut să aibă asemenea sentimente,­­ căci atât activitatea lut din­­ trecut cât şi cea neaşteptată din ultimele două decenii l-au dăruit deja din viaţă cu d­ouâ titluri, unul glorios , cel mai mare poet al neamului, alltul frumos , bardul României, ade­că postul, care din fapte isto­rice chiar contimporane, cre­iază legende ca Sergentul şi Peneş Curcanul. Ce impresie mişcătoare până la lacrimi a produs la înmormântarea lot, când nouă curcani şi cu Ser­gentul zece au venit, din Vaslui­­ la Mirceşti, ca să scoată pe u­­i­merii, lor trupul neînsufleţit al cântăreţului lor din toate vre­murile ! Odată cu apariţia societăţii Junimea din Iaşi şi a revistei ei Convorbiri literare, apar şi doi scriitori, un poet şi un dra­maturg, care aduc şi în poezie­­ şi în dramă o notă nouă. Poe­tul e Eminescu, primul poet cult la noi cu un capitol de i­­dei şi bogat şi variat, cu un ca­pitol bogat de vorbe care să le exprime şi ca consecinţă c­u o asociaţie de idei noi, care după Remy de Gourmand e caracte­ristică scriitorului de talent. Cellalt d­e Caragiale, nepot a doi actori mari, trăit de foar­te tânăr în lumea teatrului şi a scenii, a avut şi prin moşte­nire şi prin mediu ,pe lângă da­rul de a scrie şi tehnica teatra­lă, calitate independentă de ar­ta de a seri, cum s’a văzut la marele V. Hugo, a cărui piesă Cromwel, făcută de dânsul ca prototipul dramei romantice, nu s’a jucat niciodată. Pe a­­mândoi i-a urît Alexandri, pe Eminescu pe furiş, pe Caragia­le pe faţă ,prin acte şi prin fap­te. Se vede că tot aşa a rămas breasla asta cum a caracteri­zat-o, Horaţul , acum aproape două mii de arii, irritabile ge­nus. In Convorbirile din 1884 co­lonelul I. Alexandri (fratele poetului) scrie din Parte d-lai X (care din primele rânduri se vede că e Maiorescu...), o scri­soare plină de inconsecinţe, de inocherene, de naivităţi şi pe de altă parte cu o pretenţie de erudiţie că parcă ai citi pe Ana­­tole Prance, ca să dovedească (cu retractări prudente) un plagiat al lui Eminescu. Iată rezumatul acelei scrsori La început vorbeşte de o în­trunire literară la Maiorescu la care Eminescu a recitat de mai multe ori poezia „O nuntă îm­părătească“ publicată mai târ­ziu cu titlul „Călin“. Apoi de­­ publicarea în volum a poeziilor lui Eminescu, când iar vorbeş­te de Călin, care citind®-i din nou i-a plăcut mai mult, asi­gură pe Maiorescu că nu are de gând să facă o analiză a vitre­­gei opere a lui Eminescu, c­i se va mărgini a-i semnala întâl­nirea de idei şi înrudirea între câteva rânduri din Satira I şi textul unui document caldean tradus de d. Oppert şi extras din „Histoire d’Israel“ a d-lui E. Sed.rai®, una din scrierile cele mai renumite asupra acelor timpuri: Creation tadis ce qui est en haut, ne [s’appelait pas Cieî Et ce qui est la terre en bas [n’avait pas de nom. Un abim-infini fu leur [generate ur, Un chaos, la mer, fu la mére [qui enfanta tout cet univers Iată acuma și câteva rân­duiri din Satira I a lui Bmine­sc®: La început pe când fiinţă nu [eră nici nefiinţi Pe când totul eră lipsă de viaţă [şi voinţă, Când nu s’ascundea nimica, [deşi tot eră ascuns, Când pătruns de sine însuşi, [odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie genuină, fu noian [întins de apă ? După această apropiere vine un fel de retractări: „Simb penelul maestru al scumpului nostru poet vedem o cosmogonie supremă în versuri incomparabile. Astea le zic a­­celora care văzând paralela în­cercată, aici ar obiecta cu o zâmbire generoasă pentru mine că Eminescu va fi citit și el pe Oppert şi că cosmogonia lui nu e decât, o dibace potlogărie ră­­şi­şuliţă, o dibace potlogărie fă­cută de un român asupra unui chaldean în neputinţă de a se apăra. Admit că Eminescu a citit nu numai pe Oppert dar şi pe mai mulţi doctori în texturi ieroglifice. Nici noi, nici Emi­­nescu nu vom regreta că s-a a­­dăpat la izvoarele antichităţii ca să ne dea (fără a imita cât de puţin un text atât de laco­nic şi obscur).... Coincidenţa ideilor, înrudirea geniilor au fost şi va fi cât lumea. Un e­­­xemplu: Moartea ciobănaşului din Mioriţa a fost plagiată de Chateaubriand în însoţirea în faţa cerului, a lui Chactas şi Atâta. După o digresie fără nici un interes ori legătură cu plagia­tul lui Eminescu revine iar la Călin (uită Satira I) din care reproduce nunta. In sfârşit e timp să închid scrie Colonelul, această epistolă nu însă fără a răspunde la o somiaţiune pe care o presami din partea dumitale: Care -­i î­nchirdeirea? Cornchidere, tre, nu una. Cea dintâi e că cauza unor scriitori ca Eminescu, vrednic­­următori ■ale acelor care ai deschis calea mântuirii, limbi română scumpa noastră limbi din cronici şi din balade, chiar necultivată cum e, poate fi or­ganul ideilor şi simţirilor noas­tre cele mai alese. Al doilea conchidere e că cine are „Mioriţa“ la casa lui, să o puie la icoane. Al treilea şi de pe urmă­­ că cine a descoperi părechic, „Mioriţa“ să-i facem o mire, răsplată naţională. Aceste trei concluzii pentru a dovedi plagiatul lui Eminescu... sau: Pe pod pe la Spiridon Trece un car cu scoarţă Sufletul tău n’are credinţă Dacă nu ţi-a fost­ pe plac, Dace m‘ai adus dieta Buzău. (Muza dela Borta rece). Cine e autorul acestei scri­sori, căci un colonel chiar de acum 50 de ani nu poate fi nici aşa de incoherent, inconsecvent şi neligie şi nici aşa de savant cum e când vorbeşte d­e anali­zarea volumului lui Eminescu, de asiriologi, de pictură, de plagiate etc. Cum a putut să le publice Convorbirile. Până voiu putea să luminez această mistificare eu bănuise că V. Alecsandri, care în timpul acesta era la Paris, nu a fost străin de ea. Alecsandri a cunoscut pe Ca­ragiale cu ocazia traducerii în versuri a piesei lui Parodi Roma învinsă. A asistat la re­prezentarea ei și a notat pe traducător cu nota de un meș­ter al limbii noastre Un elogiu ca acesta venit de la cel mai profund cunoscător al întregu­lui grata românesc, l-a încura­jat şi îndemnat şi de Mano­le­scu a început să traducă pe „Lucreţia Borgia. Ascanio însă l-a luat înainte cu altă piesă a lui V. Hugo, „Ruy-Blas“. Când însă traducătorul s’a prezentat cu o piesă originală, atunci Alecsandri văzând în el un rival serios într’un gen literar în care el se credea fără rival, a stăruit din răsputeri pe lân­gă I. G­hica, care ca vechiu prieten nu putea să-i refuze nimic, ca să-i scoată piesa din repertoriu, deşi cât de mult a plăcut­­publicului şi celui de sus şi celui de jos e faptul că ea s’a jucat la Dacia şi în -allte săli şi în pro­vincie zece ani, fără să i se piardă nimic din valoarea ei dramatică, ca şi piesele lui Mö­llere cu care bine l-a comp­o­­­rat Tache Ioneanu, ia­r cu nu­mirea lui ca director al teatru­lui Naţional, reintroducând-o în repertoriu, a avut până as­tăzi ÎOO de reprezentaţii mi­nus cele numai câteva care au avut loc înainte de a fi scoasă. O do­vadă scrisă de­ ură şi răutatea lui Alecsandri faţă de Caragiale e urmăltoarea scri­­j­soare a lui către­­ Jacob Ne­­griazi: Iubite Negruzzi, Cea mai plăcută veste ce puteai să-mi dai până acum I din ţară es­t­e improvizarea o­­­­perei : Be­izade, Epaminonda. I Aşi dori foarte mult că o ci- I tesc­ şi să-ţi dau părerea mea­­ asupra ei, deşi sunt încredin­ţat că trebue să fie o piesă ni­merită, de vreme ce te-ai le­­l pădat de colaboratorul Hait­­­­nanului Baltag“.­­ Caragiale să fie cauza căde­­­­rii Hatmanului Baltag! ! Opereta nouă fără cola­bo -­­ rarea lui Caragiale a avut nu­­­mai o reprezentaţie, căci la e­a doua teatrul fiind aproape gol I piesa a fost scoasă. Hatmanul I tot a avut măcar şapte repre­zentaţii. 1 I. SUCHIANU PESCĂRUŞII Bătută de-o mare’n furtună, Se v­aetă coasta de lut — Şi marea se umflă şi tună Şi muşcă din trupul lui mut. Işi vaetă vântul pe valuri Vârtejul dure­rii adânci, S'avântă talazul pe brânci, Se caţără aprig pe maluri, Se sparge sălbatec de stânci. Iar stâncile fumegă aburi Şi valul se duce la fund, Deavalma cu pietre, cu prund Şi vâjâie spuma pe jgheaburi. Şi 'n vreme ce valul şi vântul Şi lutul mugind se frământă, Urmându-şi spre ceruri avântul, Plutind într'o linişte sfântă, Um stol de argint,­­ca un vis, Prin negrul văzduh se 'nfîripă Şi, viu fremătând din aripă. Rotesc pescăruși peste-abis. GRIGORE SÂLCEANU Iii »I leii ulei Iii Hill Stoll 'S’au împlinit, la 21 Septem- , brie, o sută de ani dela moar­tea lui Walter Scott. O sută de ] ani în care depărtarea dintre noi şi el a crescut până la pro-­­ porţii care­ nu ne mai permit­­ să-l gustăm; pentru gustul de­­ astăzi e anacronic, pentru sim- \ ţimintele de astăzi nota lui nu î poate fi asimilată. Marele ro-­­ manele.,, „magul nordului“, ră­mâne pentru noi cu interesul unei personalităţi chinuită de­­ setea de realizare şi cu o ne-­­ măsurată dorinţă de ajungere,­­ de arivism diluat dar totuşi a- t­rivism. Iar opera lui, romanele , pe care Anglia şi continentul­­ le, înghiţeau în măsură de şapte­­ până la zece pe an, sunt astăzi­­ moarte, anoste şi vechi poves­tiri istorice, necitite de tineri şi răsfoite de bătrâni în aminti-­­ rea tinereţii. Scott şi lumea lui­­ sunt inactuali şi prea vechi.­­ Mulţi scriitori de mărimea a­­ doua trăesc încă în măsura în care­ opera lor mai poate fi luată drept isvor pentru îm­prospătarea ideilor aflate în circulația zilnică. Scott nu-i dintre aceștia, pentru ca n’a transmis spirit care să fructi­fice. Opera lui n’a putut avea vitalitate decât la un timp a­­numit. E pilda cea mai bună de soarta în faţa posterităţi­i­­ a unui scriitor care s’a mulţu­mit să se conformeze spiritu­lui epocei, să nu arate nici cea mai mică revoltă, să afişeze tot ceea ce era scump unei socie­tăţi care lua un nou avânt for­­tificându-se la un început de veac, demnitate, măsură, res­pect pentru toate cele dinain­te stabilite; o dragoste neafec­tată pentru un trecut bogat, suprapusă tuturor calităţilor de mai sus, avea să-l facă pe­­ 'Walter Scott, sheriff-ul şchiop­­ din Edimburg, un romancier­­ iubit de contimporani, pentru- i că a ştiut să le dea, la timpul când trebuia, romanul care le trebuia. Dacă există vre-o asemănare între Dickens și Scott, apoi ea poate fi găsită într’un mic ar­tificiu de tehnică pe care-l în­trebuințau ambii romancieri ca să se transpună în atmos­fera operii lor. Dickens, roman­cierul matur, rătăcea noaptea prin străzile dosnice ale Lon­drei unde ceaţa, întunericul şi mizeria îl reimpregnau cu at­mosfera copilăriei sale şi lăsau să se precipite din imaginaţie episoadele pe care avea să le aştearnă pe hârtie, un ceas mai târziu, la lumina şi căldura că­minului său. Scott, părintele cavalerilor eroici, tacticianul la masa de scris al atâtor lupte, istoricul mai doct decât mulţi istorici de profesie, nu se mul­ţumea să culeagă din documen­te, legende sau anecdote scenele pe care avea să le însufleţească imaginaţia sa. Ii trebuia atmo­sfera de „tournoi“, atmosfera de curte, trebuia să simtă istoria la îndemână, mai aproape de­cât i-o dădeau documentele. Şi atunci se închidea în castelul din Abbotsford — „un roman în piatră“ — fantastic edificiu cu turcie şi donjoane, cu aer medieval, în a cărui bibliotecă se aflau portrete de cavaleri în zale, chipuri aspre şi eroice, portretul bunicului care a lăsat să-i crească barba, în semn de doliu, de la moartea lui Carol I şi până la Restaurare, arme de toate vechimile şi de toate for­mele. Aci, şi în faţa peisagiilor scoţiene pe care le iubea şi le descria cu atâta virtuozitate, Scott era capabil să creeze, să însufleţească o lume dispărută. In aceasta şedea toată tăria lui. Cu memorie şi imaginaţie vizuală, cu o cultură istorică a­­dâncă, Scott şi-a creat singur genul. Pentru a ridica edificiul unui roman, n’avea nevoe de­cât de o legendă, de o ştire cro­­nicărească sau de o fabulă. Construia replici, poleia eroii în culoarea locală şi cu darul înăscut de romancier le sufla viaţă. Numai cu atât, Scott a fost autorul admirat al unei lumi care nu cerea nimic mai mult. Nu există în opera lui idei, idealuri filosofice sau so­ciale, nu găseşti decât o largă bunăvoinţă faţă de oameni, o dragoste simplă faţă de cei­­ mici. Acesta-i Walter Scott de la­­ un capăt la altul al operei sale,­­ în Ivanhoe, în Ultimul minis-­­ trei, în Quentin Danoard, în­­ Waverly Novels, în Rob­ Roy sau­­ în Logodnica din Lamemoor.­­ Şi’n afară de acestea ce n’a mai­­ scris Scott ? Dela zecile de ro­mane inspirate din istoria Sco­ţiei, a Angliei sau a continen­tului, a trecut la culegeri de balade populare, la compilaţii şi la biografii tot atât de di­verse, a lui Swift alături de a lui Napoleon Bonaparte. Specu­lând succesul şi speculat el în­suşi de editori, îmboldit mereu, Scott a scris atâtea opere cu cât se poate umple o mică bi­bliotecă de familie. Calitatea trebuia să sufere şi’n ziua când s’a ridicat în faţa sa Byron, o forţă poetică în adevăratul în­ţeles, Scott s’a înclinat. Cava­leri, curteni, paji, dragoste sim­plă, erau accesorii care ori­cât ar fi fost din nou combinate într’un roman istoric, nu mai interesau publicul captat de în­flăcărarea lui Byron. Bolnav, castelanul din Abrotsford avea la sfârșitul lui 1831 vârsta de 60 de ani. Medicii l-au sfătuit să plece în Italia ca să fie de­parte cât­va timp de climatul umed al Edimburgului unde şi-a împărţit viaţa între slujba de judecător şi meseria de ro­mancier. „Acestea sunt ultimele povestiri pe care autorul le va supune judecăţii publicului. El este pe cale de a se îmbarca pentru ţărmuri străine“. E un rămas bun către cititor, tipărit ca prefaţă la ultima culegere de povestiri a lui Scott, ultimul său volum. * » Am vorbit la începutul acestor rânduri de un oarecare arivism al lui Scott. Ca şi Balzac, ro­mancierul scoţian şi-a petrecut viaţa între scris, datorii şi afa­ceri (afaceri proaste, bineînţe­­les, pentru­ că afară de Voltaire nu cunoaştem un alt scriitor care să fi realizat afaceri exce­lente). Gustul acesta pentru a­­faceri, comun lui Balzac, lui Scott, şi altor mari purtători de condei să fie oare venalitate ? Nu. El poate fi luat drept ex­presia dorinţei refulate a scri­itorului de a ’nvinge mizeria şi I umilinţa, de a-şi simţi o teme-­­­lie tare într’o societate unde I numai puterea banului hotă­răşte. In modul acesta, chesti­unea scriitorului în alternativa de a trebui să moară de foame în totală ignorare a afacerilor sau de a-şi comercializa scri­sul pentru a trăi, se poate pune ori­când. Balzac, sub­ povara datoriilor contractate, a muncit o viaţă întreagă pentru a şi le plăti, inventând mers­eele mai ni­merice şi curioase speculaţii fi­nanciare sau combinaţii negus­toreşti. Activitatea artistică a lui Scott a fost determinată în primul rând de o extraordinară sete de bogăţie care s-a tradus prin achiziţionarea de pămân­turi, dorinţa continuă de pro­prietar rural care vrea să-şi mărească moşia, prin ridicarea, mărirea şi înfrumuseţarea cas­telului său, transformat trep­tat într’o maestoasă cetăţue medievală, şi apoi prin învesti­rea unei bune părţi din avere în tipografia din Balantyne, în­treprindere în care comptabili­­tatea trecea pe al doilea plan şi care dă faliment lăsând pe Scott dator aproape 130.000 de lire sterline. Până’n ultima cli­pă, ca şi Balzac, romancierul scoţian n’a muncit decât pen­tru a-şi plăti datoria şi a-şi res­pecta semnătura. „Plecând de la această pre­­miză biografică, ce nu poate fi lăsată la o parte când se vor­beşte de opera lui Scott — spu­ne Alfredo Obertello — câţiva critici au condamnat în numele unei presupuse morale sau mo­ralităţi literare, omul şi’n con­secinţă scriitorul. Ni se pare nefolositor să mai discutăm o­­ judecată anulată de la sine prin I gestul frumos al englezilor care I au plătit prin subscripţie pu­­­­blică, după moartea romancie­­­­r.«lui, datoria de câteva mii de­­ lire sterline rămasă în urma­­ marelui debitor. Actul acesta I este un monument ridicat omu- i­­­lui cinstit care Întruchipa o wT : virtute a unui neam de oameni şi , activi, însetaţi de bine şi iar , bine, comercianţi şi cavaleri. Desigur că „deşartă i-a fost­­ viaţa şi deşarte ambiţiile lui, dacă a dorit prea mult bunu­rile acestei lumi; dar dacă se­­ poate condamna exagerata sete de bogăţie; dacă se poate con-­­ damna excesul de negustorie, nu poate fi afurisit un individ , care-şi îndreaptă toate sforţă­­r­rile spre un ideal care este de a da familiei sale un nume mare şi o avere mare. Nu exis­tă, printre legile naturii, aceea care porunceşte individului să trăiască, să se’nmulţească şi să prospere ? Să condamnăm’ un scriitor care s’a servit de pana sa pentru a ajunge această ţin­tă ?“ -„ E un semn de întrebare prea mare pentru un răspuns ime­diat. FRED DOMINIC !

Next