Vatra, 1981 (Anul 11, nr. 1-12)

1981-01-01 / nr. 1

2 SEMNE adevărul istoric şi certitudinea viitorului Există, în istoria popoarelor, o certitudine cu valenţe de adevăr. Este certitudinea legitimată şi susţinută cu fapte. Este adevărul faptelor, al realităţii. Istoria se poate scrie în fel şi chip, dar pentru adevăr şi eternitate rămîne doar acea istoriografie care respectîndu-se pe sine ca ştiinţă, nu sechestrează adevărul. Cu siguranţă că atunci cînd se va scrie istoria acestui secol, care încheie un mileniu din existenţa umanităţii, ea va consemna, la loc de frunte, pe temeiul adevărului, rolul pe care poporul român l-a jucat în epoca contemporană în soluţionarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea. Indiscutabil, anii socialismului au însemnat enorm de mult în devenirea noastră istorică. Pentru că, tocmai în aceşti ani, de maximă tensiune revoluţionară, s-au produs acele acumulări de istorie, concentrare de sens şi semnificaţii. Sigur, au trecut cîteva decenii pînă cînd am atins stadiul la care ne găsim. Sondînd istoria acestor ani, însuşindu-ne conţinuturile ei contemporane nu mai sîntem surprinşi, nici noi, dar nici alţii, de pe alte meridiane, de faptul că de la istoricul Congres al IX-lea al P.C.R., poporul român a deschis cea mai fecundă, durabilă şi înălţătoare pagină din marea carte de istorie a neamului. Atunci, din popor şi pentru popor a fost ales să-i conducă destinele o personalitate care deşi se afirmase cu putere încă cu cîteva decenii în urmă, avea să joace un rol de excepţie, exemplar nu numai în interiorul ţării, dar şi pe plan mondial. Această personalitate istorică remarcabilă, omul politic de talie mondială poartă un nume scump, tuturor fiilor patriei — Nicolae Ceauşescu. într-adevăr, ceea ce faptele obligă la a denumi „epoca Ceauşescu“ constituie o etapă istorică în care forţa, puterea şi voinţa de creaţie a poporului român au atins asemenea parametri încît România socialistă, nu numai că a atins un înalt nivel de dezvoltare economico-socială şi spirituală, dar s-a impus drept una dintre cele mai viabile, constante şi respectate prezenţe în lumea contemporană. Elaborînd şi aplicînd o strategie politică realistă, ştiinţifică şi de mare perspectivă, Partidul Comunist Român, personal tovarăşul Nicolae Ceauşescu, au deschis ţării un drum de mari împliniri, un drum al progresului şi civilizaţiei materiale şi spirituale pentru care poporul român a luptat cu perseverenţă. Opera teoretică şi practică a conducătorului partidului şi statului nostru, activitatea sa neobosită pentru binele şi fericirea poporului, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă pe planeta noastră, a asigurat ţării o cale de dezvoltare liberă, nestingherită şi prosperă. Marile realizări pe care le-am obţinut prin propriile noastre forţe, în ultimul deceniu şi jumătate, prezenţa activă, dinamică şi eficientă a României la rezolvarea marilor probleme ale omenirii, respectul unanim de care se bucură această politică şi promotorul ei, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sunt argumente convingătoare apte să legitimeze trăinicia şi durabilitatea acestei epoci istorice, unice şi exemplare. Acum cînd începem un nou an de muncă şi împliniri, o nouă etapă, calitativ superioară în procesul de edificare a socialismului multilateral dezvoltat în patria noastră, este desigur firesc să ne mîndrim cu realizările anilor anteriori, dar aşa cum o demonstrează întreaga experienţă anterioară, este necesară intensificarea eforturilor materiale şi umane pentru a asigura dezvoltarea în continuare a societăţii noastre, înfăptuirea integrală a sarcinilor trasate de Congresul al XII-lea al partidului nostru. Desigur, stă în spiritul şi practica politică a partidului, a secretarului său general, faptul că o dată cu concentrarea tuturor forţelor pentru asigurarea progresului social al naţiunii noastre, să se depună eforturi stăruitoare, perseverente şi constante pentru sporirea aportului propriu la soluţionarea problemelor contemporane de pe Tera, în acest sens s-a acţionat şi pînă acum, în acest sens este hotărît partidul şi statul nostru să acţioneze în continuare. Dealtfel, prestigiul imens de care tovarăşul Nicolae Ceauşescu se bucură pe plan mondial pentru contribuţia remarcabilă pe care a adus-o la soluţionarea multor probleme cu care popoarele lumii se confruntă, constituie o dovadă elocventă a eficienţei politicii externe româneşti. In şirul neîntrerupt, continuu de manifestări internaţionale care încununează activitatea uneia dintre cele mai puternice personalităţi ale istoriei contemporane, se înscrie şi solemnitatea conferirii, la finele lunii decembrie 1980 , tovarăşului Nicolae Ceauşescu a Medaliei de Aur specială clasa I „Leonardo da Vinci“, împreună cu placheta şi medaliile de aur emise cu prilejul celei de-a XV-a aniversări de la fondarea Institutului de Relaţii Internaţionale din Roma, în cadrul aceleiaşi solemnităţi, ca o recunoaştere internaţională unanimă a bogatei activităţi ştiinţifice, politice, sociale şi culturale au fost decernate, de către aceeaşi instituţie Medalia de Aur „Marie Curie“ şi medaliile de aur jubiliare, tovarăşei Elena Ceauşescu. Toate acestea constituie, indiscutabil, motive de sinceră mîndrie şi satisfacţie pentru poporul nostru şi, în acelaşi timp, un imbold de a acţiona cu hotărîre, pentru ca în continuare să-şi aducă aportul la înfăptuirea întregii politici a partidului şi statului nostru. Aşa cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în Mesajul de Anul Nou, anii care vin impun eforturi tot mai responsabile pentru înfăptuirea cu succes a sarcinilor actualului cincinal, a celorlalte programe adoptate de Congresul al XII-lea al partidului, acţionîndu-se cu perseverenţă pentru a imprima întregii activităţi sociale dimensiuni calitative noi, bazate pe eficienţă, productivitate şi competitivitate. De asemenea, aşa cum se afirmă în Mesaj, partidul şi statul nostru nu-şi vor precupeţi eforturile pentru a contribui, în continuare, la instaurarea pe planeta noastră a unui climat de pace, cooperare şi colaborare între toate popoarele lumii. Acum, la început de an, urăm din inimă tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu, multă sănătate, fericire şi putere de muncă spre binele, progresul şi prosperitatea patriei, pentru creşterea necontenită a prestigiului României socialiste pe arena mondială. VALENTIN MUNTEANU ———------------------------------------------------------------ cronica ideilor pacea și responsabilitatea filosofiei Inspirată de critica rousseauistă a Proiectului pentru o pace perpetuă, elaborat de Saint-Pierre în 1712, lucrarea lui Immanuel Kant Către pacea eternă (1795) considera războiul drept „cea mai mare calamitate care loveşte popoarele“. Deşi avea ca punct de plecare convingerea eronată cu privire la generarea războaielor de către „corupţia originară a genului uman“, rămîne plină de semnificaţie subtila analiză kantiană a modului cum natura însăşi, prin punerea în mişcare a „jocului“ înclinaţiilor omeneşti, creează treptat condiţii pentru instaurarea unei lumi a păcii. Kant a propus chiar cîteva exigenţe preliminare ale unui dezirabil tratat de pace eternă, suplimentate ironic printr-un „articol secret“ privind obligativitatea consultării filosofilor în problemele referitoare la respectarea lui. „Legătura dintre naţiunile de pe pămînt a progresat atît de mult — scria Kant în 1795 — încît o violare a legii sau dreptului într-un anumit loc este resimţită în toate celelalte. De aceea, ideea unei legi mondiale este ... o completare necesară a unui cod nescris şi a unei norme interioare transformată în lege scrisă a umanităţii. Numai în asemenea condiţii putem nădăjdui să ne apropiem necontenit de pacea eternă“. Kant recurge astfel la imaginaţie pentru a conferi proiectului său generos — străbătut de patos umanist — un suport de negăsit în realitatea socială a timpului său. în perioada actuală, căutarea unui asemenea „suport“ în imaginaţie nu mai are justificare. „Pentru prima oară în istorie — scrie P. A. Schilpp într-un studiu despre Kant şi problema păcii mondiale — omenirea posedă azi armele care fac posibilă nimicirea speciei umane“ şi, de aceea, „este îndoielnic dacă ar putea fi găsită o singură fiinţă raţională care să pună sub semnul întrebării aserţiunea că cea mai importantă problemă a umanităţii în a doua jumătate a secolului XX este aceea a păcii mondiale“, în zilele noastre pacea a încetat să mai fie o simplă „dorinţă pioasă“ (cum o califica Immanuel Kant) pentru a deveni un obiectiv — concomitent moral şi politic — al luptei popoarelor. Mai mult decît atît, întrucît actualele arme de exterminare în masă implică riscul ca într-un indezirabil război mondial să dispară orice distincţie între învingători şi învinşi, pacea a devenit acea valoare focalizatoare de a cărei împlinire depinde supravieţuirea omenirii, condiţie prealabilă a oricăror proiecte privitoare la natura, calitatea şi orientarea valorică a vieţii. Iată de ce ideea unei lumi din care războaiele să fie excluse, chiar dacă are de trecut obstacolul unor reiterate contra-exemple întristătoare, constituie tot mai mult un liant şi o dominantă a conştiinţei popoarelor, devenind — prin acţiunile practice ale celor mai largi categorii sociale de pe toate meridianele — o forţă materială. Posibilitatea nu numai de a preîntîmpina, ci şi de a exclude războiul din relaţiile internaţionale, a dobîndit puncte de sprijin în profundele procese revoluţionare care dau un timbru specific epocii contemporane. Atrăgînd atenţia asupra primejdiei pe care o prezintă tendinţele de reîmpărţire a sferelor de influenţă, de perpetuare a cursei înarmărilor şi recurgere la mijloace militare pentru promovarea politicii de dominaţie imperialistă. Programul, Partidului Comunist Român subliniază, de aceea, că pentru prima oară în zbuciumata istorie a omenirii, epoca actuală se caracterizează prin „lupta generală a forţelor înaintate pentru inaugurarea unei ere noi în viaţa internaţională, pentru ca sfîrşitul acestui secol să marcheze excluderea războaielor din viaţa internaţională, eliberarea popoarelor de povara cheltuielilor militare şi de spectrul pericolului nuclear“. în asemenea împrejurări, readucerea în actualitate a mesajului cărţii lui Kant Către pacea eternă — căruia ampla lucrare a lui F. Parkinson Filosofia relaţiilor internaţionale îi dedică aproape un întreg capitol — dobîndeşte o dublă semnificaţie. în primul rînd, aceasta probează că, dincolo de divergenţele care vizează adesea probleme ideologice majore, cele mai reprezentative şi influente orientări din filosofia contemporană sînt convergente în aspiraţia de a da, prin demersul filosofic, relevanţă teoretică frămîntărilor, căutărilor şi luptelor reale ale popoarelor pentru instaurarea unui climat durabil de pace. Dealtfel, la ultimul congres mondial de filosofie, unde un colocviu special a dezbătut problemele păcii, n-au mai existat participanţi care să reia formulările cinice de genul aceleia a lui H. Kahn, care de ani de zile trădează însăşi raţiunea de a fi a filosofiei justificînd utilizarea armamentului nuclear în numele unei „sacre“ hegemonii ameninţate, prin cinica invocare a butadei prinţului de Condé: „chiar dacă prin aceasta va dispare o jumătate din omenire, cealaltă jumătate o va putea recupera într-o noapte“. Polemizînd cu autorii doctelor lucrări care încearcă, chipurile, să „optimizeze“ răspunsul la incredibila întrebare „cu ce arme se va desfăşura al treilea război mondial?“, filosoful marxist american Howard L. Parsons a reamintit replica dată de Einstein unui ziarist: „nu ştiu cu ce arme se va desfăşura un al treilea război mondial, dar ştiu că un al patrulea se va desfăşura cu beţe şi cu pietre“. Sava Ganovski şi Robert Steigerwald au relevat faptul că pacea este o valoare nesubstituibilă a idealurilor socialiste de civilizaţie, iar filosoful japonez Seizo Ohe s-a pronunţat împotriva misiunii imposibile pe care şi-o asumă unii oameni politici atunci cînd corelează într-o sintagmă substantivul creativitate cu adjectivul distructivă. El a amintit discrepanţa între „lumea în care gîndim“ şi „lumea în care trăim“. în prima patronează triada valorilor „adevăr — bine — frumos“; în cealaltă, puterea explozivă a stocului de arme nucleare este echivalentă cu 1.500.000 bombe atomice de tipul celei lansate în 1945 la Hiroshima. Referindu-se la noile riscuri implicate în deturnarea ştiinţei de la rosturile ei umaniste prin proiectul îngrijorător al creării unei „bombe atomice biologice“, G. G. James sublinia: „Ştiinţa, singură, nu este de ajuns; ei trebuie să-i fie asociată o filosofie înţeleasă ca o căutare de înţelepciune. Dacă cineva gîndea altfel, ar fi trebuit să-şi fi abandonat convingerea cu mult înaintea acestui congres, atunci cînd prima bombă atomică a fost lansată la Hiroshima“. Prin asemenea aprecieri, forumul mondial al filosofilor a reactualizat mesajul lui Kant, întrevăzînd în promovarea climatului spiritual propice instaurării unei lumi a păcii statornice un obiectiv major al filosofiei. în preajma aniversării a două secole de la apariţia Criticii raţiunii pure (1781), mesajul lui Kant — resemnificat — îşi păstrează neştirbită valoarea. Totodată, cum arătam, reîntoarcerea la Kant are şi o a doua semnificaţie. Punerea de către unii filosofi de formaţie spiritualistă, a aspiraţiei lor generoase pentru pace numai la nivelul scopului, fără atenţia cuvenită acordată mijloacelor eficiente pentru realizarea lui generează, adesea, inconsecvenţe, ambiguităţi şi chiar o acceptare necritică a unor mijloace care pot avea efecte contrarii celor scontate. Aşa procedează, de pildă, F. Parkinson, care citează, explicit, cuvintele lui Kant: „chiar dacă pacea eternă ar fi să rămîie de-a pururi o simplă dorinţă pioasă, nu ne înşelăm adoptînd-o ca maximă“. Dar, paradoxal, el sugerează că astăzi tocmai existenţa armamentului nuclear şi „echilibrul terorii“ susţinut de cursa cumplită a înarmărilor ar constitui mijlocul de a coborî „pacea eternă“ de pe soclul „dorinţelor pioase“ în arena istoriei. Se ajunge astfel la încercarea de a conferi un bizar caracter „pacifist“ cursei înarmărilor, asociind mesajului umanist al lucrării lui Kant maxima obscurului scriitor latin din secolul al IV-lea, Flavius Vegetius Renatus, si vis pacem para bellum (dacă vrei pace, pregăteşte-te de război). Istoria aduce, însă, dovezi decisive în sprijinul faptului că, pregătind războiul, se ajunge la război. Florimond Bonte, în eseul intitulat sugestiv A dezarma sau a pieri, relevă că maxima lui Vegetius a LUDWIG GRÜNBERG (Continuare în pag. 15) 118 VATRA ramuri 75 Revista Ramuri a Împlinit de curînd șaptezeci și cinci de ani de la apariţie, jupleu plin de semnificaţii şi mîndrie, dacă ne gîndim la începutul nostru de veac, şi de fapt la întregul secol XX, atît de frămîntat şi de bună seamă nu tocmai prielnic aşezărilor culturale de durată. Publicaţia craioveană l-a traversat insă cu demnitate — susţinînd mai apăsat o vreme tendinţele locale şi naţionale, manifestînd interes constant în acelaşi timp faţă de tot ce venea valoros şi din alte direcţii. Pentru cine consultă seria veche a Ramurilor, pe mai bine de patru decenii (pînă în 1047), este vizibil efortul neîntrerupt de a se menţine la cota înaltă, febrilă a publicisticii din acele vremuri. Legată strîns de tradiţie şi, la început, de un program sămănătorist, revista a rămas deschisă tuturor. Aici au publicat Sadoveanu, Agârbiceanu, Goga, D. Anghel, Emil Gîrleanu, Şt. O. Iosif, dar şi Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Zaharia Stancu. Fireşte, mai cunoscută şi familiară ne este seria nouă a revistei, prin linia ei incisivă, modernă şi nu mai puţin prin tonul avîntat, curajos, uneori vindicativ. Destul să ne amintim de cele cîteva intervenţii hotărîte din ultimul timp pentru menţinerea unui climat valoric sănătos în viaţa literară. Nici nu se putea altfel. Ramurile reprezintă astăzi o tribună a bunului simţ — autentică instituţie de idei şi focar mereu proaspăt de inteligenţă culturală românească. Prima dată s-a relansat sub conducerea lui Ilie Purcaru, cînd s-a şi impus rapid ca o publicaţie cu personalitate, afirmînd o mulţime de nume tinere, care în altă parte nu-şi găseau încă locul. Intr-un moment de reînsufleţire energică a presei româneşti postbelice, de prin 1964 încoace, revista are cîteva iniţiative originale, de efect, încearcă să cuprindă o arie cît mai întinsă de probleme, scoate la iveală şi repune în circulaţie tot ce e semnificativ în reevaluarea mai dreaptă a trecutului nostru. Aceeaşi efervescenţă de spirit înnoitor emană şi în continuare din paginile sale, în timpul direcţiei lui Al. Piru, cînd normal predomină critica, aducînd în plus o notă de sobrietate şi echilibru. In fine, cu Marin Sorescu Ramurile cîştigă o nouă strălucire. Poate adevărata sa strălucire. De-acum ne vine greu să ne imaginăm cum ar arăta tabloul literar contemporan fără revista craioveană. Ii urăm viaţă lungă şi să ţintească la fel de departe ca şi pînă acum! (VATRA)