Veac Nou, 1955 (Anul 11, nr. 1-52)

1955-07-22 / nr. 29

KONSTANTIN VANȘENKIN έNCEPUT Larg arzînd pe-ntinsul fără pată, Pe sub cerul zilelor de azi, Fața zării nu-i întunecată Nici de mun­ți înalți și nici de brazi. Parcă răsturnată peste apă, Minunată — aprinzînd făclii — Noaptea fără margini și streapă Ține-n poală stele arămii. Dar privește-un riu curgînd agale. Și­ ai să vezi de-asupra lui, curînd. Silueta unei macarale Brat de fier spre stepă Intinzind. Liniști tin tractoarele pe umăr, Pe nisip cînd trec sub ceru-nați. Parcă-s o armată fără număr Pregătind un ne­ nu­m­it asalt ! Ba, in urma lor curînd vor trece Lîngă­ alei și ziduri de beton, Prefăcînd in spume valul rece, Nave-n mers grăbit ori monoton. Vezi acum doar apa-n care iarăși Vechea boltă scaldă stele mici, Dar de-acuma noi vedem, tovarăși, Mari centrale luminînd aici. Invatam doar munca să ne-anime Și bogatul rod ce ii cîntăm. Noi nicicînd n-amenin­ äm pe nime. Și de nimeni frică nu purtăm. In romînește de RUSALIN MUREȘANU P 9 ^bZ f\z '"V/ f^/ ITE MT U HA-AJ­­TA-STII­NT Ediții populare Revoluția cultu­rală din țara noas­tră a dus editurilor noi probleme. Lichi­darea tn mare măsură a analfabetismului, ridicarea nivelului cultural al maselor, au s­porit în ultimii zece ani numărul citito­rilor într-o proporție neînchipuită. Nevoia de a cunoaște, atît de îndelung înăbușită în oamenii muncitori de la orașe și de la sate, și-a dat curs liber odată cu descătu­șarea socială și economică a claselor îna­inte vreme exploatate. Un cititor nou a apărut, și într-un nu­măr înzecit decît înainte. Și cu alte ce­rințe, cu altă concepție despre literatură. Cititorul acesta nou nu e un fecior de bani gata, ci e omul muncitor plin de o mare sete de cultură. NI vezi citind chiar și în tramvai, chiar și la volan în mo­mentele de așteptare, chiar și la ceasul mesei; cartea lui­ călătorește mult cu el, vîn­îză un buzunar și îl întovărășește ori și unde. Nu-i o carte de „biblio­fil", ci una care poartă adesea urmele de ulei ale degetelor unse. Această carte — destinată celui mai nou, celui mai sănă­tos, celui mai interesant cititor — trebuie să fie o carte care să corespundă și ce­rințelor lui sufletești, dar și condițiunilor uneori speciale în care el o citește, ei mijloacelor lui materiale. De la preocuparea pentru edițiile de lux, care, desigur, nu trebuie să dispară, editurile, pentru a răspunde marii lor sar­cini, au trecut la preocuparea pentru edi­țiile populare, care să fie la îndemîna masei noi de cititori, la un preț ieftin. Acestei nevoi născute din lărgirea tot mai întinsă a­ revoluției culturale din țara noastră, i-au răspuns editura „Cartea rusă“. Editura de Stat pentru literatură și artă. Editura tineretului, care folosesc și în această privință pilda bogatei expe­riențe editoriale din Uniunea Sovietică. Editura „Cartea rusă“, în special, a pă­șit la publicarea intensă a unor aseme­nea cărți. Ea tipărește colecțiile „Lec­tura“, „Literatura pentru toți“, „Roma­­nul-gazetă“ și, împreună cu Editura de Stat pentru literatură și artă, o parte din colecția „Biblioteca pentru toți“. Ieftine, aceste cărți, ușor de mînuit, și cuprinzînd texte alese și imprimate cu grijă, sînt dintre cele mai răspindite în mase. Corespunzător misiunii pe care o are, „Cartea rusă“ și-a propus să difuzeze și în acest fel cît mai larg cele mai bune opere ale clasicilor ruși și ale literaturii sovietice. Turghenev, Gorki, Tolstoi, Eh­renburg, Polevoi, Șolohov, Pavlenko ș.a. apar pe copertele broșurilor publicate în colecția „Lectura“, care de o bucată de vreme se tipărește într-un format nou, mai mic, mai comod. Saltîkov-Șcedrin, Gogol, Korolenko ș.a. au apărut cu o se­rie de povestiri în „Biblioteca pentru toți“, iar ,,Pîinea“ lui A. Tolstoi și alte creații epice mai de amploare, în colecția „Roman-gazetă“. Aceste colecții nu au o vîrstă prea îna­intată. Ele nu sunt încă destul de cunos­cute de masa mare au pătruns, totuși, și a cititorilor. Dar ele se găsesc și pe masa unui ț­ăran de la munte, și în bu­zunarul salopetei tractoristului de pe ma­lul Dunării. Și este sigur că ele vor pă­trunde pretutindeni în număr tot mai mare. Este de dorit să se generalizeze siste­mul numerotării volumelor apărute în fie­care colecție, fiindcă asta înlesnește posi­bilitatea de identificare, după cum e bine ca toate aceste colecții să aibă, pe coperta de la sfîrșitul cărții, lista tuturor cărților apărute în colecție, iar la început o enu­merare a operelor autorului respectiv în­soțită de indicarea editurii sau a colec­țiilor în care au apărut. Asemenea indi­cații sînt de natură să îndrumeze pe citi­torul cîștigat pentru literatură și să-i pună la îndemînă cunoașterea întregii opere a unui autor preferat, care se apro­pie mai mult de sensibilitatea lui de citi­tor. Faptul că unele din aceste colecții apar sub îngrijirea parțială sau totală a unor scriitori de seamă, este o garanție și în ceea ce privește alegerea materialului și în ce privește calitatea traducerii și a pre­zentării. Și aceasta nu este puțin căci mai ales în aceste colecții, ce trebuie să încu­rajeze un mare număr de cititori care sînt de-abia la începutul „carierii“ lor de lec­tori, și materialul literar și traducerile trebuie să fie dintre cele mai bune. Colecțiile acestea nu trebuie să fie un cîmp de experiență ,pentru utilizatorii de ocazie care nu au nimic comun cu litera­tura, așa cum se mai întâmplă. Mai mult ca oricare alte tipărituri, acestea trebuie lucrate în cele mai bune condiții literare, nu numai din respect pentru autor —care este același, indiferent în ce ediție și for­mat i se tipărește opera — dar și din da­torie față de noul cititor. Răspunderea tot mai crescută și ex­pe­­riența vor ajunge să perfecționeze aceste colecții al căror rol este deosebit de im­portant. Dacă celelalte colectă, prin formatul lor, pun la dispoziția cititorilor lucrări scurte, schițe și nuvele, „Romanul-ga­­zetă“ — care în Uniunea Sovietică are experiența unui succes îndelungat — ca­pătă la noi — de cînd a fost adoptat de editura „Cartea rusă“ — posibilitatea de a da cititorilor operele mari, capitale, ale celor mai buni scriitori. E o „invenție" editorială ingenioasă, de mare însemnă­tate care ar trebui preluată și de alte edituri ale noastre. Această operă a editurii „Cartea rusă“ va da tot mai multe roade, și tirajul co­lecțiilor, dacă ele vor fi bine populari­zate, va crește necontenit. Asemenea cărți fac să pătrundă tot mai adînc în conști­ința poporului nostru cele mai bune cre­ații ale scriitorilor ruși clasici și ale scri­itorilor sovietici. DEMOSTENE BOTEZ '«Ml ? ? Donbassul a sărbă- Sărbătorirea torit a 60-a aniver­urii minfii sare a lui Pavel Gri­ Uliul miner gorievici Bespoșcead­poet­nîi, precum și 30 de ani de activitate lite­rară a scriitorului. Poetul s-a născut și a copilărit în Donbass, a lucrat în mină, iar apoi a de­venit cîntărețul regiunii sale miniere. Versurile lui sunt adesea cîntate în cluburile minerilor, in școli și la radio. Cărțile acestui poet se găsesc în toate casele regiunii, căci în poeziile lui se oglindesc toate preocupările celor ce muncesc la extragerea cărbunelui, topitul oțelului, la construcția locomoti­la­jelor sau a combinelor miniere. El a fost mereu alături de muncitori, cîntîndu-se munca. In 1929, cînd vi­­ață a fost inițiată întrecerea socialistă pen­tru îndeplinirea înainte de termen a pri­mului plan cincinal, Pavel Respoșceadnîi i-a cvitat pe minerii care au dat Mosco­vei peste plan 40 de vagoane de antracit, pe muncitorii uzinei „Revoluția din Oc­tombrie” care au produs peste plan o locomotivă. În 1941, cînd vicleanul dușman a atacat Patria Sovietică, deviza de luptă a minerilor consta din cuvintele lui Pavel Respoșceadnîi : „N-a-ngenunchiat Don­bassul încă nimeni, și nimeni nu îl va îngenunchia !“. Poezia lui Respoșceadnîi cvită minu­nații locuitori ai Donbassului, eroii muncii socialiste, eroii legendari ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei. • . . Recent, a apărut în „inostrannaia u.r.s.s. primul număr literatura“, nr. 1 al. revistei, ”Ir?/t,ra­v nara literatura (Lite­ratura străină). Revista cuprinde versuri ale poetului chinez Șu Fan, ale poetului ceh Josef Kam­ar, ale poetului iugoslav Branko Ciopici ș.a. In același număr, apar: nuvela Annei Seghers „Omul și numele lui”, piesa dramaturgului fran­cez Jean Paul Sartre, „Lizzi“, povesti­rile scriitorului indian Prem Ciandra, „Mîntuire“, și primele capitole din roma­­nul lui Roger Vaillant „Pierette Annable“. ? ^ Un loc deosebit îl ocupă în revistă % rubrica moștenirii literare, care cu­­­­prinde scri­sorile inedite ale lui Romain­­ Rolland și fragmente din articolele lui­­ Walt Whitman.­­ Revista conține următoarele permanente: „Critica“, „Tribuna rubrici­i crea­­­­ției“, „Comentarii și documente“, „Scri­­­­sori de­­ peste hotare“, „Viața teatrală“, „Pe ecranele cinematografelor“, „Din lună ?­­ în lună“ (cronica). In nr. 1 apare un­­ articol al lui K. Fedin despre Thomas Mami­, un altul de N. Fedorenko despre * Lu Sin, o prezentare a operei lui J. Al­­­­­­dridge de A. Am­kst, un studiu asupra­­ literaturii postbelice din S.U.A. de E.­­ Romanova ș.a. Alte rubrici ale revistei­­ sînt intitulate „Printre cărți“ și „Viata s social-literară de peste hotare".­­ In numerele următoare, revista va în­­­­cepe publicarea unor­­ noi romane : al scriitorului chinez Ciao Su-li, al sc­riitoa­­­­­­rei italiene S. Bonfanti, al scriitorului­­ american W. Wilson, al scriitoarei polo­­­­neze M. Dombrovskaia etc­ . Piese despre rîii S . Maiakovski eind interes. Dar piese­­ cu aceasta temă s-au­­ scris, pină acum, puține. In ultima vreme­­ insă, două teatre sovietice au prezentat­­ două lucrări dramatice noi, mechinate , vie­ii marelui poet. La Teatrul „A. S.­­ Pușkin" din Leningrad se joacă piesa lui­­ V. Katanian, „Ei l-au cunoscut pe Maia­ f­kovski”. Piesa lui Katanian, unul din cei­­ mai de seam­­ă biografi ai poetului, redă : atmosfera primilor ani de după termi­­­­narea războiului civil, anii de muncă­­ intensă cînd Maiakovski cutreiera­­ ara f ducind prin versul său de foc cuvintul partidului. Cronicarii dramatici relevă în f­i deosebi, jocul admirabil al lui N. Cerka­­­­sov, în rolul poetului, Im Stalingrad. Teatrul de dramă pre­­­­­intă o altă piesă, care se cheamă „O f­ormă teribilă’", închinată tot vieții lui ? Maiakmski ! V/ '"V/ '"Vz ''Vi 'Vz 'Xz <*Vz ''V/ '"Vz 'Xz >Xz (V rXz /Xz <“V/ <Xz '“V/ ^Xz '“V» «Xz ^Vz rXz /Xz <Xz /Xz <Xz '‘Vz <Xz -Xz ( K* N* Batiușkov In primele două decenii ale veacului tre­cut, cu toată teroarea faimosului ministru Arakceev, creștea tot mai intens, în Rusia, mișcarea de eliberare care avea să culmi­neze cu răscoala decembriștilor din 1825. In această epocă lite­ratura rusă își căuta căi de expresie a sen­timentului patriotic și a dragostei de liber­tate. In același timp se înfruntau și două cu­­ rente literare: clasicis­mul Intîrziat și ro­mantismul. Revolta an­­ tiarabceevistă a poeți­lor își găsea un drum in patosul romantic, dar, lucru caracteris­tic pentru literatura rusă și în alte epoci, contradicțiile sociale au imprimat multor scriitori o substanțială orientare realistă în­tregită de elementul patetic al romantis­mului. Epoca aceasta de căutări ale formelor noi de expresie pentru tendințele sociale ale­­ poeților, iși găsește dezlegarea genială în creația marelui Pușkin. Dar drumul poeziei pușkiniene a fost pregătit de o pleiadă de poeți, dintre care cel mai proeminent a fost vestitul Radișcev. Printre ei se afla și K.N. Batiușkov. Acesta era fiul unui nobil sărăcit. S-a născut în Vologda la 18 (29) mai 1789. In viitorul poet s-a dezvoltat o adincă sensi­bilitate pentru oameni și pentru natură. Cul­tura lui bogată și inteligenta pătrunzătoare, dar, mai ales, activitatea în cercul „Asocia­ției libere a amatorilor de litere, științe și arte" in care animatorul principal era Ra­dișcev, l-au orientat spre adevărul vieții. Cunoașterea realității aveau să i-o între­gească și cele două campanii militare la care a participat și desele lui călătorii prin țară și peste hotare. Batiușkov nu și-a găsit, în atmosfera încă neclară a literaturii din epoca sa, o cale de expresie poetică pe măsura talentului său. Forța lui însă, răzbește adesea în tematica, îndeosebi călăuzită pe căi potrivnice clasi­cismului; in tratarea cu patos simplu, popu­lar, a dragostei de patrie, în versul său foarte adesea melodios, ca un cîntec țără­nesc; in sensibilitatea simplă și plină de culoare a imaginii. Traducător (adesea întro manieră foarte originală) din Tibid, Tasso, Petrarca, Boi­­leau, La Fontaine, Parmj ș.a., Batiușkov a scris, în gustul clasic, și elegii, dar elegiile lui nu au nimic sfîșietor; ele au mai degra­bă o structură optimistă, nu elegiacă. Prin­cipiul „cârpe diem" al lui Horațiu, poet pe care-l citează, este dezbrăcat de semnifica­ția epicureică pe care i-o dădea poetul la­tin. In poezii de mare clocot lăuntric („Prizo­nierul“, „Amintire", „Umbra prietenului”) Batiușkov câită patria cu care-și păstrează legăturile sufletești în fiece moment, ca bu­năoară aci, pe malurile Ronului: Tăcere peste tot... Și-n goale depăr­tări, Păduri de lănci ies din pămîn­t spre zări ! Pădurile se mișcă. Și sună scuturi și armuri Și bezna î-nfiorătoare, Steaguri în negru fîlfîit — negre păduri ; Merg, piscuri, slavii, și vrăjmașul moare. Pe Neman sînt, dau lăncilor odihnă, Cresc din zăpadă corturi mii de mii, Pe mal ard rugurile-n tihnă Tot cerul z­ugrăvindu-I cu pete sta­cojii. Batiușkov își formulase, in parte, un pro­gram tematic încă la începutul activității sale poetice, îndeosebi in poezia „Către Fin­­­sa": ...liniștea e fericire, Cugetul curat — comoară, Libertatea — dar ceresc... Dar programul nu s-a realizat in forma statuară pe care o prevestea robustul, insă insuficient precizatul său talent. Batiușkov a murit, după o boală lungă și grea, acum 100 de ani, la 7 (19) iulie 1855, fără a-și fi încheiat mesajul. Belinski și-a dat seama clar de acest lucru, notind că poetul „a mu­rit prea devreme, pentru literatură și poe­zie”. Dar însuși Batiușkov, în preajma mor­ții, avea conștiința acestui fapt, cînd scria în cuvinte mișcătoare și tragice: „Eu semăn cu un om care nu a ajins pînă la ținta sa, dar a purtat pe cap o am­foră frumoasă, plină. Amfora a alunecat de pe cap, a căzut și s-a făcut țăndări. Cea că de află acum ce se găsea în ea!“. Totuși, partea lui Batiușkov nu s-a irosit. Pe drumul lui Radișcev, Batiușkov și al altor­ cântăreți s-a ridicat, puțin după aceea, Pușkin, soarele poeziei ruse. VICTOR KERNBACH MEDALION Ron, bate-ți valurile tale. Rod cîmpurilor din>d. Dar amintește-mi văi natale. Cu Donul spumeginid. Poetul etită adesea tinerețea, dragostea, natura frumoasă a Rusiei. Cunoscind din pro­prie experiență perio­­jul războiului, Batiuș­­kov are pentru aseme­nea teme ochiul unui realist atent și, chiar dacă n-a perseverat la acest timp de obser­vație, ne-au rămas de la el unele fragmente care prevesteau posi­bilități poetice marit ca această „Trecere a oștilor rusești peste Neman, la 1 ianuarie 1813". Im, Wm „Veac nou“ pag. 2­a 22 iulie 1955 Pe pă 3. Curtu Draghina, conducătoarea gospodăriei In apropiere de Arad, acolo unde apele tulburi ale Mureșului, după ce au străbătut Carpații, cotesc lin către granița ungară și se îndreaptă spre Tisa, se află așezat satul Șemlac. Satul, cu uliți largi — adevărate bulevarde — are case temeinic clădite și e plin de pomi. Gard lîngă gard, se ascund de privire vaste grădini înflorite și acoperișuri de ți­glă. Șemlacul are 1800 de case, socotind nu­mai pe cele de locuit. Viața oamenilor din acest sat e felurită, ca și ogrăzile clădirilor; sînt unele case ca niște bijuterii — cu verandă, cu mari feres­tre umbrite ce dau spre uliță, dar se găsesc și adevărate cocioabe. Treci pe uliță, te uiți la porțile cu zăvoarele lor grele și, fără să vrei, îți dai seama că sînt aici în sat mulți proprietari de curți și curticele ascunse de privirile oamenilor. Dar în Semlac se găsește acum și o curte mare, și ce mai curte ! Mai mare dragul s-o privești. Curtea are patru grajduri, patru puțuri, patru remize pentru inventarul agri­col. Și ce curățenie, ordine și regulă e acolo. Peste tot unde-ți arunci privirea vezi urmele unor mîini grijulii. Această­­ curte a luat ființă, drept în inima satului, încă acum cinci ani și se întinde cu­ jumătatea unei uliți lungi. Oamenii i-au dat numele de „7 Noiembrie“ gospodăriei lor colective. Curtea asta mare, înfiin­țată în mijlocul satului­, creștea și se întin­dea tot mai mult. Iar în anul 1952, Curtu Draghina — o femeie cu multă voință, ener­gică și activă — a fost aleasă conducătoarea gospodăriei. Părea foarte tînără ; avea o față rotundă cu doi ochi căprui, larg deschiși. Nu prea înaltă, bucurîndu-se de o sănătate desăvîr­­șită, Draghina își reținea cu greu zîmbetul de pe buzele cărnoase care au cunoscut bă­*) Urmare. Vezi „Veac nou" nr. 26 mint rom SEMION BABAEVSKI taia soarelui și a vîntului. De multe ori, acoperindu-și fața cu colțul basmalei, legată sub bărbia-i ascuțită (la fel cum își poartă basmalele și femeile cazace din Cuban), ea povestea în cuvinte pu­ine istoria gospodă­riei colective în răstimpul celor cinci­ ani de pînă acum. Tînărul colectiv se punea greu pe picioare. La început, n-au fost decît 70 gospodării și 10 perechi de cai. Prin sat au Început să circule zvonuri. „Se va destrăma“ — ziceau unii. Nu existau nici vaci, nici porci, nici pă­sări. Pe atunci, nimeni măcar nu visa să aibă grădini de zarzavat. Cînd s-a răspîn­­dit vestea că Draghina urma să fie aleasă președintă, ea a fost vizitată de vecinele ei, care nu făceau parte din colectivă. I se spu­nea : „Tu ești femeie, unde te bagi cu min­tea ta? Nu sînt în stare bărbații să facă ceva, dar mi-te o femeie ! Lasă-te, Draghina, asta nu-i treabă pentru tine“. Draghina le privea cu amărăciune și totuși nu putea să-și as­cundă zîmbetul. „Da’ voi de ce vă necăjiți ? le-a răspuns dînsa. Ziceți că n-am să izbu­tesc da’ eu uite că tot am să încerc! Pu­tere am destulă“. Nimeni nu știe cînd doarme Draghina și cînd se odihnește. Nici astăzi nu are șareta sau căruța care se cuvine s-o aibă un preșe­dinte. Fiece cal e numărat. Dar Draghina e peste tot. Ea poate fi văzută pe cîmp, și în zori de zi și noaptea tîrziu. Femeile o iubesc iar bărbații o stimează și se cam tem de ea. De obicei, înainte vreme, în ședințe femeile se îngrămădeau pe ultimele locuri și stă­teau acolo nebăgate în seamă. Acum, însă, primele locuri sînt ocupaite de femei. Chiar și primul cuvînt tot lor li se dă. Mult timp „fluxul“ și „refluxul“ des împie­dicau bunul mers al lucrurilor. Azi erau pri­miți în colectivă unii iar m­îine alții se re­trăgeau. Dacă recolta era bună, era „flux“, dar dacă era secetă, venea „refluxul”. In urma unei cuvîntări rostite de Draghina la adunarea generală sau a unei convorbiri cu femeile, se producea „fluxul”. Peste o lună te trezeai că în sat au început să circule zvo­nuri ticăloase și venea, bineînțeles, „reflux­ul". Dar cită bătaie de cap cu împărțirea Inventarului și a pămîntului. Cu inventarul te mai puteai descurca oarecum : îa-ți plu­gul, căruța și caii tăi, și du-te cu dumnezeu. In schimb cu pămîntul, bătaia de cap era mare. Bucățica de pămînt trebuie s-o alipești proprietății comune, dar ea se află la dis­tanta de 1—2 km de proprietatea colectivei. Era necesar să convingi vreun vecin cu gospodărie individuală să-și cedeze bucata lui de pămînt în schimbul alteia. Munca de convingere dura cîteva luni. Și, deodată, a­­ceste bucăți de pămînt trebuia să fie din nou împărțite, și ăsta era d­in adevărat. Colectiva se clătina di­ntr-o parte într-alta. Mai tîrziu, chiar îmlăuntrul colectivei a­u fost descoperiți oameni care, ca niște viermi, rodeau gospodăria de la rădăcină. Aceș­tia au fost excluși într-o adunare generală. Apoi a început afluxul de membri noi, iar astăzi gospodăria colectivă se compune din 340 gospodării, avînd o suprafață arabilă de peste 1.000 hectare. Și veniturile au crescut simțitor. Astfel, anul trecut s-au plătit, de om, pentru fiecare zi-muncă, 8 kg grîne și cîte 3 lei, pe lîngă legume și cartofi. In cinci ani, curtea cea mare din mijlocul satului a devenit centrul vieții sociale din Semlac. Aci se află administrația, clubul, radio-ul, colțul roșu, biblioteca, aci vin cara­vanele cinematografice. Tot aici se țin ședin­­țele, se adună serile tineretul la horă. Dacă privești de pe uliță viața de aici, ți se pare că totul a rămas ca înainte, cum era adică acum cinci ani. Aceleași garduri în dosul cărora se văd cumpenele fîntînilor și acope­rișurile grajdurilor și remizelor. Noi am străbătut toată curtea, de la fie­rărie la seră. In curtea asta se găsește în­tregul inventar a patru brigăzi agricole. Era duminică și am putut cerceta totul — de la căruțe și pînă la jgheaburile de lîngă fintîni. Buna rînduială se vădea de la întîia o­­chire. Căruțele erau așezate toate în remize, cu oiștile în afară, semănătoarele sau plugu­rile aveau brăzdarele și roțile unse, iar în­tregul inventar agricol­­ era păstrat în șuri. Intrînd în grajd, am văzut caii sătui, curați, cu coamele grijuliu țesălate ; hamurile, unse și ele, atîrnau intr-un colț. Finul adus de pe cîmp era așezat in stoguri. Tot terenul era oglindă. Se vedea bine că măturile sînt des folosite pe aci.­­ Toate astea i se datoresc tovarășei Dra­ghina care i-a invățat pe brigadieri să facă așa — ne-a spus un bărbat mai­ în vîrstă cu o pălărie pe cap. — înainte vreme erau împrăștiate aci tot soiul de lucruri. — Cu toții ne-am străduit — îl corectează Draghina. Dar fără asta nu se poate. Țăranii ceilalți trebuie să ia pildă de la noi. De a­­ceea în curtea mare trebuie să fie mai multă curățenie și rînduială decît în curticelele cele mici. Ades vin pe la noi țărani cu gos­podării individuale. Se uită, cercetează să vadă cum ne gospodărim. Iată și acum avem un observator de ăsta; uite-i stă colea, mai la o parte... Eram întovărășiți de vreo douăzeci de co­lectiviști care ne arătau gospodăria lor cu plăcere și cu vădită mîndrie. Un singur ro­mân, slab și întunecat la față, stătea de-o parte și arunca priviri sfioase spre inventar și spre cai. Fața lui rasă proaspăt mi-a atras luarea aminte pe cind mă aflam în bi­rourile gospodăriei, și discutam cu Draghina și cu brigadierii. Pitit într-un ungher, el as­culta cu atenție tot ce se discuta și-și tot în­semna ceva intr-un carnețel. — Cine-i omul ăsta? — am întrebat-o pe Draghina. — A! ăsta-i viitorul nostru „flux“! — mi-a răspuns ea, veselă, acoperindu-și zâm­­betul cu mina. — E Popeanu Gheorghe, ță­ran cu gospodărie individuală, și ne vizi­tează destul de des. Nu lipsește de la nici o adunare. Ascultă în tăcere și privește peste tot... apoi își înseamnă toate cele în carnet- Ei, dacă am putea să-i cercetăm sufletul, să vedem, ce se petrece acolo ? Pe semne că nu-i de fel liniștit. E om bun, gospodar așezat și dacă am izbutit să-i ațîțăm cît de­cît sufle­tul, asta-i bine. Gheorghe Popeanu, auzind că se vorbește de el, s-a apropiat de noi și, clipind din ochii săi triști, a început să vorbească, punîndu-mi mina pe umăr. De la tîlmaci am aflat că Gheorghe Popeanu îl poftea pe oaspetele din U.R.S.S. să-i viziteze casa , gospodarul ar fi vrut să se mîndrească in fața celui sosit, cu gospodăria lui. In ce scop ? Poate pentru comparație, mai știi ? Cam de multișor nu mai văzusem la fața locului traiul unui țăran cu gospodărie indi­viduală. Unde s-ar putea vedea așa ceva la noi în țară ? Doar la muzeu sau la teatru! 4. Vizitînd o gospodărie individuala Era o zi călduroasă. Soarele ardea fără milă. Cînd ne-am apropiat de casa lui Gheor­ghe Popeanu, ne-a deschis chiar el portița. Alături de el, ne ieși în întâmpinare și soția lui, Saveta, îmbrăcată în fustă și f­e de săr­bătoare. Era slabă, cu nas ascuțit, muncită și îmbătrînită înainte de vreme. Intr-o parte stătea un bătrîn cu părul alb, bine făcut, cu niște ochi umezi de bătrânețe. Acesta era Ștefan Popeanu, capul familiei. Pufăia din­­tr-o pipă scurtă și privea cu dezaprobare, ne­mulțumit, ba la musafir, ba la feciorul și nora lui. Bineînțeles că de la început ni s-a arătat cu multă amabilitate ograda. Loc, de altfel, era puțin, o căruță abia putea să întoarcă. In stânga porții se găsea o bucătărioară de vară, curată. Bucătărioara avea o plită țărănească obișnuită, dulapuri și dulăpașe cu vase, pe un perete atârna un ștergar, în­tr-un colt era vătraiul,­­intr-o parte, o laviță acoperită cu o scoarță multicoloră. La dreapta porții se găsea o casă lungă și îngustă cu un cerdac, cu tindă și trei odăi. Sub casă, o pivniță văruită și cu ci­ment pe jos. De casă era lipit grajdul în care erau două iepe mici, cam slăbănoage. Alături, grajdul de vaci. Vaca gospodăriei n-a ieșit la păscut, intrucît în sat nu era loc de pășune. După grajdul de vaci urmau, așezate in dezordine, cotețul de păsări, țarcul de oi, un șopron pentru căruță și plug, nutreț, o re­miză și coșarul pentru porumb. Din toate se vedea că această bucățică de pămînt a stors multă trudă nu numai lui Gheorghe Popeanu, ci încă bunicului și străbunicului său. Apoi intrarăm în casă, în prima odaie, care era curată și avea două paturi înalte. Bătrînul Ștefan, mereu tăcut și încruntat, pe urmă. După privirea ochilor săi înlăcri­mați se vedea că el nu este de acord cu invi­tația făcută oaspeților. Intre timp gospodina pusese pe masă, în­tr-o oală de lut, niște lapte rece, adus din pivniță, cîteva felii de slănină, și, intr-o far­furie mare, ceva ce semăna cu o plăcintă. Produsul acesta era foarte gustos. Mai târ­ziu mi s-a spus că am mîncat mălai copt, făcut din făină de porumb. Cu toate că se făcea prin mijlocirea tradu­cătorului, convorbirea noastră fu destul de însuflețită. Discutarăm despre diferite pro­bleme țărănești, despre perspectivele recol­tei, despre timp, despre animale, despre fap­tul că Popeanu cel tânăr și nevasta lui, Sa­veta, se duceau pe cîmp cu noaptea-n cap, de la ora 3. — Nu vă lasă copiii să dormiți, ori n-ave­i somn ? — îi întrebă Draghina zîmbind. Po­peanu îi răspunse : — La mine nu-i ca la voi, în colectivă, eu n-am pe cine să mă bizui, așa că n-am vre­me de somn. Apoi Draghina a remarcat că iepele lui Popeanu sînt tare slabe, fie pentru că stă­­pînul lor nu le dă destul nutreț, fie că le muncește prea mult. — Iepele mele o duc mai prost decît caii voștri — răspunse fără plăcere Popeanu. — Dar tu și cu Saveta vă descurcați mai ■ușor, ori mai greu decit noi? — întrebă iar Dragbina. Popeanu cel tânăr se fer­ de răspuns, aprinzîndu-și o țigară. Saveta lăsă capul în jos și nu zise nici ea nim­ic. In schimb bă­­trinul Ștefan, simțind ceva neplăcut în vor­bele președintei, se schimbă la față, iar ochii începură să-i lăcrimeze și mai tare. — Mai ușor ca voi — răspunse în sfîrșit Popeanu după o lungă tăcere. Noi dacă vrem muncim, dacă vrem ne odihnim ! — Se vede după tine și după Saveta ce bine vă odihniți — remarcă Draghina. — Vezi, Gheorghe, să nu te îmbolnăvești, și să nu-ți îmbolnăvești și nevasta, tot îmbogă­­țindu-te atâta. — Draghina, — a întrerupt-o bătrînul cu o voce răgușită — tu ești musafira noastră, stai la masa noastră... Te rog, nu te ames­teca în viața noastră... Omul e slobod să trăiască după cum ii place... Rînduiala cea nouă ne-a dat pămînt, cinste și slavă, dar, rînduielii celei noi. Dară atîta vreme cît pu­tem trăi ca în trecut, cum au apucat a trăi bătrinii noștri, așa avem să trăim și noi și n-ai să-l poți abate pe feciorul meu de pe drumul pe care a apucat. — Dar ce nevoie am de feciorul dumitale! — spuse Draghina. — Numai atîta să știu: de ce ne vizitează așa de des? — Eu ? pe voi ?—întrebă speriat și roșind Popeanu cel tînăr. — Glumești! — Apoi se sculă de la masă și se apropie de taică-său. — Taică, niciodată n-am fost pe la ei. Dra­ghina glumește. — După aceea îi spuse ceva în șoaptă lui tatîne-său și-l duse în odaia de alături, de unde se întoarse posomorit și ferindu-se a o mai privi pe Draghina. — Tata-i om bătrîn — începu el să vor­bească fără a-și ridica privirea. La voi n-are să vie, lasă-1 să-și trăiască zilele tot ce i-au mai rămas. Iar despre aceea că vin la voi uneori, n-ar fi bine să știe și el. Curînd ne luarăm rămas bun și ieșirăm în uliță, unde era o arșiță cumplită. Gheor­ghe Popeanu, strîngîndu-mi mina cu mânile sale muncite și bătătorite, îl rugă pe tradu­cător să-mi spună că el nu poate să se rupă de pămîntul, de ogorul lui, că își iubește truda lui, caii lui, casa lui, că își are gos­podăria lui, că e îmbrăcat, că are ce mînca, însă că inima îl tot trage spre oa­­meni. Dar de ce anume îl trage inima spre o­­grada aceea mare, spre oamenii ei, Gheor­ghe Popeanu nu știa nici el să spună... înesc **

Next