Viaţa Economică, ianuarie-iunie 1972 (Anul 10, nr. 1-26)
1972-01-14 / nr. 2
extinderea colaborării economice dintre cele două ţări se vorbeşte în Declaraţia ■ovieto franceză adoptată în timpul vizitei în Franţa a lui L. I. Brejnev, secretar general al C.C. al P.C.U.S., membru In Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. In acest document se arată, printre altele, că guvernul francez „va continua să stimuleze participarea organizaţiilor sovietice la construcţia în Franţa a unui şir de complexe industriale". Uniunea Sovietică este un stat cu o Industrie puternic dezvoltată; de aceea, livrările de utilaje sovietice pentru noile Întreprinderi industriale care se construiesc în ţările vest-europene vor avea un rol mereu sporit în comerţul reciproc al U.R.S.S. cu aceste ţări. DEZVOLTAREA mai activă în ultimii ani, a relaţiilor economice cu ţările capitaliste ridică problema colaborării între ţările socialiste în vederea participării pe pieţele lumii capitaliste. Unele feluri de colaborare există deja. Incepînd din anul 1963 funcţionează biroul pentru coordonarea navlosirii vaselor, care dă consultaţii şi coordonează activitatea organizaţiilor de transporturi navale şi de navlosire din ţările socialiste, pe piaţa mondială a serviciilor de transport naval. Ţările socialiste fac schimb de experienţă în organizarea reclamei, participă la diferite expoziţii etc. Această colaborare poate fi însă extinsă. Baza acestei colaborări trebuie s-o constituie după cit se pare, dezvoltarea specializării şi cooperării în producţie. Pe lingă aceasta, poate fi dezvoltată şi colaborarea directă în organizarea de relaţii comerciale, a deservirii tehnice, a reclamei etc în dezvoltarea relaţiilor economice ale U.R.S.S., cît şi ale celorlalte ţări socialiste cu ţările capitaliste dezvoltate, încă n-au fost epuizate toate posibilităţile. O piedică în acest sens o constituie existenţa unor bariere în calea comerţului cu ţările socialiste, bariere ridicate de ţările capitaliste, în special de cele care fac parte din grupări economice închise. Totodată, nu putem să nu observăm că locul principal în relaţiile economice externe ale U.R.S.S. — ca şi a majorităţii celorlalte ţări socialiste — îl va ocupa şi pe mai departe colaborarea cu ţările socialiste. Diviziunea socialistă internaţională a muncii, înfăptuită pe calea coordonării planurilor economiilor naţionale, permite fiecărei ţări socialiste să organizeze producţia pentru o piaţă externă cunoscută dinainte şi stabilă, ceea ce creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea ramurilor principale ale producţiei moderne. Totodată, trebuie ţinut seama de influenţa pe care o pot avea oscilaţiile ciclice ale producţiei capitaliste, asupra relaţiilor economice internaţionale a căror intensitate este în legătură cu ponderea comerţului exterior al fiecărei ţări socialiste cu ţările capitaliste. Pronunţîndu-se pentru dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările capitaliste, U.R.S.S. ţine seama de natura agresivă a imperialismului. Dezvoltînd relaţiile economice cu ţările capitaliste, U.R.S.S. se preocupă şi de întărirea capacităţii de apărare, pentru ca sistarea relaţiilor economice, la care pot recurge cercurile militariste ale imperialismului, să nu afecteze ramurile cheie, inclusiv cele legate de apărare. Lărgirea considerabilă, în continuare, a relaţiilor economice ale U.R.S.S., cît şi a celorlalte ţări socialiste, cu ţările capitaliste dezvoltate este posibilă în condiţiile îmbunătăţirii generale a climatului în relaţiile internaţionale, ţel spre care tind în permanenţă ţările socialismului. 18 CAPITALISMUL CONTEMPORAN CONTRADICŢIILE PIEŢEI MUNCII ŞI INTERVENŢIA STATULUI BURGHEZ MODIFICĂRILE pe care tehnica contemporană le determină in conţinutul muncii şi în structura profesională a populaţiei active creează dificultăţi noi pe piaţa capitalistă a muncii. Concretizate în lipsa de forţă de muncă calificată în anumite sectoare şi în existenţa unei proporţii însemnate a şomajului, greutăţile amintite au contribuit la adincirea intervenţiei statului în relaţiile de muncă. In cele ce urmează vom încerca să relevăm cîteva aspecte şi probleme ale acestui important mecanism al pieţei muncii din capitalismul contemporan, aşa cum rezultă din literatura de specialitate. PE BAZA STUDIERII realităţilor lumii capitaliste contemporane, asociaţiile patronilor şi economiştilor din ţările capitaliste au ajuns la concluzia că echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă nu se mai poate asigura numai prin mecanismul pieţei ; ei consideră că, pentru a se asigura economia naţională cu forţa de muncă necesară creşterii economice, este necesară planificarea pregătirii forţei de muncă şi intervenţia statului. Aceste concluzii s-au conturat mai ales în ultimele două decenii şi au la bază nu numai noile cerinţe de forţă de muncă determinate de tehnica modernă, dar şi recunoaşterea faptului că educaţia are o contribuţie importantă şi crescîndă în sporul de venit naţional. Condiţiile de pe piaţa muncii influenţează diferenţele de salarii şi prin aceasta orientarea tineretului, a lucrătorilor, spre profesiile şi meseriile care astăzi nu sunt acoperite cu numărul necesar de lucrători. Dar în perspectiva a 5-6 ani, cit durează pregătirea forţei de muncă de înaltă calificare (după absolvirea şcolii secundare), cerinţele de specialişti cu studii superioare pot fi altele decît cele de azi. Condiţiile de pe piaţa muncii se pot modifica în perpectivă şi pentru alte compartimente ale forţei de muncă. Tratînd problemele educaţiei, calificării şi planificării forţei de muncă, specialiştii englezi în economia muncii L. C. Hunter şi D. J. Robertson arată că „Planificarea forţei de muncă este, în principal, identificarea şi măsurarea viitoarelor disproporţii potenţiale în cererea şi oferta de muncă şi elaborarea de planuri şi politici destinate să evite sau să minimizeze incidenţa unor astfel de disproporţii. Prin aceasta, ele orientează înainte spre evoluţia viitoare a cererii de forţă de muncă, şi înapoi spre caracterul corespunzător din punct de vedere cantitativ şi calitativ al actualelor programe de învăţămînt şi calificare)• Economiştii menţionaţi arată că nu este suficient să se prevadă numai cerinţele viitoare, deoarece fără o îndrumare pozitivă, sau o politică destinată să acopere nevoile relativ mai mari pentru anumite tipuri de educaţie în raport cu altele, fluxul studenţilor poate să ia o formă care este necorespunzătoare cu cererea viitoare de forţe de muncă. De pildă, remarcînd nedorinţa studenţilor de a ocupa locurile disponibile în învăţămîntul superior ştiinţific şi tehnic, autorii arată că aceasta ne obligă să ne gîndim dacă, avînd o idee mai clară despre structura cerinţelor viitoare, nu ar exista argumente pentru diferenţierea burselor acordate studenţilor potrivit domeniului de studii. Se poate argumenta desigur, continuă ei, că este funcţia pieţei muncii să efectueze acest fel de adaptare (de exemplu, prin modificări în diferenţele de venituri) şi pe termen lung ea ar putea să facă în adevăr aceasta, deşi, fără îndoială, cu anumite imperfecţiuni. Dar această părere nu ţine seama de faptul că studentul care se angajează într-o anumită direcţie în învăţămîntul superior la 17 sau 18 ani poate să fie mai mult influenţat de posibilităţile curente de venituri ale studenţilor decît de perspectivele de venituri viitoare, care în orice caz pot să se fi modificat atunci cînd el a terminat studiile. Ca urmare a acestor cerinţe şi contradicţii ale pieţei muncii, s-a intensificat intervenţia statului in acest domeniu ceea ce şi-a găsit expresia în numeroase acte normative. Ne vom referi mai ales la practica engleză. Parlamentul englez a adoptat in anul 1964 „Industrial Training Act“ (Legea calificării industriale). In mod explicit se apreciază că adoptarea acestei legi reprezintă abandonarea oficială a concepţiei „laissez-faire” în domeniul formării forţei de muncă. Economistul G. T. PAGE *) motivează abandonarea acestor concepţii prin necesitatea de : a ţine pasul cu tehnologia ; a pune la contribuţie şi întreprinderile care ademenesc salariaţii formaţi în alte întreprinderi ; a face ca normele să fie acceptate (respectate) şi a ţine pasul cu întreprinderile străine similare ; a completa decalajele în tipurile de calificare ; a susţine cursurile scurte (sandwich courses) de învăţămînt superior; a beneficia de ultimele tehnici de calificare ; a atenua inconvenientele sociale ca urmare a faptului că sunt prea mulţi cursanţi şi prea puţine locuri de calificare. Cauza fundamentală care a determinat adoptarea legii calificării industriale a fost lipsa cons• Deteriorarea mecanismului cerere-oferta. • Cerinţele progresului tehnic faţă de calificare şi limitele impuse de relaţiile capitaliste. • Tehnici de prognoză a forţei de muncă şi mecanisme instituţionale de intervenţie, fantă de forţă de muncă calificată în perioada de după război. La aceasta s-a ajuns ca urmare a faptului că încercările anterioare de a remedia situaţia exclusiv prin metoda voluntariatului a dat faliment. Legea are în vedere promovarea calificării industriale la toate nivelele folosirii forţei de muncă, efectuarea unei îmbunătăţiri calitative în calificare şi repartizarea mai echitabilă a costurilor asupra firmelor intr-o ramură industrială. Potrivit legii, calificarea pentru industrie şi comerţ se asigură printr-un sistem de organe de specialitate — consiliile pentru calificarea industrială (Industrial Training Boards), autorizate pe de o parte să aplice un impozit special asupra întreprinderilor, iar pe de altă parte să acorde subvenţii întreprinderilor care asigură pregătirea profesională la un nivel corespunzător unor standarde raţionale. DETERMINAREA cerinţelor viitoare de forţă de muncă este o latură esenţială a planificării forţei de muncă. Potrivit acestei necesităţi, în ţările capitaliste s-au dezvoltat cercetările privind tehnicile şi metodele de prognozare a necesarului global de forţă de muncă, pe structuri profesionale şi pe nivel de calificare ca bază pentru programele de calificare şi de extindere a învăţămîntului. Cercetările sunt efectuate atît de comitete permanente şi unităţi de cercetare special create în acest scop, cit şi de către profesori sau cercetători, la cererea organelor de stat. In Anglia, spre exemplu, s-a creat în 1964, pe lingă Departamentul forţei de muncă şi al productivităţii, Institutul de cercetare a forţei de muncă („Manpower Research Unit“), cu sarcina de a face studii asupra cerinţelor de muncă. Printre metodele cele mai des recomandate în estimarea nivelului şi structurii forţei de muncă menţionăm :1 2 3 4 *) metoda econometrică (balanţa legăturilor dintre ramuri, funcţii de producţie) ; metoda productivităţii ; metoda proiectării trendului (extrapolarea, analiza de regresie) ; metoda studierii unor cazuri reale (case studii) ; metoda bazată pe cunoaşterea opiniilor patronilor prin anchete speciale (employers’survey); metoda comparării cu ţările (regiunile) cu economie dezvoltată ; metoda elasticităţii de substituire a factorilor. Unele metode recomandate se aplică cu predilecţie la prognozarea totalului de forţă de muncă, altele la anumite categorii ale forţei de muncă; unele sunt preferabile pentru proiectările pe termen mediu iar altele pentru proiectările pe termen lung ; aplicarea unora este condiţionată de prognozarea prealabilă a venitului naţional şi a productivităţii muncii (metode derivate), iar aplicarea altora ia ca punct de plecare prognozarea viitoare a forţei de muncă pe baza luării în considerare a creşterii populaţiei, a duratei şcolii obligatorii şi a extinderii învăţămîntului superior, a modificărilor în limita vîrstei pentru pensionare. Fiecare metodă luată separat are anumite limite în prognozarea nivelului şi structurii forţei de muncă. Ca atare, nu există o metodă universal valabilă de prognozare, metodele recomandate completîndu-se reciproc. Estimările privind prognoza totalului de forţă de muncă ocupată se bazează pe prognoza populaţiei în vîrstă aptă de muncă. *). Altfel spus, este vorba de proiectarea prealabilă a potenţialului de forţă de muncă. Determinarea acestui potenţial se face relativ simplu, întrucît elementele de calcul sunt în mare măsură cunoscute sau pot fi evaluate cu un mare grad de exactitate. Avem în vedere astfel de elemente ca populaţia deja existentă, vîrsta legală pentru intrarea în producţie a tinerilor şi limita legală de vîrstă pentru retragerea din producţie, durata şcolii obligatorii, mortalitatea generală. In ţările dezvoltate, populaţia existentă serveşte în calcule de prognoză a forţei de muncă pentru un orizont de circa 15 ani. Fireşte, dacă prognoza se face pe o perioadă care depăşeşte 15 ani, va fi necesar să se ia în considerare şi o prognoză a populaţiei. Dar, corespunzător acestui scop, prognoza trebuie făcută pentru o perioadă relativ scurtă şi deci cu elemente de certitudine cu mult mai numeroase. Constantin GRIGORESCU Institutul de cercetări economice (Va urma) 1) L C. Hunter and D. J. Robertson, Economics of Wages and Labour ; Macmillan. London. 1969, pag. 400. 2) G. T. Page, The, Industrial Training Act and After, London, 1967. 3) Ozay Mehmet, Methods of Forecastings, 1965, pag. 1—57. 4) Manpower, Studies nr. 1, The Pattern of the Future, Ministry of Labour, London, 1964, pag. 36—39.