Viaţa Românească, 1987 (Anul 82, nr. 1-12)
1987 / nr. 11
86VIATA ROMANEASCA 0 Caragiale oricînd poate fi un început de drum. Dar... 0 Nu voi face imprudenţa să recomand scriitorului începător o asemenea încercare. Ieşi din ea năuc. Şi-ţi trebuie mult, mult curaj să te mai apuci să scrii o a doua carte. Răbdarea, mai ales, de a aştepta întîlnirea cu tine însuţi. 0 Dintre toate modelele, Caragiale este cel mai generos cu scriitorul începător. Dar şi cel mai tiran. Nu acceptă trădare, chiar dacă te-mbie,_ trădează-mă, experimental, numai s-o ştiu şi eu ! II poţi trăda pînă şi cu o virgulă pusă aiurea în textul tău. 0 Ei, *s ! — Parol! IOAN LĂCUSTĂ POESIILE D-LUI I. L. CARAGIALE Cantitativ vorbind, nu sunt chiar puţine poeziile scrise de I. L. Caragiale (aproape cincizeci, cum rezultă din ediţia de Opere, în două volume, Minerva 1971), însă rari au fost comentatorii lor. Dramaturgul, prozatorul, chiar şi ziaristul au exercitat, pe bună dreptate, o mult mai vie fascinaţie asupra unor generaţii succesive de exegeţi, şi în această trinitate s-a căutat misterul supravieţuirii unuia dintre scriitorii noştri definitorii. Cînd spun „definitoriu“, am în vedere cel puţin două principale curente de opinie : pe de o parte critica de tip oarecum tradiţional, care a analizat şi valorizat opera lui I. L. Caragiale dintr-o perspectivă estetică ce nu s-a modificat radical de-a lungul anilor, pe de altă parte vechiul sociologism, transformat mai recent în psihosociologiism și însărcinîndu-se cu noi puteri, să extragă din scrierile sale acele caracteristici metatemporale ale unui, cum să-i spun ?, fel românesc de a fi •— robust prin umor și grav prin ironie. Nu de acest „pattem“ saturat oximoronic se vor ocupa însă cele cîteva rînduri de mai la vale, ci doar de „cazul“ poeziilor. Tînărul Caragiale debutează ca poet în 1873, cu un Sonet dedicat unui „bariton absolut“ ce cîntase la București în Emanu. Acest apolog culminează cu imaginea reificării artistului, suveran instituit cu „sceptrul artei“, adică singura formă de tiranie de care „supuşii“ nu vor să se dezbare, ba chiar aleargă „c-o nobilă-avîntare“ spre ea. Nu ezitările începătorului centrate, totuşi, pe o largă comparaţie ne reţin atenţia, ci pretextul ocazional în baza căruia ficţiunea îşi cere drept de existenţă. Căci nu emoţia — existentă şi ea, cum se poate deduce din exaltata dedicaţie — îşi însărcinează autorul cu abordarea textului literar ci întîmplarea, ocazia databilă istoric, evenimentul din cotidian. Astfel că şi emoţia, cîtă va fi existînd, dobîndeşte caracter de întîmplare de unicitate în rangul evenimentelor exterioare, nu în structura „evenimentelor“ din interior. Avem aici un exemplu tipic de dilemă obiectiv/subiectiv, o contradicţie de neevitat a incipitului, probă ce se iveşte in momentul primei conştientizări a naturii interioare dornică să comită expresie literară. Dramaturgul şi prozatorul vor soluţiona-o în manieră „obiectivă“, poetul I. L. Caragiale, mi va avea însă tăria sau nu va şti să o abordeze din perspectiva acelui radical subiectivism necesar , ambivalenţă tiranică şi insolubilă care se poate exprima poate mai bine prin cuvintele obişnuite : Caragiale nu era făcut pentru poezie. Irusă dorea să scrie poezie şi îl vedem recidivînd. Precum în primul său sonet, va căuta „ocaziile“, le va valorifica de obicei ca parabole sau fabule, încheind textul intr-o savuroasă poantă. Dar acelaşi autor şi aproape în fiecare text, chiar şi în cele mai parodice sau mai satirice, va „interveni“ şi cu trecătoare tentative de seriozitate lăsînd să se străvadă un bruion, abandonat, dintr-un text oarecum paralel. E şi cazul celor cîteva versuri din sonetul de debut, al accentelor de revoltă romantică, nu dezlănţuită însă, ci teoretizată : „Da , regii-şi pierd mărirea. In piepturi astăzi bate/Dorinţa cea sublimă de sacra libertate. / Urăşte lumea sceptrul. A fi supus a trist!“ Era un „sentiment irascibil“, cum l-a