Viitorul, mai 1921 (Anul 15, nr. 3938-3960)

1921-05-01 / nr. 3938

DESPĂGUBIRILE Din când în când apar prin ziare note mai mult sau mai puțin ofi­­­cioase Cu privire la plata de către Stat a despăgubirilor de război. Una din aceste informații precizea­ză chiar că s-ar fi hotărât ca minis­terul de finanțe să se afecteze deo­camdată, pentru această plată, o su­mă de vreo 200 de milioane, din cari s’ar achita mai ales cei cari au de primit sume mai mici. Chestiunea despăgubirilor de răz­boi­­ este de­sigur una din cele mai dificile și mai delicate. Toate statele s’au preocupat de chestiunea aceasta a rambursarea pagubelor pe cari le-au avut dife­ritele categorii de dăunați de pe ur­ma războiului. Unii au suferit mai mult, mai ales cei de pe.Fronturile de luptă, la alții chestiunea des­­căunăre, este în legătură cu însăși refacerea națională. Toate statele au recunoscut nevoia despăgubiri­lor. Pentru țara noastră, care a sufe­rit așa de mult de pe urma războ­iului, chestiunea e mai greu de re­zolvat, tocmai din pricina pagube­lor mari cari s’au produs și a lipsei de resurse cu cari să fie acoperite. Să nu uităm în adevăr, că, cu prețurile de acum un an și ceva, e­­valuarea pagubelor de războiu s’a ridicat la suma de treizeci miliarde lei aur, — sumă care a și fost co­municată comisiunea interaliate de reparați­uni. De aceea, atunci când această chestiune este abordată, ea trebue tratată cu foarte mare prudență pentru a nu produce în sânul nume­roaselor categorii de dăunați un sentiment de desamăgire inutilă sau de nemulțumire. In adevăr, Sta­tul, pentru a-și păstra întregul pre­stigiu și toată autoritatea, nu tre­bue și nu poate să tăgăduiască de­cât aceea ce poate îndeplini. întrebarea e foarte simplă: de unde să ia Statul român sumele așa de importante pentru plata despă­gubirilor de războiu­l înainte de a se angaja în această chestiune. Sta­tul trebue să cunoască precis re­sursele de cari dispune. Or, din ne­norocire, până acuma chestiunea e foarte nelămurită. Din totalul despăgubirilor dato­rite Aliaților de Germania, Româ­niei i s-a acordat la Spa acea cotă derizorie de 1 la sută, care a pro­vocat protestul și retragerea dele­­gațiunii române, în frunte cu actu­alul ministru de finanțe. Se anunță că ar fi vorba să se întocmească o nouă cotă de repartizare, dar nimic precis nu e stabilit. Chestiunea a rămas însă în suspensie, și apoi în­treaga atitudine a Aliaților în rea­lizarea despăgubirilor­­ germane nu ne prea încurajează la speranțe mari. De pe acuma, credem­ că dăuna­­ții trebue să se obicinuiască cu i­­deea că plata unor sume atât de însemnate, nu se poate face cu bani gata, într’un an, ci lichidarea des­păgubirilor trebue făcută după un adevărat program, eșalonat pe mai mulți ani. Dacă, cum am văzut, speranțele din afară sunt încă în stare nebu­loasă, iar resursele noastre proprii sunt absolut insuficiente pentru pla­ta unor despăgubiri de 30 miliar­de, e prematur să se vorbească de această chestiune acuma. Nici im­pozitul pe capital, pe care-l propu­ne d. ministru de finanțe, oricare ar fi cota de impunere și modalită­țile de plată, nu poate fi suficient pentru plata despăgubirilor de răz­boi și. Nu este bine deci să se dea unei populațiuni care a suferit atâta și care are atâtea nevoi de împlinit, împresiunea, pe nimic întemeiată, că se apropie momentul lichidărei despăgubirilor. Dacă, după cum am arătat, nu avem nici resurse proprii, nici nu le putem găsi acum în repartiția îndemnizărilor germane, trebue să fim foarte prudenți când abordăm chestiunea aceasta așa de dificilă. Negreșit că în cazul când nu se vor putea procura resurse îndestu­lătoare, va fi nevoie de o reducere proporțională a sumelor de plătit, ținându-se de sigur seama și de va­loarea despăgubirilor și de caracte­rul lor în legătură cu refacerea ge­nerală a țărei. Așa s’a făcut la 1907, când pro­­­prietarii dăunați în urma răscoale­’­­lor, n’au putut fi despăgubiți în in­­­tregime, ci li s’a aplicat o reducere’ proporțională a sumelor de primit.­ Ar fi de­sigur de dorit ca ches­­­tiunea despăgubirilor să fie rezol­­­vată cât mai curând și suferințele­ dăunaților ca și nevoile de refacere ale țărei să primească o soluțiune cât mai complectă și cât mai dreap­­­tă. încă odată însă, trebue să se țină seam­ă de realități, și Statul să nu făgăduiască decât ceea ce poate aduce la îndeplinire. ZI CU ZI ! De­oarece d. Costaforu, în chestia zahărului a dat uni mie kix, a vrut să se refacă­ în chestia... ferului da la Reșița! Probabil că „Președintele Asocia­ției“ în urma doirii>* d-lui Veith, își va schimba și muntele de Costa- Foru în acela de Costea-Fernl! * * ! D. Costa-Fennu pretinde, totuși, că ar fi omul de oțel și că toți aceia cari ar vroi să-l încolțească vor trebui să-și rupă dinț­i. Nici nu i se putea ca omul cu ca­­­­racter de oțel să nu pa­trroneze o an­­­­chetă la „Reșița“. și* ! D. Gr. Filipescu ia apărarea d-lui Al. Marghiloman, în ceea ce privește remar­ca ce am făcut-o, că d-sa cere astăzi vo­­­­lurile dobrogenilor, după ce el îi sfătuise­­ să fugă din Dobrogea după nenorocita pa­ce separată ! !* Cu sprijinul d-lui Gr. Filipescu, d. Mar­ghiloman desigur că va intra chiar in sferele cele mai" immaculate ale takis­­m­ului ! & Citim că numele stațiunei de cale ferată Mihaifalău din Ardeal a fost schimbat în acela de Valea lui Mi­h­ali Noi găsim că schimbarea vine prea repede, ceea ce poate să supere pe unguri. Guvernul sa arătat prea grăbit cu unificarea ! > # ! Un ziar teatral laudă hotărârea luată de d. Oct. Goga, ministrul ar­telor, cu privire la perceperea taxe­lor pe teatru la trupele străine. A­­ceste trupe, germane, ruse, ungurești, etc. sunt, scutite, grație măsurei lua­te de d. Goga, de orice taxă. Trupele române, firește, însă că trebue să plă­tească, de­oarece d’aia sunt româ­nești ! fii #In inter­viervul acordat „Adevăru­lui“ d­e către­ d. Take Ionescu. d-sa spune că e anumit de activitatea! d-lui Titulesciu. Nu știm­ dacă reci­­­proca e adevărată. Noi credem căi pentru acea..­ 1 d. Take Ionescu ar­ trebui să ia informații dela­­ Titu­­lescu însuși. „Țara N­ouă“ caută să explice „cine sunt răspunzători ,printim crearea urei de clasă“? Desigur nimeni nu poate învinui pentru așa ceva pe d. M­ feladie, di r. aceia Cari au sădit în mintea sătenilor u­ar contra cio­coilor. Oh­, aceștia se știe că nu sunt ță­răniștii ! - Efectele bolșevismului în Rusia m m îs; mmmm/z GREȘELII-1 — că prin sistemul rsău de guvernare a provocat ruina Rmiei . După ce timp de trei ani conducătorii bolșevismului rus au căutat prin toate mij­loacele, să ascundă de privirile sumei in­discrete, tabloul efectelor dezastruoase ale regimului comunist apl­icat cu teroare, după anumite norme dictate de interesele multiple ale potentaților, a venit timpul reculegerii, când adepții ortodoxiei co­muniste au început să înțeleagă că siste­mul e defectuos și că urmându-l, fiascul complect nu va întârzia de a se produce. De altfel­, acest lucru l-au­ înțeles încă din primele zile ale revoluțiunei dar n’au avut curajul s‘o recunoască. Și dacă ei s’au obstinat a-l continua, au făcut-o din ambițiune și amor pro­priu, sporind mijloacele de constrângere contra mulțimei înspăimântată și lipsită de mijloace de reacțiune. , încetul cu inootul, câte un glas s-a ri­dicat în dorința de a aduce la realitate pe cei îmbătați de o putere nelimitată. Sovietele înecau in sânge glasurile răz­lețe, dar sângele acestora potolea și fo­cul nebuniei revoluționare. In cele din urmă, fiindui-se teamă că înecându-se corabia se vor îneca și ei, bolșevicii au început, aproape pe față să facă o schimbare de front și de tactică, pentru ca în cele din urmă să recunoască ei înșiși că falimentul comunismului se apropie cu pași repezi. Odată cu această recunoaștere, sistemul teroarei s’a poto­lit, fără însă ca să mai existe posibilita­tea de a se reface ceea ce iremediabil se perduse. Orapatia bolșevică în­ ­ Georgia Astăzi nu mai încape nici umbră de îndoială că deznădejdea a cuprins spiri­tele celor mai înfocați bolșevici și că un reviriment s’a produs in sensul salvărei cel puțin a „onoarei bolșevice“. Din motive ușor de înțeles, dictatorii, dacă nu au putut consfinți roadele binefă­cătoare ale regimului, vor să-i salveze cel puțin reputațiunea. Exemplul­ l-au dat în Georgia ocupată u­nde, încă din primele zile s-au străduit să renunțe la aplicarea măsurilor ce i-au făcut atât de odioși în Rusia și în toată lumea. Astfel în orașul Batum, ocupat de tru­pele bolșevice ruse încă din prima jumâ­­tate a lunei Februarie, parvine unui ziar parizian o scrisoare d­in care se poate ve­dea schimbarea de tactică a guvernului din Moscova. Bolșevicii, invadând orașul­, nu s-au pu­tu­t abține de la jafuri, executări, perche­­zițiuni, teroare etc.. Următori insă ordinelor date de Lenin au fost mai puțin dârzi de­cât aiurea, fundamental drept­­ proprietatea. Recunoaște și mărturisește că a fo­st nedreptățită clasa­­ intelectualilor și că deci din pricina răsturnărei scărei valorilor, haosul cel mai mare domnește în Rusia. In sfârșit Lenin își mărturisește vina de a nu fi fost conciliant cu acele forțe politice cari nu impărtășau pe deplin ve­derile comuniste. Lenin și-a făcut singur rechizitoriul, așezându-se stogul în adevărata lumină de potentat samavolnic și încăpățânat. Heguinul bunului plac Dar odată cu acest rechizitoriu d­e la lumină și mizeria nemărturisită în care trăește poporul rus copleșit de greutatea regimului, în care legile care garantează viața și averea fiecăruia au fost înlocuite cu bunul plac și-n care stăpânește puterea nebuniei. Cel puțin, mămurisindu-și vina, Lenin ar fi trebuit să fie consecvent cu el însuși. Totuși, și-n Georgia ca și aiurea, teroa­rea regimului bolșevic continuă făcând viața tot mai insuportabilă. Experiența aceasta a făcut pe bolșevici să înțeleagă odată mai mult că sunt pe pragul falimentului. O formă nouă de bol­șevism fiind necesară, pentru reabilitarea celui de la Moscova, aceștia au fost siliți să lase georgienilor frâul ceva mai liber spre a se organiza cum vor crede mai bine. Neapărat că, interesați direct în cauză, șefii sovietelor moscovite supra­veghează mersuri •■evenimentelor spre a-1 stabili în momentul când interesele lor ar fi periclitate. ——........... . • —1­­ — * O proclamație a lui Lenin O serie de proclamațiuni au fost date, din care cea mai importantă emană chiar de la Lenin și în care potentatul Rusiei expune un program de conciliațiune ex­trem de curios­,dovada evidentă a modi­­ficărei vederilor groaznicului dictator. Iată câteva pasagii din această procla­­mațiune dată locuitorilor orașului ocupat: „In Georgia nu trebue să se repete gre­șelile ce au fost comise în Rusia ; este ne­apărată nevoe să se facă concesiuni cla­sei intelectuale georgiene. Prăvăliile și micile stocuri de mărfuri vor trebui să rămână în mâinile actuali­lor deținători iar micul Comerț își va urma­­ cursul nesupărat. Limba georgiană va rămâne limba oficială a națiunei. De asemenea este necesar să se încerce sta­bilirea de raporturi cu acele partide po­litice georgiene care nu sunt ireductibil adversare socialismului“. Analizând această proclamațiune, ea e­­chivalează cu o mărturisire. Acela care a trâmbițat totdeauna binefacerile regimu­lui comunist recunoaște, prin această pro­­cl­amațiune falimentul regimului și dezas­trul ce i-a urmat. Lenin recunoaște că greșeli au fost co­mise în Rusia și că este de dorit să nu fie comise în țara ocupată. Recunoaște că regimul comunist așa cum a fost și este aplicat în Rusia a omorât comerțul și deci a provocat mizeria populațiunei că­reia nu i se mai recunoaște nici cel mai MOTE Stilnibsrg te Ceatru­l frațissiai P­ies­at care .­d­e alim­en­te se joacă­­ la Teatrul­ National, pe lângă meritul] [ce l-a avut de-ai pune în lumină un­­ nou talent fem­enin, cu atât mai pro­­­­m­ițător, cu cât vitne într’un timp când altfel doi talente devin tot mai rare; pe­­ lângă acest merit—ziceau— are și pe acela de-a fi făcut să se vorbească de Strindberg, unul dim nordicii cei mai­­ puțî­­ni cunoscuți la noii—din cei mai curioși literați ai vremurilor noa­stre. Strindberg este con­tiranii tui Sa­cher Masodh. Pe când acesta din ur­mă făcea din teanee un zeu, înaintea căruia bărbați trebue să se închine cu o mai­ mare­ cucernicie decât în fața­­'coase'-lor. Strindberg este un misogin, un vrăjmaș al femeei. El nu vede în ea decât partea­ de umbră, numai­ petele, numai și­­ greșe­lile, numai patina. Ce poată fi din­colo de brutalitate, pentru a înțelege misterul și duioșia firei omenești, de aceasta nu se interesează Strind­berg. El vede în ferree pe detra­­­­cata simțurilor, pe bolnava de­­ nervi, pe ‘superficiala amatoare de sinx; pe 'puțin scrupuloasa egoistă S care pentru ași satisface un capriciu s­calpă în picioare legile morale. 1 Ca prieri exagerate, — și aceasta­­ este periculoasă, este nedreaptă, și ieste alăturea de drumul adevărului. S S’a z"s că infestatele Ivá La Roch­ e­t foucauM, prin care se­­ arată că e­­goismul este la­ baza oricărei acțiuni , omnestești', sunt [perfect­ adevărate, dacă înaintea fie­căreia s’ar pune: „Unii­ oameni“, scan „câlti­va oameni“. Totul este chestie de măsură. Și femeile au drept să ceara ca cei ca­re judecă să-i aducă aminte că iau avut o mamă! m­etronius iii l­ii [UNK] [UNK] [UNK]llll ni iriim CONTRACTUL BRUTINEL­OR CU BONURILE LIE TEZAUR?«*• Ziarele anunță că d-l Titulescu, minis­tru de finanțe, va rezilia în sfârșit faimo­sul contract Brutinel, pentru cumpărare de locomotive „canadiene“ procurate din Germania, plătite de statul român în do­lari, pe când ele sunt cumpărate în mărci. D-l ministru a mai declarat că această reziliere se face după însă­și cererea scri­să a d-lui general Văleanu-Brazinel, — cerere pe care m­i­nis­t­rul­ co­m­unic­ați­il­or ar fi lăsat-o înainte de a pleca în străinătate pentru a pune la cale un nou contract de furnitură... Se mai zice că d-l ministru de finanțe, — care e și un om de drept cu reputație, — ar avea la îndemână nu mai puțin de șapte motive de reziliare. Întrebarea pe care însă toată lumea și-o pune și pe care o punem și noi d-lui mi­nistru de finanțe este : ce se face cu bonu­rile de tezaur emise și date consorțiului Brutiner, și în schimbul cărora sau nu s’a executat nici una din clauzele contractu­lui, sau s'au dat materiale cu totul impro­prii pentru serviciul căilor noastre ferate? Amdevăr, după însăși lista publicată de d-l ministru de finanțe în expunerea sa de motive a bugetului s’au emis bonuri de tezaur pentru această afacere în valoare de 26 milioane dolari, sau, cu valuta ac­tuală, 156 milioane de lei. Nu este deci, vorba să se rezilieze nu­mai un contract și să se reediteze aface­rea Argetoianu-Schuller, în care ministrul de finanțe ad-interim după ce pretinde că a tratat de excroc pe amicul său, a conti­nuat să facă numeroase afaceri cu dân­sul,­­ ci chestiunea este să se salveze ba­nii contribuabililor și statul să nu piardă zecile de milioane în schimbul cărora n’a primit nimic. De altfel influența d-lui general Vălea­­nu-Brutinel în guvern este așa de mare, încât suntem informați vă, deși era vorba mai de mult de rezilierea­ contractului Brutinel, peste capul ministrului de finan­țe și fără aprobarea lui, o sumă disponi­bilă în dolari efectivi a fost luată și dată­­ direct de preșidenția consiliului d-lui Bri­tinel. Cu un asemenea contract și cu un ase­­­menea ministru, interesele țărei sunt pri­mejduite. Să mai sperăm că Sfatul nu va pierde din această reziliere?... Ar fi să nu cunoaștem pe cei ce ne guvernează. ECOURI D­upă informațiuni demne de încredere, guvernul sovietelor rusești e pe cale de a renunța la naționalizarea proprie­tății private din orașe. Ast­fel, ori­ce bun care nu trecea de 7400 de livre Sterlinge, înaintea răzb­o­ului, va fi redat cât de cu­rând vechiului posesor. C­iuma a izbucnit cu violență în Egipt Se numără, numai la Alexandria, peste 35 de cazuri zilnic. D­­e Mély a descoperit că arhitectul, căruia i se datorează construirea ca­­­­tedralei Notre Dame, nu e Monte­­reau, ci Pierre Montreuil. L­a Mogate (Spania) s‘a dat de urmele unei cetăți vechi, berbere. Tot acolo s’au găsit și numeroase vase, arme etc., a căror valoare istorică pare f­i ne­tăgăduită. C­heltuielile Angliei, necesitate de răz­­boiul mondial se ridică—spun ulti­­mele statistici locale­ la cifra glo­­bală de 197 de milioane lire sterlinge’ ceea ce, în moneda țărei noastre, face cam de vre-o 2 mii de miliarde . C­olonelul Arthur Sbee a prezentat în Camera Comuni­lor, un proect de lege prin care se cere obligativitatea vo­tului, sub pedeapsa de amendă și închi­soare pentru infractori. Autorul procetu­­lui mai preconizează ca persoanele con­damnate din această cauză, să fie lipsite apoi de dreptul de a-și exercita preroga­tivele electorale, RESTABILIREA UNUI ADEV\Í Gh­i h IIFi­PTIT REFORMA AGRARA — DesisraționîSe I. G. Duca — Ziarul „Ora** făcând o anchetă largă asupra reformei agrarei, a cre­zut că cd dintâi care trebuie să-și­­ spună cuvântul asupra­ acestei chnes­­­­temi, c­d-l I. G. Duca fostul ministru lai agriculturi, în guvernul liberal care, după ce­ a înscris în Constitu­­ț­­ie principiul expropriarei a dat de­­■ crelul-lege al împroprietărirei­ de l­a 16 Decembrie 1918. . Meritul înfăptuirei reformei­­ agrare îi au cei cari au dat I i, mn Baa—eai ai ut min—a»—* ! saț/^ce­ i Iată convorbirea avută de unul din­­ redactorii „Orei“, cu d-l I. C. Duca. — Fiindcă ați fost autorul, decre­tului-lege din 16 Decem­­brie 1918 v’ași ruga să arătați cititorilor noș­tri punctul d-v. de vedere asupra reformei agrare, ce va veni imediat după Paști în discu­ti a Camielun­. —„Vă mulțumesc pentru atenția d-v„ dar dați-mi voe să-am exprim toată surprinderea. Eu credeam că refor­ma agrară se înfăptuiește abbia acum. Eu știam că în aceasta privință par­tidul liberal n’a făcut nimic, că me­ritele încep de când d-l­­ Mihalache a ■ dat la iveală proectii d-sale, iar faptele de când guvernul Averosenu a adus înaintea Camerilor proectul Garoflîd sau și mai precis din ceasul solemn în care mai zilele trecute, în diplauzele unei majorități­ entusiaste și în vec­if­­icările unei opoziții dispe­rate, finul ulti­m născut al lui Mihail Kogălniceanul,­­a depus pe biroul A­­dimărei raportul comis hír ei prada­­menteste. Trăiam liniștit în aceste dulcii fluizii și d-v. veniții să­ ani tur­burați seninătatea tocmai acum în preajma Sfintelor. Sărbători. voirhlu­­dinimi de opera agrară a partidului liberal, de autorul decret­uilui-rege de la 1918. De ce nu puteți să înțeleg­­i fi și d­v.­că meu­! partidul liberal, nici smerita mea persoană n’au făcut ni­mic în această chestiune, că numai de­­ azi încolo se revarsă peste Ro­mânia binefacerile paradisului a­­grar“. — D-ie Duca, vreți desigur, să gluimiț­... — „Eu? Nici de cum. Dacă e vor­­ba da glumă cel mult puteți spune că glumesc cei ce afirmă că partidul liberal a jucat vre­un rol în dezlega­rea chestiei agrare“. Partidul liberal a dat țărani­­­ tot păm­ânt,­guvernul de azi parcelează și țărăniștii... în­d———Bl ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]Sa BMBaMSMME-------­ făptuesc reforma — Kirtați-mă, dar nu vă mia"- înțe­leg de loc — es clamă redactorul „Orei“. — „De ce? E foar­te simplu,­ ultim­ă­­r.­..-mă numai câteva minute. Un partid­ a luptat ani­­ de zile îm­potriva tututr­ora­­ ca să înscrie în Constituției principiul exproprierii; pe­ urmă același­­.partid a întocmmT: un decret-lege în temeiul căruia peste 2­­ milioane de hectare din pământul cultiva­bil al Statului, al așezăminte­lor de binefacere, și al particularilor a trecut în­­ patrim­oniul țăranilor; în fine același­­ partid în câteva luni la 1919 a și realizat în pra­ctică această­ transferare­­ de proprietate și de doi­ ani întinderile a­st­fel expropriate de i­dei sunt efectiv stăpânite de­­ țărrăni­­m­­ea­ română. Bine­înțeles a­cest par­tid n’a făcut nimic, e oligarhie și an­ti democratic. Iar pe­­ de altă parte un alt par­tid,—­partidul poporului — parcelează definitiv terenurile Expropriate­­ prin decretul de la 1918, vine să com­ple­­teze exproprierea care prin aplic­are»­­•primei scări, prevăzută în decretul 1 baraj n’a putut împlini dintr’odată, I orile 2 milioane prescrise de Consti­­­­tutie, cu alta cu­vinte acest partid se trudește numai—­cu unai multă sau mai puțină pricepere — să isprăveas­că, să desăvârșească opera uriașă săvârșită de liberali’. Bine înțeles un atare partid are deja dreptul să pretindă că a înfăp­tuit el reforma agrară, că fără de ei nu s’ar­ fi dat țăranului nici un pogon de pământ. Și în sfârșit mma­i există și un al treilea partid­­ partidul țărănist, fireș­te singurul adevărat reprezent­ant al intereselor țărănim­ei, care nu a a­­vu­t n ci fericirea liberalilor de-a în­­­­făptui reforma agrară nici măcar­­ fericirea avere-scrafeor de a o term­­­i­na și de a o sancționa, dar care a­u avut fericirea supremă, m­­ortul ne­întrecut de a așterne și el pe un pe­tic de hârtie un proect de reformă agrară de pe urma căruia, admițând că soc,olel."] e ar fi exacte ceea ce nu este cazul, s’ar mai da țăranilor du mnîult 30—40.000 de hectare peste­­ cele 2 m­l­ioane Și 600 d­e mii: date de liberali­­ și de averescanii. tR’ne înțele­s acest partid 'poate re­vendica toate meritele și toate te»* i­d-c'c. • Apoi când într'o țară se ajaunge la o așa deferm­­ațiun­e a ritmuli si simț n’am­ eu d­reptiace sa spun că libera­­l­­ilor nu li se datorase ateorisî tutunc, 'nu e vădit că după regatele acestei i­logici răsturnate scara meritelor în cee privește reforma agrară trebuia ‘să fie următoarea: întâi țărirniștii • fiindcă n’am­ făcut decât un proect, al­­ doilea faivorescanß fiindcă au tepsă-* ! v‘t ceaace nn­u­i act făcut și al­­ vedea , diberal­i fiindcă au înfăptuit oi săr­­i marii ceea ce azi uniiî desăvârșesc și citii critică“. Și to­tuși chestia agrară e de mult terminată . — Paradoxul e hazliu, dar poate­ că aveți dreptate. — „Dați-ari voe să adaug că am mai muilți încă dreptate <le cât o c­re­­d­eți. Adevăru­d ei că chestia agreată e rezolvată, definitiv rezolvată. Am mai spus-o și auzea: o stea ce am ur­mărit prin expropriere e să schimbăm structura noastră­ agrară, să trans­formăm țara aceasta dintr’o țară de proprietate mare latifundiară într’o țară de proprietate mică. Acest rezultat e atins­ și pe dotăm atins. Intr’adevăr când­­ într’o țară pro­pri­etatea mare nu mai repreizntă — cum nu mai representa în urma apli­­cărei decretului-lege din 1­918,— de cât 8 la sută d­in întindere cultivab­ilă față de propr­etatea mică care re­pre­zimțai 92 la suită mai­i poate fi vorba­­ de, existența unei mari proprietăți și nu este orice ora, de bună credință s­lu­ să convin­­ că rar fa­ptul de a re­­duce această­­proporție de mar 8 la sută la 7 și trei sferr­t­uri la sută sau la 7 și jumătate­­ poate să joace vreun­ rol serios întru destegarea definitivă a chestiunei?“ — Cu toate acestea mi se pare că din­­ cuvintele d-voastră se desprin­de oare­care amărăciune față de in­gratitudinea ce se anală partidul­ li­beral. — „Vă înș­elați.­­Nu confundaț" ța­ra, necum țărani"­, c­> „țărân’știi“. "De altminteri reizuitraéi­ uriaselor ale­geri va dovedit că țărănimea noastră începe să ști © cine au fost adevărații ei binefăcători“. NMN Soatkuaro h pag. 2-a ztmmzm 1 iiiiwiiihiiii'ii'ii miii In acest articol­ încerc să caracterizez, să vorbesc ceva ? despre com­pozitorul Ge­orge Enescu­, desppre opera"Tai crea­toare. ’ . Mărturisesc greutatea sarcinei pe care 0 Ein, nefiind vorba de câțiva elogii­­ și raci de lipsurile, insuficiențele­­ sau stân­găciile vreunui debutant,­­ci de" stabilirea valoarei, de puterea de creațiune a unui­­ artist, asupra căruia nici marele centru apusa.;, Parisul, nu și-a putut spune încă ultimul cuvânt.­­ Astfel stând­ lucrurile, voi căuta ca prin stabilirea unor premise și pe cale de de­­­­ iecție să trag concluzii, cari să nu fie Í ..ra nimic legate de simpatia pe care, a­proape toți românii o avem pentru ma­ru­­l artist.’ Ar fi o nare-greșală din parte-mi, să­­ fi, că prin fraze calde și­ elogioase, la i­is...a­ni.. -fiului Enescu", aș putea câș­­t­­­a ceva fi. ochii cetitorului, sau aș putea t sau­­.coborî valoarea adevărată a c ț­ r­i.tate de autor. r­rcî.t.>tri 2a tsazita—spre deosebire de C^a»iC­il muzica la celelalte arte—lucrează cu neantul și chiar după ce opera este înfăptuită mai are de învins multe piedici. Trăinicia sau valori­ficarea unei lucrări muzicale este mai tot­deauna în funcțiune de execuțiune și ade­seori ea depinde de greutatea artistică a celui care își asumă sarcina de a o im­pune. Se cunoaște rolul precum și impor­tanța pe care Liszt le-a avut, la valorifi­carea lui Beethoven, Berlioz și Wagner. Hotărât lucru, că acești din urmă trei, stau prea sus față de primul, dar nu e mai puțin adevărat, că la înălțarea lor a contribuit în mare grad faimosul pia­nist. Un compozitor și cu deosebire unul în materie simfonica, implică pe lângă u­n talent formidabil, cunoștințe vaste de literatură, de știință, de technică muzi­cală și în special orchestrală,— o putere de imaginație neobișnuită și o pătrundere și cunoaștere adâncă —a cutelor sufletu­lui omenesc. Trebue să facem "o complectă separa­­ția se ten­ ® £,*kvri»3iiâ și ali compozitori de duzină, cari datorită meșteșugului pe care il au în mână, scriu oricând și orice. Tot la o parte trebuesc lăsați, meșteșugarii abili ai sunetelor, cari cunoscând mijloacele de atracțiune ale marelui public, îî oferă o muzică pli­nă de efecte ușoare ritmice sau de sono­ritate, cu care își cuceresc aplauzele și î și asigură nimbul vremel­nic al artei. Există o muzică frivolă, sensuală, ușu­­ratecă, cum există și o muzică serioasă, religioasă, sfântă, în care se oglindesc deo­potrivă talentul, știința, temperamentul, caracterul, precum și profunzimea gândi­­r­rei a celui care se crede chemat să vor­­­­bească omenirei prin sunete.­­ Sunt prin urmare multe categorii de­­ compozitori și fiecare aleargă să-și ocupe­­ un cât mai înalt loc în nesfârșitul șir, în­­ marea galerie ai mânuitorilor de sunete.­­ Se naște în chip natural problema, a­­ cărei soluțiune, ar­ trebui să stabilească criteriul, modalitatea precum și cine a­­nume ar fi indicat să aprecieze, să valo­rifice sau să fixeze o ierarhie între diver­șii compozitori. Pentru edificare nu avem decât să ne a­­dresăm trecutului și vom înțelege în chip neîndoios ce anume care trebuie să alegem... Să întrebăm publicul mare asupra va­­­loarei unui compozitor ? Ar fi o copilă­rie. Acest factor hotărâtor, — căci lui se adresează în primă linie compozitorul —­­,este incapabil.­­ De obicei aplaudă și lucrul bun și rău, ‘ după simpatia pe care acest public o are pentru autor sau­ executant­, după dispo­­zi­ția Isi­as&ucesa, &spa grand fed de pregătire, sau după împrejurări. La a­cel­aș concert totdeauna aprecierile sunt impărți^ și diferențiază în chip straniu. Deci nimic precis, nimic stabilit­. Să ne adresăm profesioniștilor și în special compozitorilor ? Confuziunile noi sunt și mai mari. Profesioniștii sunt egoiști, invidioși ori perfect atașați de­ colegul­ lor, pot să fie și de bună credință însă cu concepții di­ferite sau chiar complect rătăciți. Cu ce poftă ridiculiza Rossini pe Waig­­ner și ce credea acesta din urmă despre drama muzicală a lui Verdi ! Cum a fost apreciat Berlioz de contim­poranii lui și cum este văzut azi de­ mo­derniști ? Ce crede Vincent d’Indor și toa­tă pleiada compozitorilor prinși de cu­rentul lui Cesar Franck despre Massenet, ca să nu mai vorbesc de așa zisa școală „veristă“ în care sunt așezați pentru în­mormântare, Mascagni, Puccini și Leon­caval­lo ? Și exemplele ar­­ putea merge la infinit... Probabil că în critica muzicală vom găsi mai juste aprecieri ! Răspunsul și aci este negativ, de­oarece și ei — vorbind de criticii consacrați și mai ales cinstiți—­­sunt capabili de greșeli și încă de greșeli mari, provenite, fie din cauza diversită­ților de păreri, fie din cauza influențelor la care sunt supuse. După felul meu de a raționa s-ar putea zice, că suntem cu toții niște dezorientați care nu știm ce facem și nu știm ce au­zim ! Nu, nu pot susține o asemenea a­­berație, însă susțin cu tărie, că în muzică este foarte greu, dacă nu imposibil ca ekem aă n&C­w&alt; faot feator ‘ ia ma și ultima instanță. Singurul factor hotărâtor indiscutabil și­­ cinstit în­ aprecieri este timpul ; el și nu­mai el ne spune adevărul, dar sentința lui e dată de obicei prea târziu și anume a­­tun­ci, când compozitorul sau contimpo-­l rării lui și-au chiat rămas bun de la viață... Aceea ce ne rămâne de făcut pentru pre­­­zent este numai putința sau priceperea cântăririi elementelor și calităților cu care] am­ putea, numai să bănuim pe compozi­torul de mâine, pe compozitorul consa­crat, fie cel care are o personalitate, dar în nici un caz pe cel care ar putea să formeze un curent, o școală.­­ Cine dintre conviețuitorii lui Beetho­­­­ven ar fi crezut, că el se va ridica până­­ •în vârful piramidei stăpânitorilor muzicii și câți dintre trâmbițașii succeselor lui . Âieyerbeer și-ar fi închipuit decăderea­­ lui? Revenind la George Enescu avem de­­ răspuns la câteva întrebări în concordan­ță cu­ cele zise mai sus din care răspun­suri nu-mi voi permite să­ trag decât a­­numite concluzii. După catalogarea făcută de programul concertului în care s-a cântat „Sinfonia No. 3“ în do major, această lucrare este­­ a 20-a la număr și a 9-a între lucrările pentru orchestră.­­ . Pentru cei cari au putința să arunce o privire retrospectivă asupra poemei ro­­­­mâne, a rapsodiilor și apoi a celor trei simfonii, constată cu ușurință o schim­­bare radicală, o evoluție în forma archi­­­­tectonică, în concepție, în mijlocul de ex­punere, în colorit, în fine în tot ceea ce contribue te realizarea gltrm­ei lui lucrări orchestrale.­­ Este, sau nu, Enescu un temperament eminamente artistic ? Are Enescu o pre­gătire vasta teh­nică ? Este un perfect , cunoscător al întregei literaturi muzicale? Are sau nu o mare putere de imagina­­­­ție cum și o formidabilă memorie ? Poate fi numărat în rândul celor cu un accentuat gust estetic ? Cunoaște sau nu sufletul și preferințele publicului ? . Cred, că la toate aceste întrebări se va răspunde unanim în chip favorabil, și atunci ne este permis să credem că, o­­mul hărăzit de soartă cu asemenea da­ruri este în stare și deci dator să lase ur­mașilor ceva din dumnezeiasca lui artă. Enescu aparține școalei moderne fran­ceze; influența ei nu poate fi însă ușor înlăturată, cum de altfel chiar nici cei mai mari compozitori nu s-au putut scutura de influențele profesorilor sau inspiratorilor Simfonia a III-a este, după­­ modesta mea părere, o icoană fidelă a caracteru­lui, a naturii maestrului în legătură cu apu­căturile oamenilor și­ a timpului în care trăim. 1 .Cu toate că autorul nu mărturisește nici în linii mari subiectul, voind să tăgădu­iască un programatism excesiv, totuși a­­firm că merge la amănunte și că lu­­crarea e pur programatică. Probabil că la bază stau bucurii și du­reri ascunse pe care autorul nu voe­ște să le dezvălue nimănui. 1 . Am ascultat această simfonie înainte­­ de război și am ..rămas nedumerit, pier­­zându-mă în haosul ei de sonorități. Nu am­­ avut curaj să cred nimic despre ea. Ne-a înștiințat Parisul,­ că se execută .acolo revăzută de maestru- dar sub ba­gheta­ lui Gabriel Pierné. Că bătrânul maestru va fi găsit ceva atrăgător in ea nu mai încape îndoială , că a fost primită cu simpatie, cu rezervi sau cu indiferență de publicul parizian nu este nimic h­otărâ­tor, nici acesta nefi­­innd — după cum am spus mai [m= factor determinant» Aceea, ce am constatat însă cu ocazia recente­lor audiții și cu mine mulți, este că lu­crarea este complexă ca fiind rezultatul complexității cunoștințelor ca și sufletu­lui maestrului și că are nevoe de mai multe audiții pentru a ne permite­­ să gustăm câteva din multele ei fermecă­toare pasagii. A treia audiție, a adus mai multă lumi­nă, ne-a lăsat să ne apropiem m­ai bine de ea. Accente de durere, zbucium sufletesc, suferință, misticism, bizarerii sau chiar lucruri drăcești se înlănțuesc formând o frumoasă gradație de neîntrecut drama­tism. Polifonia ți sonoritățile exagerate ale formidabilei mase orchestrale fac să pro­ducă acel haos care îngrozește sau dezo­rientează pe cei mai mulți. Nici motivele unui dens sălbatec, nici acelea ale unui cântec lugubru cum nici ale unui final impetuos ca acela al celei ‹•†a ® ®«»­#~®«“© ® ®~ 9 ^a**®*« Co8t îh fipS:5. b­

Next