Vremea Nouǎ, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 963-1040)

1971-05-16 / nr. 1002

• PAGINA 3 Răspunderea editorului D­iscutînd, într-un articol apărut an­terior (Vremea Nouă, nr. 998, din 12 mai 1971)„ pe marginea culege­rilor editate de Casa județeană a creației populare - Pămînt iubit (1968), Omagiu (1969), Urme pe timp (1970), Tărîm solar (1971), Arc de triumf (1971) - remarcam, ca un merit de necon­testat, prezența în volumele citate a crea­țiilor unor tineri cu frumoase însușiri lite­rare. Pentru Constantin Crînganu, Petru Stoian, Ana Corcodel, Cicerone Sbanțu, Mihai Orinji — ne mărginim la numele, după părerea noastră, cele mai reprezen­tative — faptul de a fi incluși în unul sau altul dintre volumele citate mai înainte echivala, probabil, cu debutul literar (spu­nem probabil, deoarece în nici una dintre culegeri nu se face vreo mențiune în legă­tură cu autorii care publică pentru prima dată...). Ar fi fost de așteptat ca, după ce în pri­ma culegere s-au „lansat", pe plan local, o serie de nume, într-unele din volume­le următoare să se încerce impunerea ce­lor mai înzestrați autori de poezie, proză sau teatru. Cu numai o excepție, poate prea puțin grăitoare (Logodna de dumini­că de George Stoian — piesă de teatru într-un act, apărută în Colecția noastră, in 1970). Casa județeană a creației populare, în postura de editor, n-a manifestat ten­dințe mai deosebite, scoțînd în continuare un singur­­ tip de antologie. Făcînd oarecum o paranteză, să ne în­trebăm ce spun aceste culegeri iubitorului de literatură. Unele volume (Omagiu sau Arc de triumf) legate de anumite eveni­mente de mare însemnătate politică și so­cială, au prin firea lucrurilor, un caracter unitar, propunînd un același gen de lite­ratură­­ patriotică, militantă, profund an­corată în realitățile sociale contemporane­­ și, astfel, reușesc să dea cititorului, prin varietatea de stiluri și maniere literare, o impresie puternică, a unei singure voci care, în game diferite, intonează același imn de laudă adresat partidului, poporului, pămintului românesc. In cazul altor culegeri, însă, impresia ge­nerală e cu totul alta, mai degrabă ne­dumeritoare ; cititorul căruia îi cade în mină o antologie ca arme pe timp (întîm­­plare destul de rară, deoarece editorul - limitîndu-și din comoditate sarcinile - nu s-a preocupat de difuzarea tirajului prin librării) nu se poate să nu se întrebe ce miracol îi unește pe cei 25 de autori (poe­zie, proză, istorie literară), din generații diferite, aflați pe trepte foarte deosebite de înțelegere­a fenomenului creației literare ; scrisul unora este la nivelul literaturii pu­blicate în reviste, al altora de calitatea producțiilor taxate la Poșta redacției cu pe marginea unor culegeri literare ale Casei județene a creației populare „deocamdată, nu”. Ce a gîndit redactorul­­responsabil al unei asemenea culegeri hi­bride, care i-au fost criteriile de selecție este greu de spus ; încă mai greu ne-ar fi să presupunem că a avut o cît de su­mară idee asupra a ceea ce înseamnă a edita o carte de literatură, spre a nu mai vorbi de îndreptățire sau competență... Pentru a judeca maniera­­ să-i spunem, deocamdată, neobișnuită - a unor acti­viști ai Casei județene a creației populare de a înțelege răspunderea ce le revine ca editori de culegeri literare, un exemplu ni se pare edificat ori cu atît mai mult cu cît este luat dintr-o plachetă altfel de bună ținută). Este vorba de modificările, „stiliză­rile" la care sînt supuse „materialele" (în virtutea, probabil, a unei întinse experien­țe și culturi literare. . .), care trecute prin sertarul metodistului de specialitate, ies de acolo schimbate la față, transformate din niște îngrămădiri amorfe de litere în verita­bile capodopere. „Specialitatea" aceasta este într-atît de indubitabilă (dobîndită, altfel nici nu s-ar putea închipui, prin a­­plicate studii de la distanță...), incit­e ur­mează exemplul f­­ericit ar fi de greu de crezut, este „șlefuit", „îmbunătățit" chiar și Nichita Stănescu I­I ! („Shakespeare tăiat de Popescu” - spune Baranga, referitor la amputările unor texte clasice efectuate de regizori „inspirați"). In fine, spre a lăsa gluma la o parte (și acest „amatorism" editorial ni se pare mai degrabă întristător), vom spune că­­ ne însușim acum opinia unor membri ai cenaclurilor din județ, cu care am avut prilejul să discutăm­­ îndrumarea, ca și modul în care tinerii sau mai puțin tinerii creatori de literatură sunt reprezentați și stimulați prin mijlocirea culegerilor din Colecția noastră (alte forme nu există...) au devenit insuficiente. Ar fi necesar, pă­rerea, iarăși, nu ne aparține - organizarea unui cenaclu la nivelul județului, care să reunească talentele (și nu acestea lipsesc!) cele mai semnificative, în cadrul căruia chiar editarea de antologii ar putea fi rea­lizată în cu totul alte condiții. De exemplu, editarea unor culegeri în genul Antologiei debutanților, scoasă la „Junimea", cu un număr restrâns de autori, însă bogat repre­zentați. Ni s-a mai sugerat, de asemenea, orga­nizarea unei consfătuiri a membrilor cercu­rilor și cenaclurilor literare din județul nos­tru, care să-și propună realizarea unor dezbateri mai ample, ținînd atît de partici­parea cenaclurilor (foarte vagă, deocam­dată) la viața cultural-artistică a județului, cit și unele probleme generale, privind as­pecte, tendințe și imperative ale creației literare, ale creatorilor de literatură în anii construcției societății socialiste multilateral dezvoltate. In concluzie, putem spune că, privită prin prisma unor satisfacții și insatisfacții anterioare, activitatea editorială a Casei județene a creației populare trebuie să suporte modificări de structură, să cîștige în varietate și acuratețe, spre a putea de­veni cu adevărat reprezentativă pentru în­florirea vieții cultural-artistice a județului. C. CIOLCA Expoziția de artă populară de la Vaslui UN IND­IVIN CERCETARE E­ste un lucru pe deplin cunoscut că fenomenul artistic popular, pe lin­gă faptul că e strîns legat de obiceiurile co­munității în care ia naștere, se mai deosebește de arta cultă și prin aspectul utilită­ții. Rareori se poate întîlni, chiar intr-o zonă de pronun­țată tradiție folclorică, vre­un obiect de artă în sine, care — decorativ, ori legat de anumite obiceiuri — să nu poată folosi la ceva, să nu conțină și cele mai ele­mentare laturi ale folosirii practice. Căci, oricînd și ori­unde, țăranul român și-a pus pecetea fanteziei sale crea­toare în primul rînd pe obi­ectele de uz gospodăresc : mai întîi și-a pictat vasele de lut, sau a crestat fuioare­­le și fusele cu care se înde­letnicea — la rîndul ei ar­tistă — tovarășa sa de via­ță, iar cu totul și cu totul în­­tîmplător a încercat să-și îm­podobească curtea sau încă­perile casei cu „sculpturi“, sau cu „picturi“ care să nu-i folosească decit la o „delec­tare estetică“. De acestea din urmă se ocupă, astăzi, arti­zanii. Iar artizanatul nu tre­buie confundat cu arta popu­lară, căreia, în fond, cu tot aspectul utilitar, îi este stră­ină producția de serie, pentru ciștig, comercializarea. Iată, deci, cîteva conside­rente care îi obligă pe cei ce se ocupă cu cercetarea și valorificarea (bineînțeles acea de ordin estetic) a tradițiilor în arta populară să-și pună în primul rînd lor întreba­rea, iar apoi persoanelor de la care au obținut un obiect de artă populară , la ce folo­sește ? (sau , la ce a folosit ?). Există printre obiectele expu­se în cele trei săli ale Casei orășenești de cultură din Vaslui și cîteva (în special printre cele din lemn, cioplit sau crestat) asupra cărora nu poți să te oprești cu aceas­tă întrebare. Fie prin tendin­ța imitării unor creații artis­tice culte, fie prin „voita“ lor finisare, ele se îndepăr­tează mult de autenticitatea creației populare. Nu am în­ceput intenționat cu semna­larea unui aspect oarecum impropriu pentru o expozi­ție car­e trebuie să reprezin­te măcar un crîmpei din tra­dițiile artistice locale, — pentru a termina cu vreo laudă — dar considerăm că n-ar fi stricat un plus de a­­tenție din partea organizato­rilor. Altfel, celelalte lucrări expuse, prin grija Casei cre­ației populare a județului Vaslui, aparținînd unui nu­măr de 54 de creatori popu­lari — lucrări selecționate în urma organizării numeroase­lor expoziții intercomunale și orășenești — reușesc (încă o dată parțial, datorită unor ne­­concordanțe cu tradițiile ti­pice moldovenești în modele­le de covoare) să ofere vizi­tatorului ceva din sufletul, din bucuriile și înclinarea spre armonie a țăranului din părțile județului Vaslui. Cî­teva dintre numeroasele cusă­turi și țesături, precum și o­­biectele legate de datini și obiceiuri (măști, în special) sînt piese deosebit de inte­resante, purtînd amprente lo­cale, ce captează atenția atît a celui care se ocupă direct de problemele legate de ar­ta populară, de folclor, cît și a vizitatorului obișnuit. Ast­fel, se remarcă ingeniozitatea modelului simetric la cusătu­rile Anghelinei Huța (comuna Lipovăț), finețea execuției la cele ale Penelopei Grigoriu (comuna Murgeni), ori țesă­turile Măriei Leonte (comu­na Vetrișoaia), precum și măștile confecționate de Du­mitru Pruteanu și Vasile Gherghievici, ambii din co­muna Voinești. Dar scopul unei expoziții de artă populară nu constă numai în adunarea celor mai „plăcute“ sau „decorative“ o­­biecte dintr-o anume zonă, ci și în prezentarea, succintă chiar, a evoluției sau a des­fășurării tematicei unor ar­tiști populari. Iar lucrul a­­cesta a fost destul de bine realizat prin expunerea lucră­rilor în lemn semnate­­­ de Toader Gorga, din comuna Văleni. Chiar dacă nu toate obiectele expuse de acest ta­lentat creator popular se află pe aceeași treaptă a va­lorii estetice, chiar dacă une­le crestături se află în veci­nătatea artizanatului de se­rie, în cele mai reușite se remarcă încercarea de a păs­tra nealterată o anume nai­vitate, o poezie a cadrului culminînd cu o interesantă lucrare reprezentînd chipu­lui Ion Creangă înconjura de celebrele personaje din po­veștile sale. Lucrarea se pre­zintă, astfel, ca o plăcută xi­logravură naivă, aici pășin­du-se în domeniul, de care vorbeam la început, destu de restrîns, al artei popular libere, necondiționate de vreun suport util al obiectu­lui prelucrat. ale Există încă destule lătul creației artistice popu­lare din cuprinsul județulu Vaslui care trebuie cerceta­te cu atenție, căci unele zo­ne de aici au suferit atît in­fluențe artistice din Mol­dova de nord, prin numeroa­sele așezări de strămutați cit și influențe muntenești din părțile Bărăganului. Dar se vede că aceste aspecte nu au fost, deocamdată, prinse în planificările de studiu ale Casei județene a creație populare, care, de data a­ceasta, nu numai ca valori­ficare, ci și ca cercetător de artă populară are în față un cîmp larg deschis. H. MIHAIL Liberi biberi și? lasă arborii Spre foșnitoare logodnice — Inima mea în sunetul lor ca o Pasăre cutremurată la cer. Ce pot născoci despre brațele, despre Picioarele mele călătoare-n flori ? Atîta ordine-ntr-un fir de iarbă. O, brazda-n despicare ca femeia Unde-ncolțește fără pacea mea Spre împruncire cu veciile. Aceeași albie, în născare alta, Divulgă policrome maluri, ape îndrăgostindu-se-n străvechi ținuturi De umerii mei la plus infinit. GH. LUPU Astăzi, din inițiativa Co­misiei județene de difuzare a științei și culturii, în mai multe localități din județ, vor avea loc expuneri, con­ferințe, întilniri ale brigă­zilor științifice cu cetățe­nii. La Cornia Huși, o briga­dă specializată va partici­pa la o dezbatere pe teme ateist-științifice cu mem­brii cooperatori, iar la Bă­­cești, Ivănești, Hurdugi, Pădureni și Poenești, mem­brii brigăzilor științifice vor răspunde întrebărilor referitoare la probleme de medicină, istorie, biologie, jurisprudență etc. La cămi­nele culturale din Du­­mești și Todirești, sînt pro­gramate conferințe cu ca­racter de popularizare a teh­nicii și științei românești contemporane. Astăzi, pe scena Casei de cultură a sindicatelor din Bîrlad, Opera de stat din Iași prezintă, la orele 17.00 și 20,00, spectacolul pentru tineret „Muzică și dans“. Din program fac parte: selecțiuni din cele mai cunoscute și îndrăgite arii și duete din opere și operete, lieduri, canțonete, balet, dans clasic și mo­dern; își dau concursul : Traian Uilecan, Maria Boga- Verdeș, Elena și Petre Căr­­căleanu, Cristian Georges­­cu, Ev. Filipovici, George Popa, Camelia Șotrin-Oli­­nescu și grupul de balet. Liviu Corneliu Ichim , ,,Vestitorul“ Pastelun mai Mai, izbavă dulce a cîntului și-a înfloririi, din feciorelnice înălțimi coboară pășind sfios pre cîmpuri și pre pleoape —i ploaie de triluri, surîsuri și metafore. Pan însuși, în această parfumată viitorime, duce pe frunte-i cărăbuși și pui de vrabie, puști blonzi, privighetori și dimineți înrourate, vorbe de bine, amurguri și cuci singurateci. El are sufletul cît ceriul de mare și inima-i bate să spargă orizonturile de unde vine soarele și adevărul săltînd în ritmice voaluri deasupra noastră ca o zburătoare. Mai, numai în evantaiuri lungi de raze cîntătoare îmbrățișează stele și iarbă laolaltă ; sub pîlpîiri de­ amurguri neantice iară, ființa sloboade un murmur, un murmur... Ridic numai mîinile în sus ; e îndeajunsă această risipă de viață pretutindeni cheltuitoare în luminile elastice și tremurătoare ale cerurilor iubind o privighetoare. Mai, izbava dulce a cîntului și-a înfloririi, din feciorelnice înălțimi coboară pășind sfios pre cîmpuri și pre pleoape — ploaia de triluri, surîsuri și metafore. DANIEL LASCU Închinare Bat ceasurile ritmul în clopote străbune și-un șopot de copite se sparge-n geana ierbii, departe-n stema țării răsare și apune soarele alb ce-l beau din ape cerbii. Tot mai aproape, Timpul se rupe din tării și-și ondulează gestul în granițele noastre pe unde mor ba­trînii și cresc copilării cu frunțile în curcubeie­ albastre. Poetul meu, adică, acela care zace în celălalt din mine spre visuri aplecat visează ritmul sacru, aducător de pace cu fruntea în țărîna acestui șef stelat și­ aplaudă în cîmpuri zvîcnirea viței calme spre orizonturi roșii­ nălțînd potirul pur precum ridică tatăl feciorul crud în palme să-și umple tot pămîntul de vînturi și azur. ION IANCU LEFTER VIU MI A VOUÁ Cinemeridiane „PRIMELE scene il­n „A la recherche du temps perdu“, care va purta probabil ca sub­titlu „Sodom­a și Gom­ora“, vor fi turnate pe la mijlocul lunii iunie și sper chiar să termin tot filmul pină la sfîrșitul lui august", a anunțat de curînd regizorul italian Luchino Vis­conti. Alegerea principalilor interpreți nu a fost terminată încă, dar cunoscutul cineast a indicat, cu același prilej, că se gîndește la Marlon Brando sau la Laurence Olivier pentru rolul lui Marcel, la Alain De­lon sau la Dustin Hoffman pentru baronul de Charlus, la Helmut Berger pentru Morel, la Mary Bell pentru Berma, la Edwige Fel­l­ére, pentru d-na Verdurin și la Madelaine Renaud pentru rolul bunicii. Se spune chiar că Greta Gar­bo i-ar fi propus lui Visconti să-i acorde rolul, episodic de altfel, al reginei Neapolelui. Singura distribuire sigură este cea a Silvaniei Mangano în rolul Orinei de Guermantes. „Filmul va fi foarte lung , probabil îl voi împărți in două serii. Nu știu cum va fi Proust văzut de Visconti, știu doar că m-am­ străduit să fac un Proust cu parfum balzacian, deoarece nu întîlnești numai romanul unei memorii care se descoperă pe ea însăși ci și o frescă a unei epoci corupte". REGIZORUL francez de film Jacques Tati spunea des­pre ultimul său film : „Ideea Traficului“ (acesta este nume­le filmului — n.n.) mi-a ve­nit într-o duminică diminea­ță, pe cînd priveam aglomera­ția mașinilor pe autostrada de vest. O mulțime de mașini lu­au cu asalt intrarea în tune­lul Saint-Cloud, într-o compe­tiție infernală de praf și fum. In soarele care abia ieșea, oa­menii se arătau veseli că pot evada spre zone mai puțin a­­glomerate. Copiii însă nu se puteau bucura pentru că pă­rinții­­ automobiliști erau mai mult preocupați de depă­șirea unei mașini cu capacita­te cilindrică superioară. Acest fenomen îl poți întîlni, din păcate, peste tot — în oraș ca și la țară, în Franța ca și în alte țări europene. Filmul meu va pune în circulație o dis­tribuție de mari actori, pe ca­re prefer deocamdată să nu-i numesc“. pâ­­ine este acest Victor Vlad Delamarina de care puțini au auzit și pe care, din pă­cate, mai puțini îl cunosc ? Adevăratul său nume este Vic­tor Vlad, restul fiind doar un pseu­donim pe care l-a adoptat ca aluzie la profesia sa, foarte puțin o tangentă cu literatura : locotenent de marină.­­Și totuși, vapoarele ne-au mai dat un scriitor : pe Eu­­geniu P. Botez - Jean Bart). Prin destinul său, din nefericire prea „concis", Victor Vlad Delamarina face parte din seria aparițiilor ful­gerătoare într-o literatură, a scri­­itorilor-cometă, cum au fost (fără vreo comparație valorică) Rimbaud, Labiș, Raymond Radiguet. Victor Vlad se naște la 31 au­gust 1870, in Satu-mic, lîngă Lu­goj, tatăl fiind primar, iar mama o femeie destul de cultivată. Este e­­liminat din gimnaziul lugojan pen­tru că afișase pe tablă o cocardă națională cu inscripția „Trăiască România­­". Se mută la București, unde urmează la Liceul Sf. Sava, apoi în școlile militare de la Cra­iova, Iași și București, ieșind sub­locotenent. Primele exerciții navale le face pe bricul Mircea; în apri­lie 1895, este înaintat locotenent; călătorește prin Bosfor, Grecia, ve­de Odesa, Torentul, Veneția. Ca orice veritabil poet damnat, este ftizic, drept care peregrinează din sanatoriu în sanatoriu , Worishofen, Abhazia, Meran. Simțindu-și însă implacabilul sfîrșit, se întoarce la locul natal, în aprilie 1896. Acolo, în satul Herendești, lîngă Satul­­mic, mai trăiește cinci zile „întins pe prispa casei”, cu ochii spre lun­ca învecinată și gîndul, poate, pe mările pierdute. Se trece, în bra­țele mamei, după ce mai apucase să soarbă din soarele primelor zile ale lui mai 1896. Lugojul, care-l alungase, îl primește în pămîntul său, și un lung, un fabulos corte­giu îi urmează sicriul. Poetul mai COMEMORĂRI lunar, de 26 de ani, avea mulți prieteni. Și tot au­tea talente. De foarte tînăr, citea cu iscusință po­vești, știa și nara istorie, punea în scenă piese­ de teatru, desena și picta cu multă aplicație. In literatură, timpul l-a împiedi­cat să-și fixeze un loc pe măsura capacităților. A încercat, cum spu­ne Maiorescu, „multe și de toate". A tradus monologul comic Pentru ce mă-nsor, a localizat comediile Pe la miezu' nopții, Lacheul peda­gog, Pacienta - desigur, fleacuri, dar migălite cu îndemînare. Ajuns ofițer, traduce Ocolul pământului în 80 de zile, moartea tăindu-i și șansa de a-l și face... însăilează impresii fugitive de călătorie, parte publicate în Familia din O­­radea. Ceea ce face însă ca isto­ria literelor române să nu-l treacă cu vederea, și ceea ce i-a atras și o anume prețuire din partea unor spirite ca Maiorescu - autorul unui amplu articol omagial In memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina), 1898 — sau Călines­­cu, sînt cîteva poezii. Prin acestea, Victor Vlad Delamarina rămîne ca un poet pitoresc minor, putind fi încadrat, azi, în categoria artei naive (din care un exemplu recent este Cronica de la Arbore, ed. „Ju­nimea" 1971, a țăranului Toader Hrib). Victor Vlad Delamarina, un Coșbuc „infantil" și rudimentar, compune poezii simple și fruste, încercînd ritmuri insolite (se pa­r că e o tendință specific ardele­nească, V. și Goga) care vor face mai tîrziu gloria poetului năsău­­dean. O mostră : „Biata Binca,-i plînji de milă, / Inimioara i-i zdro­bită, / l-i topită, / Opărită, / Fri­­că viedz, biata-i udgită, / Moar­­tă-n dor după Trăilă" (din poezia Carce în departe). Atitudinile sale lirice sînt ale unui țăran sănătos, cu dragoste de pămînt, apă și cer, cu dispreț pentru afectări și boie­­reală. Sub raport tehnic e notabilă la V. Vlad Delamarina, pe lîngă rit­murile de care am pomenit, sfor­țarea spre rima rară, amintind de performanțele eminesciene : fișio­­rii / ei dor­ii, voinicu / toamna i­cu, răsucite / drace-mi-te etc. Pentru farmecul naiv al poeziilor sale, pentru drasticul său destin, merită să dedicăm azi un gînd bun lui Victor Vlad Delamarina. GEORGE PRUTEANU Victor Vlad Delamarina έ­­ntre volumele de poezii, proză și critică literară (7 la număr) ti­părite de Editura „Junimea“ in cinstea sărbătoririi semicentena­rului partidului, cartea semnată de Radu Cârneci confirmă o dată mai mult certele sale valențe pentru liri­ca patriotică de substanță. Sentimentul istoriei și cel al pămintului româ­nesc își găsesc in aceste versuri un rapsod entuziast și sincer, continuînd, sub bune auspicii, una din cele mai nobile tradiții ale literaturii noastre. Poetul iși dezvăluie puternicele vibra­ții ale sufletului cu o anumită solem­nitate, in ritmuri de odă și imn, par­că oficiind un ritual sacru dedicat per­manenței neamului, legăturii osmotice dintre trecutul și prezentul patriei, pre­cum în poezia „Fără de moarte“. Ținind prin excelență de specificul național, substanța unor poezii este a­­ceea a satului românesc, care devine un adevărat pantheon al generațiilor și tradiției. De la acest festin autumnal al viilor și morților, Radu Cârneci trece la evocarea eroilor, începind cu cei pier­duți în adîncul istoriei și pină la Ște­fan cel Mare sau martirii lui 1907. Un poem se intitulează „Moment adine“, sugerând prin însuși titlul său scufunda­rea in trecutul îndepărtat: „In drum spre cetatea de piatră / sufletul meu iși găsea strămoșii, ii îmbrățișa, / le lua de pe umeri armele și armurile, / și durerile de pe chip și grijile / și pă­catele vechi“. In altul, simbolic numit ..Izvoare tainice“, poetul vede „lacrimi­le mamei Dochia“, „turme de oi argin­tii“, „ciobani de timp” și „temple in care Zamolxe se bucură / de fiecare moarte a mea / ca de o stea ce se naș­te mereu“. Invocarea lui Ștefan cel Mare, în „Rugă la Putna“ are ceva din simplita­tea gravă a frazei de cronică : „Duh al pămintului iarăși in mine pătrunzi / și carnea mi se face de patimă, iar su­­fletu-mi / devine evlavios. / Tăcere. / Trece prin noapte/chip de voievod că­tre hotare impărțindu-se, /chip de voie­vod / și șuier de paloș și vuiet / a­­dînc de oaste...“. Iată și prezența lui Daniil Sihastrul readusă din negura timpului într-o at­mosferă de comuniune hieratică : ....M-a privit cu privirile albastre : / era așa ca un abur, înalt și trist / și parcă de necuprins, iar barba / îi era de ceață străvezie. / Deasupra se auzea un cor nevăzut / poate de păsări mici, poa­te de îngeri, / un cor ce trecea in sin­gele meu, liniștindu-l“. Deși retoric prin forma adoptată, cu­noscutul „Poem cu clopote“ (pe care fioetul îl retipărește în actuala culegere, împreună cu altele din volumele ante­rioare) are o remarcabilă putere de su­gestie, simbolul perenității bronzului a­­sociindu-se in mod fericit cu cel al jert­fei eroilor de la Mărășești: „Ele vin din iarbă, de sub iarbă, / din pămînt, de sub pămînt, / din izvoare, de sub izvoare, / din oase, de sub oase, / din tăcere, de sub tăcere, / mereu învie­re“. Realizată la un nivel superior în plan estetic, „Balada împușcaților“ (cu ve­chiul titlu „Aproape baladă“) dedicată celor căzuți în răscoala din 1907, poate fi considerată ca una dintre piesele de rezistență ale volumului. Aici Radu Cârneci dovedește o remarcabilă capa­citate de subiectivare, viziunea inte­­grindu-se aceluiași cadru de evocare calmă și în același timp dureroasă : ,,Suntem aici, la marginea cîmpiilor, de­desubt, / încălzim ierburile, să creas­că, / aici, pe unde trec pîraiele spre lumină, / și le limpezim cu răcoare / noi, căzuții sub drumuri, la marginea satelor“. Dacă un poem cu desfășurare mai lar­gă cum este „Psalmii lui Zamolxe“ a­­pare nebulos și diluat, altul cum este cel intitulat „Rîul, Ramul“, constituit din 8 secvențe cu profil distinct, ates­tă, fără îndoială, un progres vizibil în direcția esențializării lirisimului și a li­nei mai sigure coordonări a notațiilor. Deși uneori prea încărcate de excla­mații și extazieri exterioare, poeziile din volumul „Cîntînd dintr-un arbore“ de Radu Cârneci au meritul de a emi­te acorduri viguroase și limpezi, spuse cu voce plină, în care imaginea patriei își oglindește adevăratul ei contur spi­ritual. Așa cum am mai remarcat in alte ocazii, poezia lui Radu Cârneci atestă virtuțile unui liric autentic și robust, care îmbogățește literatura noastră con­temporană prin­­ cultivarea atentă și susținută a elementului tradițional în forme noi de expresie. HARALAMBIE JUGUI «adu Cârneci: „CÎNTÎND DINTR UN ARBORE“ O viață" nu este, după cum ne-am fi aștepte­t, o carte în care afluența unor termeni consacrați, ri­­g­u­ros-ști­ințif­ici, pre­destinați numai unei arii restrînse de citi­tori, să fie preponde­rentă. Lectorul parcurge cu ușurință cele 24 de capitole în care întilnește pasaje emo­ționante privind evo­luția succesivă a a­­celuia ce va avea să devină Medicinaé Doctor, Master of Me­dicine și Philosophy Doctor. îmbinarea fericită a scenelor amuzante, înduioșătoare și cap­tivante din copilărie cu interesantele pa­gini de știință popu­larizată, toate scrise într-un limbaj accesi­bil, coerent, ușurează lectura volumului. Te­ma atît de interesan­tă a transplantului cardiac este mai les­ne percepută, urmă­­rindu-i „biografia ro­manțată" a lui Bar­nard, începînd cu co­pilăria, anii de școa­lă și de studenție și, mai ales, cu cei post­universitari, cînd va desfășura o practică intensă în clinicile din Groote Schuur, Ceres sau la spitalul de boli infecțioase din Cape Town. Și cartea nu este săracă în de­talii frapante privind experiențele savantu­lui pe animale și pe ființe umane, ultimele culminînd cu plantul cardiac trans­care avea să revoluțione­ze medicina și să se situeze la loc de frun­te printre minunile secolului XX. Cele 16 ilustrații inedite, furnizate du Barnard însuși, spo­resc vădit interesul ci­titorului. Tradusă în numeroase țări ale lumii (Franța, Italia, U.R.S.S., Anglia, Spa­nia, R. F. a Germaniei ș.a.) „One Life" a ob­ținut un remarcabil succes de public. Pentru a înțelege cum a ajuns astăzi Barnard să efectueze cel de transplant de al VI-lea cord, lecturarea volumului „O viață”, în traduce­rea dr. Petre P. Io­­­nescu, este necesară. C. FLOREA Dr. Christiaan Barnard și Curtis Bill Pepper „O viață””

Next