Vremea, ianuarie-iunie 1932 (Anul 5, nr. 219-243)

1932-03-20 / nr. 230

VREMEA Un senzațional volum de peste 200 * 5 20 Martie 1932 Vagabondând prin India Vagonul trenului care se îndrepta spre Ahmedabad a fost detașat în Jai­pur la trei de dimineață. Și când m-am deșteptat, păuni albaștri și învoiți își încercau aripile în pervazul ferestrelor. M-au deșteptat și luminile lovite de albastrul lor, m-au deșteptat și cârâitul lor strident. Eram singur în comparti­ment. Și mi-a trebuit să stau mult pe gânduri ca să aflu unde am ajuns. Poa­te în Gwalior, i poate în Ujjain, poate în Ahmedabad..., gândeam eu, fericit și leneș. Vagabondam de câteva săptămâni, fără nici un itinerariu, din India Cen­trală până la fruntariile Rajputarei. Cu o seară mai înainte, mă întorceam din Fatehpur. Sikhri, cetatea moartă a lui Akbar, magnifică și vacuă, de la mar­ginea Agrei. Nu am știut atunci că re­vedeam pentru ultima dată cea mai nos­talgică și mai obsedantă cetate a Indiei moghule. Mă întorceam cu gândul că voi reveni a doua zi de dimineață, pe acelaș drum cu măcieși în floare și cu maimuțe, odihnind sub aceiași oleandri părăginiți și mângâind în treacăt ace­leași fântâni ruinate. Drumul de la Agra la Fatehpur-Sikhri e presărat cu ruini, așa cum numai în jurul celor ș­apte ce­tăți din Delhi poți întâlni. Dar m'am intors, mi-am plătit hotelul și m'am dus la gară fără nici un gând, fără nici o intenție. In gara Jaipur Să plec, atât. Aproape la întâm­plare am ales Jaipurul, la marginea deșertului. Și în noaptea aceia am visat acelaș vis de romanță grotească, de tra­gedie halucinantă pe care îl visează probabil orice vizitator mai îndelungat al Indiei Centrale. L-am uitat, acum. Dar mi-aduc aminte cât de firești mi s-au părut mie luminile scrijelate de al­bastrul păunilor și tăcerea aceia ciu­data, de colț de gară indiană. Parcă aș fi trăit altundeva. Puțin câte puțin soarele a început să bată pieziș, păunii au fugit ca să se as­cundă sub umbra arborilor mango, și eu mi-am adus aminte că sunt în Jaipur. Curios, nu venea nimeni să mă deș­tepte. Vagonul fusese izolat pe o li­nie din dosul gării, și oamenii îl uitaseră acolo. Am scos capul pe fereastră să chem, vreun chapra­ și cu ceaia. Au ve­nit numai hamali, mai frumoși și mai marțiali decât în celelalte orașe pe cari le văzusem până atunci. Unul din ei i s’a oferit să facă și pe ghidul. Iar în­­­­ timp ce eu mă îmbrăcam, el îmi insinua , jumătate în hindhustani, jumătate în urdu, farmecile orașului. — „. La noi, sahib, englezi nu, scump nu. Aici fete, danțuri, muzeu de Maha­rajah făcut. Avem armată, avem mânci, avem zoo. Mergi cu mine, sahib­­... Și am mers cu el, dar de astă dată nu m-am căit. Căci ghidul meu mi-a ară­tat șalurile cele mai stinse și batistele cele mai vii din Jaipur, și mi-a arătat oale și statui de piatră, așa cum se fă­ceau sub ochii mei în atelierele de sub Poarta Roșie, și mi-a arătat colțuri din cetate pe cari turistul nu le vede, căci turistul e mândru. El îmi ducea și gea­mantanul. Ne-am suit într’o tonga și am pornit pe șoseaua prăfuită, aliniată cu mango și shivavrikohu. Trăsurica intră într’o curte cu chaprosi mulți, cu tur­bare poleite și pijamale albe ; o clădire feroce, jumătate americană jumătate rajpată. — Ce-i asta, chokra ? — Hotel, sahib. — Și cât costă ? — Douăzeci de rupii, sahib. — Mână înapoi... Și ca să nu creadă cumva că n’am bani nici să-i plătesc micile lui servicii, îi șoptesc cu o mutră tainică și confi­dențial, care îl fascinează . — M-am săturat de hotele, chakra. Noaptea asta dorm în oraș, dorm un­deva în Jaipur.... — Very­well. Sir!, o dă el pe en­glezește, ca să-l audă birjarul. Și așa am intrat în Jaipur, cu tonga sunându-și clopoțelul în fața fiecărui car cu boi ce întârzia deacurmezișul șoselii, în fața fiecărei cămile și în fața fiecărui convoiu de familii rajputane ce nu învățaseră încă să traverseze o cale citadină. — Chale babu, chale ma!... strigă el victorios, de câte ori era gata să treacă peste vreun sătean cu sacul încărcat sau peste vreo rajpută cu vase de lut pe u­­meri. Am încetinit trupul când ne-am apropiat de bazar. Felul de a se îmbrăca al localnicilor Intrând în oraș, m-a izbit frumuse­țea proaspătă a Jaipurului, cetate cu totul și cu totul de piatră roșie, cu cre­neluri în stil rajput, cu străzile princi­pale largi, însorite, curgând mulțimea aceia de o prezență inpronunciabilă ; bărbații cu șaluri de cămilă pe umeri și mândria cetățenilor unui Stat liber, fără Englezi, împărății de un Maharajah ; femeile cu glezna grea de brățări de argint negru, cu profilul prelung, arian, cu urechile goale sub coafura despletită și inele mari, enorme lovindu-li-se de o­­braji în mers. Cu cât sunt mai sărace, cu atât mersul fi­ e mai elegant, costumul se preface tot mai mult căci în nuditate, până ce ajunge, pe șoselele dinspre marginea cetății, cu sânii goi și o fâșie de pânză vișinie în jurul coap­selor. Rar vezi vreo femeie să nu poarte ni­mic pe cap, și din pricina acestei paneri pe care trebuie s-o echilibreze prin forfo­teala bazarului și sub arșița câmpului, umbletul lor ajunge atât de ritmic, a­­proape dans. In salt, genunchii lor îm­pung fâșia de pânză și conturează nu­­duri pe fiece clipă schimbate. Capul li-e dat peste spate, brațele se rotunjesc ghirlandă în jurul vasului de pe umăr sau de pe creștet, și mijlocul ajunge ritm. Și la fiecare, brățările tresar sau se lovesc într’un fel deosebit, neghicit și neînchipuit—într’atât e de adulmecă­­toare muzica aceasta robustă și primiti­vă a brățărilor. Cele mai mari colecții de lucruri prețioase De pe fiecare stradă principală, se vede zidul de apărare al cetății, urcând pe colinele aspre, împrejmuind fortul așezat pe coamă. Din­ loc în loc, porți frumoase, simple, roșii, pe sub cari trec cămile odihnite și tongu­iuți, cu cai cu pompon și clopoței. Iată aici au­rarii și argintarii, cu tărăbile dordora de paftale lucrate cu sula, de lămpi pentru uleiuri scumpe, de brățări înși­rate pe un corn de fildeș, de pahare zimțuite în aur, de tabachere bătute în peruzele, de inele groase, grele, vândute cu gramul, cu safire cât unghia. Iată alături bijutierii, ținând pietrele scumpe în talere de abanos, pietre care sunt pe fața Asiei și pe coastele Malayei, gră­mezi de turcoaze ca boabe de rodie, bu­căți de jad și de agathe, casete de fildeș pline până în vârf cu perle, sti­cluțe de jad și calamfir cu apă de roze și Jasmin, tei de opal, elefanți de fildeș și maimuței de abanos­­— toate minuni­le și arabescurile Indiei musulmane se găsește în vitrinile și rafturile bijutieri­lor din Jaipur. De aici pornesc darurile zemindarilor și maharajahilor, de aici se aprovizionează Persia și Malabarul, cu nestematele și șalurile din Jaipur se momesc femeile din deșertul Bikaniru­­lui. Trec din dugheană în dugheană, fu­rat de luxurie, amețit de ab­ar, înfiorat de atingerea șalurilor acelea de mătase ca pânza păianjenului, de covoarele din păr de cămilă, lucrate cu fir de argint și cu umbre mate de jur împrejur. Atelierele de țesături din Jaipur Intr’un atelier, introdus de ghid, asist un ceas la operația aceia meschină și dumnezeiască a colorării unui șal­ba­­tist; zeci de fete lucrează, tăcute și a­­tente, cu mătasea albă între mâini, muind cu grijă colț după colț în altă oală cu văpsele. Lângă perete, șiruri în­tregi de oale cât o candelă, fiecare cu altă văpsea, așteaptă. Fetele își trec una alteia șalul, și din bucata anostă de mătase albă, rigidă și lucioasă ca o mi­reasă, iese o minune ca aripile de flutu­re, elastică și frivol scămoșită, cu vio­lențe și nuanțe surprinzătoare. Dar atelierele de marmură și tehnica aceia populară dar robustă, ținută în canoanele artei primitive indiene, de unde ies idoli grotești de marmură albă cu fețele colorate în zmalț. Krishna lu­crat în­ marmură neagră, amfore și can­dele pentru parfumuri ? Dacă ai apu­cate să intri într’un atelier, apoi nu scapi până nu vezi cel puțin câteva du­zini din ele. Ești așteptat în stradă, și cum ieși te înhață, politicos, alți meș­teri sau alți negustori, îți întind cărți de vizită mari cât o carte poștală și în­cărcată ca un afiș, te silesc să te apro­pii de dugheana lor și, cu toate protes­tările, cu toate ironiile sau mitocănii­le tale, te îndeamnă sigur, te copleșesc sub politețe, îți cer onoarea de­ a le vi­zita numai „două minute’’ tezaurul, și te împing, în cele din urmă, victorios în atelier. Acolo îți aduc scaun, îți oferă țigări și betel, și așezați pe vine în fața ta îți răscolesc mormane de șaluri, de covoare, de batiste. Anevoie rezistă al­bul. De politețe, trebuie să cumperi mă­car un șal­ batist de mătase... Muzeul și grădina publică Buimăcit de gloria bazarului m’am suit iarăș în tonga și am pornit spre grădina publică și Muzeu. Și una și alta, creațiile Maharajahului izbândite din educația Lui europeană. Grădina e ca toate grădinile indiene, loc de recu­legere, de trândăvie și de întâlnire în­tre bărbați. Femeile când vin, vin sto­luri. Grădina publică e în acelaș timp și grădină zoologică precum și curte­a Muzeului. Se află câteva duzini de cuști cu tigrii locali, lei, leoparzi urși. Maimuțele, în aer liber, sunt le­și­nate de un lanț în pomi și marea lor distracție e să se hârjonească cu câinii și veverițele. Pe câini îi obosește re­pede, căci de câte ori încep să latre, maimuțele sar la loc în pom. Dar veve­rițele le urmăresc din creangă în crean­gă, și spectacolul e apreciat de o bună parte din privitori. Muzeul posedă poate cea mai bună colecție de vase și statuiete raspute, dar ceia ce e unic aici e o admirabilă ilus­trație în ceară a tuturor pozițiilor asce­ților indieni și a mijloacelor de auto­­chinuire. Vezi aici asceți spânzurați de picioare cu capul deasupra unui foc pe care ucenicul întru sfințenie nu-l lasă niciodată să se stingă. Și vezi altul­ spânzurat de păr într-un pom, altul cu o mână ținută de doisprezece ani în sus, mână de mort. Toate aberațiile, frau­dele și tâmpeniile ascetismului popular indian expuse cu dibăcie și obiectivita­te în vitrinile de sticlă. Păunii parcului ies din Muzeu cu cele dintâi semne de oboseală. A trecut de miezul zilei, și de abia am început să aflu ce trebuie vă­zut în acest prodigios și fascinant Jai­pur. In grădină, oamenii au început să se retragă la umbră. Vezi dintr’odată, după conduita lor, după privirile lor, după vorba pe care o adresează unui alb, că nu sunt sclavi, mândria cu care îți spune oricine după stradă : „Noi a­­vem un Rege,­noi suntem Stat indepen­dent, la noi nu e ca în British India". Poate că sunt mai obraznici, mai tâl­hari, mai cruzi cu frații lor din British India, dar îi prefer. — Sahib, hai de la Palatul Maharaja­hului, minunea Indiei, bogățiile Indiei... Amân vizita pe a doua zi. Privirile îmi fuseseră prinse de păunii parcului. Ni­ciodată, niciodată n’am văzut atâția păuni ca în Jaipur. Sunt sute, poate mii, pe toate crenelurile, prin toate bos­chetele, pe pajiște, peste tot. Și frumu­sețea lor sacră, albastră, demnă... MIRCEA ELIADE In numărul viitor: „MOPTI LA JAIPUR" ----—.—­— In fara Gandhi -------------r Va apare: tn^mBssamaaammmmmmm a apârut. CELULA Nr.13 A 1 |p“^ 1 J MEMORII de Mircea Damian ^ ^ VOL. II pagini cu numeroase fotografii.­­ Editura „Scrisul Românesc“ ----..--............­..­ de MIRCEA ELIADE !-----------------------­cA GANDHI £. Lovinescu In saloanele de la parter, boltite întunecoase, cu despărțituri și cu ce­și­lule,­­ se află alienații. E un termen, ca să zicem așa, global. Căci unii sunt nebuni iremediabili.. Ei au o bătătură proprie, despărțită de grădina­­ spita­lului cu un gard de uluci, în care se plimbă, se joacă și se tăvălesc. Nebunia niciunuia nu , seamănă cu nebunia celuilalt. Câte una are mo­mente lucide. Iți cere țigări și bani, vorbește limpede și coherent, și deodată începe să bată câmpii. Râde unul cu altul, râde unul de celălalt, și fiecare caută să te încre­dințeze, discret sau în gura mare, că ceilalți sunt nebuni. Unul stă deobiceiu la poartă, pe vi­ile, și scrie. Mâzgălește o hârtiuță, foarte preocupat. Dacă îl întrebi ce face, ridică încet privirile la tine, râde cu toată gura și spune : — Scriu ! Pe urmă, lasă ochii în jos, moaie plaioasul în gură — și scrie înnainte. Scrie toată ziua și în toate zilele, de dimineață până seara, pe aceeaș bucată de hârtie, stând pe vine în acelaș loc. Altul, se plimbă dela un capăt la celălalt al curții, solemn și grav. E Ța­rul Rusiei. Poartă între umeri, cu pres­tanță, halatul vărgat, ca pe­ o hlamidă. Nu vorbește cu nimeni, nu râde, nu se joacă. E tăcut și demn. — Majestatea Voastră este sănă­toasă , întreabă câte unul, plecându-se­­ până la pământ, sau căzând în ge­­nuchi. Dar, „Majestatea Sa” nu-1 bagă în seamă. Celălalt se ține după el umil . — Majestate, Domnule Țar... Apoi: — Domnule Țar,... grijania mă-ti, ha, ha, ha, haaa... Uite-i, ia uite cum merge... Bă domnule Țar.. Bă Țarule, băăă... Și deodată tace. Se uită împrejur speriat și înțepenit. Apoi râde, arată pe „Țar” cu degetul și se așează pe pă­mânt, turcește. Cel mai gălăgios este, însă, altul. In zile cu soare stă în curte, cu că­mașa murdară și ruptă încât i se vede tot pieptul uscat și păros, e fără izme­ne, cu halatul subt­il, mânjit cu țărână și noroi pe față și pe picioare. Are răni pansate la ambii genuchi. Se lovește mereu, căzând sau izbindu-se de zi­duri. — Mă, neică, mă, mâine mă liberez, mă. Tii­ !... Și deodată își trage o palmă pe o­­brazul drept. O palmă atât de violentă, încât îl podidesc lacrămile și i se în­roșește umărul obrazului. — Mâine, mă... Mă duc acasă, în Prahova... Tiii... Și iarăși își cârpește o palmă și își mângâie pansamentele de pe genuchi. Se pălmuește singur după fiecare frază, cu ură și cu violență, ca și când ar vrea să se pedepsească. Se încruntă, prin ochi îi trece o rază de întuneric, agită mâna și deodată pleasc ! Peste obraz de obiceiu.Uneori se înfurie cum­plit, își trage mai multe palme la rând, numai cu aceiași mână, peste obraz, peste gură, apoi încleștează degetele în pumnii osoși și se izbește în cap. Ii sângerează nasul și gingiile... — Mâine, mă neică, mă... Și râde cu ochii înlăcrămați. Alteori, se prinde cu mâinile de cap, și sbiară. Cititorul, poate nu știe cum sbiară un nebun ? E ceva din țipătul păunului, din răgetul măgarului, din urletul câi­nelui și din miorlăitul pisicei. Un ți­păt care scârție și vibrează, străbate sfredelitor prin atmosferă și prin zgo­mot, alungă păsările, încrețește carnea și sperie sufletul... Ceilați pacienți se uită la el, minu­­nându-se și râzând. Unii încearcă să-l imite. — Ia mai fă ! — îi zic. El îi privește fără să-i vadă, și îi în­treabă : — Ai? — Mai fă ca adineaori. Dar el nu „face“ la comandă. Face numai când îi vine. Și-i vine foarte des. — Ei, hai... Hai afară, — îi propune unul. — Afară ?!... Mă, neică, mă mâine mă liberez, mă... Mă duc în Prahova, mă... Țin­,... In salonul cel mare, câțiva deținuți din cei sănătoși, care sunt în servi­ciul spitalului, s’au refugiat să joace barbut. Iar într'o celulă, este închis un pacient tânăr. Se plimbă și se uită pe fereastră în salon, și pe fereastra aces­tuia, în curte. — Ăsta e Dumnezeu, mi se spune. — Acuma nu mai sunt Dumenezeu. Acum sunt dracul! .— rectifică el grav. „Ei bine”, — mă gândii. — „dacă e drac, trebuie să fie interesant". Dar m’am înșelat. Nebunul nu era în „vervă“. — Acuma sunt drac 1 — repetă. Vorbea serios și liniștit. — Bine că ești și drac, acum. Ba­­tă-te Dumnezeu, că nu-ți mai face gura, — zise un jucător. — La început a fost Cuvântul... — ... și Cuvântul era la Dumnezeu, știu, — se înfurie celălalt. Să știi, că dacă nu taci, te pui în lanțuri. Apoi către mine . — Toată ziua vorbește, domnule. —• Dumneata să taci! — zise ne­bunul. Eu sunt, vasăzică, hoț ? Mă rog, sunt hoț ? Bine.. Dumnezeu a spus că cel ce fură, e hoț. Bun. Dumnezeul meu, este domnul director. Bine, Dum­nezeul meu, vasăzică.... Și așa mai departe. Vorbește toată ziua plimbându-se prin celulă, cu mâi­nile la spate. Frazele pe care le crede mai importante, le subliniază cu vocea și arătătorul dreptei, pe care-l ridică solemn. Nu strigă, nu protestează, nu plânge și nu râde, nu se ceartă, nu se teme de bătaie și de lanțuri. E mereu liniștit și serios... Alienații sunt asistați de un medic de specialitate, cu leafă în regulă și, probabil, cu drept la pensie. Trece pe act foarte rar, își numără bolnavii, se uită la ei, câte unuia îi pune o întrebare, își potrivește barba (că poartă barbă) la frizer (e mai­eftin), privește cu admi­rație biserica, dă bună ziua directorului, — și pleacă. Iar nebunii își văd de treaba lor și de nebunia lor. Pușcăriași, nu ?... MIRCEA DAMIAN Celula No. 13 N­EBUNII de MIRCEA DAMIAN La toate librăriile: C. I. Flavian Impresii din America Ilustrații de I. ANESTIN Prețul unui volum Lei 100

Next