Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-02-24 / nr. 377
VREMEA CRIZA SOCIALISMULUI De trei ani încoace, primele luni de iarnă înscria ca la o nouă înfrângere a social-democrației. La 30 ianuarie 1933, partidul național-socialist înlătură de la cârma Germaniei pe socialiștii care conduceau țara de 14 ani, ada de la descheerea păcei. Acum un ani,9 Februarie, răposatul cancelist ^ybert Dollfus bombardează carioele muncitrești de la Florisdorf și din alte burbii și smulge municipalitatea Viune din mâinile puternicilor social-democrați austriaci, in sfârșit anul acesta, populația din Sarre, o regiune eminamente prin plebiscitul de la industrială, — 13 Ianuarie, zădărnicește încercările socialiștilor cari sperau prin isbânda lor să stabilească acolo un prim punct de sprijin pentru lupte decisivă împotriva fascismului, aveau drept subiect înlocuirea celui de al treilea printr 'un al patrulea de esență Reich pur socialistă. MASSELE ȘI SOCIAL-DEMOCRAȚIA Această eclipsă de netăgăduit a socialismului în țările germanice, — pentru a nu vorbi decât de ele, — este prea semnificativă pentru a nu insista mai mult asupra ei. Faptul pare la prima vedere dintre cele mai paradoxale in special atunci când este evident că evoluția societăților umane se face sub semnul massei, care este pe cale de a trece pe primul plan al preocupărilor publice. Reușita va fi pe viitor tot mai mult a acelora cari vor ști să atingă punctul sensibil al largilor pături ale populației, cari vor putea să le electrizeze, să se comunice propria lor voință, să le facă să susțină necondiționat concepțiile lor de guvernământ. Or este știut că ideologia care a luptat mai mult pentru promovarea intereselor mafsei, pentru a o face să capete conștiință de propria sa importanță și de rolul considerabil pe care îl poate juca la organizarea societății viitoare, — este socialismul. Acest socialism care constituia teroarea guvernelor burgheze dinnainte de râzboi, era desigur indicat ca la prima împrejurare favorabilă să treacă de la rolul său de educator al masselor la acela de conducător și de organizator al inertei noul; în loc de aceasta, l-am văzut atacat in >rsăși patria sa de efecție, — țările germane, — prigonit, proscris, bătut cu tunul. Și, lucru destul de ciudat, massele nu’au aparat, ci i'au lăsat să se prăbușească cu o indiferență revoltătoare față de marile servicii aduse de el în trecut, in loc să se ridice și s'o sprijine cu forța sa irezistibilă, poporul a permis ca social democrația să fie înlocuită cu mișcări reacționare contra cărora leaderii socialiști luptaseră atâta odinioară. In sfârșit ce este mai curios de semnalat sunt puținele șanse pe care Europa le oferă socialismului pentru o redobândire victorioasă a pozițiilor pierdute. Este foarte probabil ca o derută a mișcarei fasciste în Europa Centrală ar avea ca efect mai degrabă Instaurarea comunismului decât o restaurare a social-democrației. CAUZELE IMEDIATE ALE CRIZEI SOCIALISMULUI Desigur, îmi dau seama că înnaintez aci pe un teren alunecos! Este într'adevăr foarte greu de determinat cu precisiune ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Fenomenele la cari asistăm noi astăzi nu sunt decât prefața evoluției ce nu-și va arăta sensul său adevărat decât cu mult mai târziu. Nu se poate clar spune că soarta unei mișcări cum e socialismul se află pecetluită pe vecie din cauza înfrângerilor ce ea a suferit in ultimul timp. Aceasta nu ne poate insă împiedica de studia aspectele unui fenomen atât de interesant cum este criza socialismului. Fără îndoială, discreditul social-democrației în ochii mulțimei este datorit în primul rând mașinațiilor pornite din tabăra reacțiunei care i-a fost întotdeauna un adversar neînduplecat. Oricâte lovituri va fi primit ca in ultimii douăzeci de ani, clasa burgheză nu este moartă și dispune de mijloace puternice pentru a-și conduce jocul încă multă vreme în epoca de transiție în care ne aflăm. Neputând prin sine însăș să influențeze massele, ea și-a dat adesiunea și tot sprijinul său financiar mișcărilor de dreapta care, deși poartă în germen factorul social, sunt totuș mai puțin periculoase pentru interesele marilor capitaliști decât o mișcare pur socialistă. Intră apoi în linie de cont și discreditul aruncat asupra social-democrației de criza mondială. îndată după război, socialiștii gonesc de la cârma Sfatului pe aceia pe cari vindicta publică îi denunță de a fi deslânțuit măcelul din 1914 și vin la putere ca represented poporul și interesele sale. Or tocmai sub regimul social-democrat șomajul ajunge un fenomen dezastruos: șase milioane de lucrători sunt fără lucru în Germania numai și această cifră pot amenința să crească. Nu este clar de mirare că massele muncitorești s'au detașat de social-democrație și atunci când aceasta s'a văzut atacată de reacțiune, ei au apărat-o fără entusiasm sau au trecut direct la fasciști de la cari sperau rezolvarea problemei șomajului. Și astfel se făcu că atunci când situația deveni foarte critică, nu l e râmase conducătorilor social-democrați altceva de făcut decât să caute refugiu în străinătate. TREI OPINII ASUPRA CRIZEI SOCIALISMULUI... In afară însă de aceste împrejurări de ordin exterior protivnice desvoltărei și consolidărei definitive a social-damocrației, fi sbiie să fi existat un viciu intern, o malformație congenitală care a lipsit socialismul de forța de rezistență necesară în momentul in care avea tr.cs mult nevoe de eos. Am căutat dar să-mi dau seama, în mod absolut obiectiv de cauzele unui fenomen atât de carecteristic al epocei noastre cum este eclipsa socialismului. Voi cita prin urmare trei păreri deopotrivă de interesante întâlnite în cursul lecturilor mele și cari îmbrățișează în mare parte problema pe care o punem ad. a) d-lui JULES ROMAINS In primul rând expunem opinia unui romancier, — „à tout seigneur, tout Honneur", — care cu multă măestrie atinge un punct slab al socialismului. Jerphanion, — unul dintre eroii lui Jules Romains din faimosul său roman „Les hommes de bonne veronté" —, spune cu drept cuvânt că „selecțiunea are loc în societatea noastră în „potriva poporului. Cei mai buni, cei „mai activi, cei mai cinstiți, fug din „clasa muncitoare. Ei devin mici patroni și pregătesc fiilor lor un viitor „burghez. Printre cei cari rămân ca să „conducă poporul, pentru a încadra „organizațiile muncitorești, se află de„sigur câteva inteligențe vii, câteva „suflete generoase. Dar este aproape „sigur că o țată i-a făcut să rămână „în mijlocul acestui proletariat ale căror mișcări le conduc. Acesta „este jocul forțelor în societatea ca„pitalistă...". b) d-i G. D. H. COLE și „NOUA MICĂ BURGHEZIE" Desigur, aceste concluzii nu conțin în ele nimic absolut. Totușile pun în relief lipsa de cadre puternice și bine pregătite ale social-democrației cari să-i dea posibilitatea de a prelua cu succes sarcina guvernării. Aceia? lucru ii subliniază cu multă autoritate economistul englez G.D.H. Cole intr'o lucrare recentă. D. Cole arată că între marii capitaliști și massa proletară s'a alcătuit cu timpul o nouă categorie socială numită de dânsul „noua mică burghezie". Aceasta diferă fundamental de mica burghezie căreia Marx și Engels îi profețeau încă din 1848 sfârșitul, considerând-o drept o forță inconstructivă și neglijabilă ca putere de creație. Noua mică burghezie a economistului Cole este alcătuită din profesioniștii tehnici, din salariații marilor întreprinderi a căror importanță a crescut considerabil în măsură cu desvoltarea mașinismului. Această clasă de mijloc „sui generis" posedă o putere creatoare proprie incontestabilă, In vreme ce acționarii nu joacă nici un rol constructiv în întreprindere în afară de acela care constă în a-și încasa dividendele. in timp ce capitalistul tinde să se ocupe mai mult de partea financiară a afacerilor decât de cea industrială, operația technica a producției este lăsată pe mâna acestor salariații cari iau astfel cunoștiința tor mai multe de propria lor importanță. Noua mică burghezie constituie forță de care trebue să se țină seamma ori de câte ori se încearcă schimbarea ordinei sociale existente. orr în tot cursul frământărilor sociale ce au avut loc în ultimii cincisprezece ani, ea a rămas în mod constant de partea capitalismului ceea ce explică în bună parte eșecul socialismului și lipsa sa de resistență atunci când fu supus unui atac concentric din partea forțelor coalizate ale reacțiunei ei d-l M. MANOILESCU ȘI CORPORATISMUL in sfârșit, o ultimă explicare o găsim în interesanta lucrare a d-lui M. Manoilescu întitulată „Secolul corporatismului" în care d-sa expune principiile ideologiei corporatiste care și-a găsit aplicarea in Italia fascistă. Vorbind despre partidele politice, d. Manoilescu arată că rolul funcțional constitue pentru instituții ca și pentru oameni rațiunea lor de a fi .Partidele au avut in secolul al XIX-lea un rol dominant în faza in care a avut loc smulgerea de drepturi politice pentru popor. In momentul dar in care popoarele au cucerit maximum de libertate și sufragiul universal, partidele politice și-au pierdut rațiunea lor de a fi. Ele au încercat atunci să joace alte roluri trecând de la problema politică la aceea socială și însărcinându-se cu revendicările de clasă. Partidele socialiste, odată ajunse la putere, nu au schimbat nimic din structura statelor burgheze. Ele nu au aplicat ideile socialismului și nu au organizat în mod constructiv forțele proletariatului dându-i posibilitatea de a lua asupra și funcțiunile sociale îndeplinite până atunci de către capitaliști. Iată de ce partidele socialiste, — simple antiteze parlamentare ale partidelor burgheze, — se prăbușesc astăzi în toate țările. Ele au dăinuit numai ca o reacțiune împotriva burgheziei; ele se disolvă în ziua în care burghezia însăș a început să se clatine. Antiteza își pierde rațiunea de a fi in acelaș timp in care și-o pierde și teza. D-l Manoilescu indice considerațiile sale asupra partidelor politice prin constatarea că problema socială nu a putut fi resolvata de vechile partide social-democrate cari sunt astăzi perimate odată cu instituțiile veacului al XIX-lea. Ideea socialistă este pe cale de a fi realizată de nouă organisme sociale ce nu poartă decât numele de partide dar coin tind a reprezenta națiunea întreagă, intr'un cadru de ordine și de autoritate și cu mijloace deosebite de acelea ale sociel-democrației. N. C. ANGELESCU in numărul viitor : SOCIALISM DA, SOCIAL-DEMOCRAȚIE NU 24 Februári« 1935 N OUL COO PENAI deapsa, Atitudinea N'am fi voit să conturăm noi atitudinea Vremii. Linia de conduită a unei gazete trebue văzută, nu arătată In cursul acestor șapte ani, am fost insă acuzați. Că avem mai multe atitudini. . Că suntem de extrema dreaptă tot așa cum suntem de extrema stângă. Că avem adică un drum sinuos și nu unul drept. Iată de ce profităm de prilejul acestei aniversări ca să analizăm în treacăt acuzațiile formulate. Avem mai multe atitudini? Se poate, dacă trebue să ne încadrăm neapărat în principii etichetate in laboratoarele formulelor abstracte. Atitudinea noastră țâșnește insă din aadâncurile vieții. Din permanenta nevoie de progres. Din dorul unei prefaceri care să satisfacă vieața. Atitudinea noastră naționalistă, neșovăelnică și perseverentă a făcut pe mulți să ne pună eticheta extremismului de dreapta. Dar când am apărat tineretul care nu trebue lăsat pe drumuri de un stat ce i-a închis toate porțile desvoltării lui, sau când am cerut distrugerea parazitismului din țara aceasta, am devenit dintr'odată extremiști de stânga. Asta e linia noastră sinuoasă? Pentru ce trebue să ne încadrăm intr'o formulă perimată și să nu ascultăm mai bine strigătul vieții ? Pentru ce să încercăm corsetele unor principii abstracte și să nu ne lăsăm stăpâniți de clocotul vieții? Suntem români, înainte de a fi extremiști de dreapta, de stânga, liberali sau socialiști. Și nu ascultăm decât de conștiința noastră de români. Cercetăm veșnic nevoile românești, ne facem purtătorii idealurilor românești. Aceasta este singura noastră atitudine. Acesta este unicul nostru drum. Dacă întâlnim pe el oameni și principii de dreapta sau de stânga, nu noi le căutăm. Ci ei se încadrează drumului. Momentul de față nu cere aplicarea unui principiu determinat. Ci curajul de-a pătrunde realitățile. De-a scoate din ele normele de vieață. Aceasta este eroarea generațiilor vechi. Că vor să artificializeze vieața, de dragul unor principii. Din respect pentru formule abstracte. Și aceasta este superioritatea generațiilor noui. Că au curajul să nesocotească principiile când sunt în contrazicere cu vieața. Miopia în timp, timiditatea în acțiune, nu ne aparțin, nouă tinerilor. Toate principiile, toate formulele le punem să fiarbă în aceiași văpac de progres. Răscolim vieața în tot adâncul ei, ca să o lăsăm să-și crească fructul ei adevărat. Cum să nu părem atâtora, că suntem uneori în contrazicere cu noi înșine ? Dacă lumea ar fi condusă de oameni lipsiți de superstiția principiilor și dominați doar de necesitățile vremurilor, n-am mult de atâtea ori concret, ca să ne salvăm abstract. Luați cel mai tipic exemplu al epocei noastre: cantități enorme de grâu ce trebue distruse, în timp ce milioane de oameni nu au pâine. Această sărăcie a lumii prezente din prea multă bogăție, nu vă spune cât curaj ne lipsește să vedem realitățile? Nu vă spune cât ne complăcem la adăpostul unor principii comode ? Sau luați exemplul caracteristic al țării noastre. Lăsăm moneta să cadă, numai ca să avem iluzia că am satisfăcut un principiu. Și nu ne pasă de toate consecințele funeste ale lipsei noastre de curaj. Avem mai multe atitudini când cerem o devalorizare a monezii și când pretindem statului să lase liberă vieața economică? Sau când ne îngrijim de soarta șomeurilor? Poate. Dar atitudinile noastre pornesc din mijlocul vieții. Din cerințele ei cele mai vii. Noi încercăm să surprindem vieața în mersul ei. Nu avem pretenția să-i cerem să ne surprindă în preocupările noastre abstracte. Respectăm vieața. Sub toate aspectele ei. E singura noastră atitudine. Vieața românească, înainte de orice. C. A. DONESCU Cultură Intr’un articol, din August 1928, profesorul Nae Ionescu scrie m ,,cuvântul" aceste rânduri pe care le-ași dori învățate pe dinafară de toți tinerii țării mele, (Învățate — și asimilate). ..lNoi generația lui 1906 — am înțeles că națiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural“. Generația lui 1905 este generația crescută prin fermentarea ideilor dar mai ales prin temperatura d-lui Iorga. Și e semnificativ faptul că profesorul Nae Ionescu notează anul 1906 pe port-drapelul generației sale— iar nu 190/ sau 1916. Așadar, anul celei mai perfecte osmoze între generația tânără și învățătorul ei, profesorulicolae Iorga. Anul când elementele vii, conștiente și creatoare au dinamizat o țară întreagă — nu in jurul unui crez politic, ci pentru o luptă spirituală: autonomia culturei românești. Privit de departe, anul 1906 are o mai mare valoare decât oricare altă răscruce sau victorie realizată de generația care ne precede. Pentru că s’a dat atunci lupta în chiar lăuntrul culturei românești, între elementele sale creatoare și cele sterpe. Și de această luptă depindea însăși ființa românească. Ființă care, dacă ar fi fost strivită sau mutilată — ne-ar fi întors din drum cu două generații, și n’ar fi îngăduit nici o altă cucerire. (de pildă, 1907, 1916, 1920). Dar nu o analiză a misiunei generației lui 1906 voim să scriem aici. Ne-am amintit de rândurile profesorului Nae Ionescu pentrucă ele sunt din nou actuale. Și sunt actuale nu pentru că s’ar pregăti un nou 1906. Nu mai poate fi acum vorba de lupta pentru cultura românească, amenințată cu înstrăinarea, deci cu sterilitatea. Lupta se dă nu pentru autonomia culturii românești , ci pentru apărarea ei de semidoctism, pentru creiarea mijloacelor indispensabile unei rodiri spirituale care să poată înfrunta vremurile. Și o asemenea luptă nu poate dinamiza o țară întreagă, ca cea de la 1906. O asemenea luptă se dă pe înfundate, lent, latent. dar ea se dă, și de soarta ei depinde eficiența culturii românești, căci dacă nu se va termina printr o victorie, vom rămâne semidocți. Adică vom realiza și pe plan cultural ceia ce am realizat pe planul politic și moral: mahalagismul, stilul periferic, mitocănismul. Rândurile profesorului Nae Ionescu sunt însă actuale pentru un alt motiv. Pentru că ele amintesc tineretului— care a început să uite — funcția spirituală a națiunii, rolul ei de instrument cultural.In acest articol, ca și în altele, cultura este concepută ca o expresie a spiritualității. Nu toată lumea acceptă acest punct de vedere. Am arătat aiurea pentru ce cred astfel. Astăzi, cân ’ ormalul politic este afirmat din mai multe tabere deodată, mărturia profesorului sau Nae Ionescu are rolul unei chemări la ordine. In cadrul națiunii — dar știind că națiunea este un instrument cultural — suntem datori să creștem și să ne apărăm ființa. Să creștem, cum? Creind.Să ne apărăm, cum ? Creind. Este ridicol și ne bărbătesc să ne așezăm în defensivă, să „ne apărăm“ contra „streinilor“ sau influențelor streine. (Strein și streinătate, sunt cuvinte pe care le înțelegem în sensul lor spiritual, nu politic). Singura apărare eficace este ofensiva — adică creiarea. Influențele streine pot fi sute și mii; ele nu alterează ființa, ajută să rodească, ci dimpotrivă o să rodească, evident, dacă are destulă capacitate de asimilare și destulă forță de expresie. Altminteri, cu sau fără „influențe“, tot stearpă va rămâne. Pentru România, care oricum, rămâne o țară fără posibilități de revendicări politice — cultura este singurul mijloc de afirmare, și în fața lumii de azi și în fața istoriei de mâine. Și înțelegem prin cultură orice creație spirituală. Nu ..învățarea de carte( din țară) și „învățarea de cărți" (la oraș) rezolvă problema culturii românești. A ridica școli primare sau a compila carți de filozofie^—sunt operații fără nici o eficacitate pentru cultura romanească. Aceasta va crește singură, atunci când elitele nu vor mai fi paralizate, când ..celula românească“ nu va mc fi pro,deci''a mă ratării în jurul vârstei de 30 de ani. Națiunea fiind un instrument cultural, rolul Statului nu poate fi d— f proi, fie a pî'«+a ne fie ca cetățean, să creieze. Lucrul acesta i-a spus și Eminescu, și Niculaie Iorga, și Pârvan, i-a spus, mai clar decât toți, și profesorul Nae Ionescu. Despre ce fel de creație poate fi, însă, vorba? Evident, nu de o creație exprimată prin opere (de artă sau de gând). Ci de o creație de fapte, de rodire sufletească a fiecărui cetățean cuprins între granițele țării; adică, intr’un cuvânt, de armonizarea omului cu lumea și cu sufletul său, de creiarea unui echilibru firesc și fertil. Nu fiecare individ este dator să creieze cultură; toți sunt datori, însă, să-și creieze echilibrul lor interior prin faptă. Contemplația este instrumentul de lucru al elitelor ; prin contemplație acestea cuprind lumea, o răstoarnă în sufletul lor, o îmbogățesc prin creația lor. (Căci orice crește pe acest pământ, ca și orice se creiază, este un adaos concret Lumii întregi). Pentru ceilalți oameni, însă, contemplația nu poate fi un instrument de lucru, căci din contemplația ei ar face inacțiune, reverie, lene — intr’un cuvânt „oprire pe loc”. F’entru ceilalți, fapta rămâne instrumentul lor de creație, de împăcare cu ei înșiși. Fapta — nu politica. A spune, deci, că obligația Statului este de a ajuta pe toți oamenii să creieze — înseamnă a spune că Statul este obligat să vegheze asupra vieții spirituale a fiecărui cetățean; adică, este obligat să nu lase pe nimeni să moară, necreind. Ceia ce ne amenință astăzi — și nu numai din cauza „Statului", dar chiar și din cauza unei anumite părți din cultura noastră .—• este moartea prin sterilitate a unor anumiți oameni. Păturile urbane și sub-urbane trec printr’o cumplită secetă sufletească. Ele nu vor fi salvate prin politică — ci printr’un nou profetism, care să exalte creația, fapta, așezările sufletești. Cred că aceasta înseamnă Stat organic. Statul care dă putința fiecărui om să fie un organism viu în cadrul unui alt mare organism viu. A fi viu înseamnă, însă, a creia. Căci acesta este gestul inițial al vieții: creația, rodirea, îmbogățirea Firii. ...Semnalul timpului nostru nu ne îndeamnă deci la politică, la faptă stimulată, la faptă provocată de alții. Semnalul timpului ne îndeamnă la cultură, pe unii, și la faptă proprie, pe alții. Faptă proprie, nu papagalicească. MIRCEA ELIADE politică? Sublinieri inutile VREMEA a împlinit șapte ani. ... în sfârșit se va putea rândri câtre „cei șapte ani“. ministerul de finanțe, desmințind svonurile ce au circulat în ultimul timp spune categoric ca „salariile funcționarilor nu vor fi în niciuun caz reduse“. ... n-o fi vrând poate sâ le mărească ? domnul Vaida a cerut „numerus valahicus“. Și d. Micescu „numerus romanus“. ... ca sâ se ajungă pânâ în sfârșit la numerus muilus. pentru valorificarea grâului se cautâ bani. ... păi dacă ar fi bani, grâul s-ar valorifica singur. comisia dela Domenii a propus, ca să se găsească bani, pentru finanțarea valorificării grâului ,,să se institue o patentă fixă la brutării pe metru pătrat la suprafața cuptorului, și un impozit adițional în mori, în raport cu impozitul comercial pe care-1 plătesc ministerului de finanțe“. ... și dacă nici așa nu s‘ar aduna bani destui, să se pună o taxă fixă pe fiecare dumicat de pâine consumat.