Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-02-07 / nr. 474

VREMEA Heditäfl asupra arderii catedralelor. De câte ori, la Berlin, mă plimbam prin fața frumoasei sinagoge din Charlottenburg — îmi aminteam de 6 Februarie. Nu mă duceam cu gândul la revoluția bolșevică din Rusia, la sutele de biserici arse, la miile de preoți împușcați, la milionul de „albi” executați de histeria fratricidă și de demența lui Dzerjinski. Nu voiam să merg chiar atât de departe. Dar mă întrebam numai atât. Cum se face că, sub o dictatură fascistă, de un antisemitism violent, ca cea a lui Hitler și o sinagogă stă totuși mândră și reculeasă în inima Berlinului, — în timp ce la 6 Februarie, la Paris, cel dintâi lucru pe care l-au încercat comuniștii francezi a fost să pună foc catedralelor?!. Sine ira et studio... Nu știu dacă se mai poate scrie, astăzi, și asupra unor împrejurări ca cele de față — sine ira et studio, încerc totuși să înțeleg acest lucru simplu: de ce comuniștii francezi — ca și cei ruși, ca și cei spanioli — s’au repezit întâi la biserici, iar antisemiții germani s’au mulțumit să aplice legi riguroase împotriva evreilor, fără să se dedea la acte de sălbăticie ? Orice mi s’ar spune despre teroarea hitleristă, nu pot uita un lucru: că în plin centrul Berlinului, o sinagogă stă solemnă și nesiluită— așa cum n a stat nici o biserică în Rusia. Orice mi s’ar spune despre masacrele hitleriste, nu pot trece peste un fapt simplu: că nici măcar presă cea mai anti-fascistă din lume n’a vorbit vreodată despre „mii de asasinate în Germania — în timp ce jurnalele sovietice publicau mai acum un an cifra oficială a execuțiilor contra-revoluționarilor: un milion și jumătate. Atâta recunoșteau ei că au ucis... Stați acum și judecați : o revoluție fascistă antisemită, care nu siluește sinagogile și nu execută evreii în massă, o revoluție comunistă, care arde mii de biserici, și execută un milion și jumătate de oameni. Să fi fost oare adversari politici, toți acești nefericiți executați ? Nu o afirmă nimeni; ar fi fost, de altfel, și greu de crezut. Cam prea mulți preoți puși la zid, cam prea multe femei spânzurate, cam prea mulți copii arși de vii — ca să fie vorba numai de adversari politici. E simplu: e vorba, mai ales, mai de histerie, de acea bestială nevroză produsă de vederea sângelui. Așa s’a întâmplat și în Revoluția Franceză, așa s’a întâmplat astă vară în Spania, în primele zile ale războiului civil. Milițienii și femeile, la vederea sângelui, erau cuprinși de o isterie colectivă, care îi îndemna să masacreze până la extenuare. La Passionaria nu este o fericită excepție a eroismului hispano-comunist. Este un exemplar ceva mai apăsat al unei ferocități neurotice, destul de ușor de explicat clinic. Din ziarele englezești pe care le citeam la începutul războiului civil ■—• aflam amănunte înspăimântătoare: femeile care sileau pe milițieni să ucidă, să nu ia prizonieri, femile care masacrau pe răniți, după luptă, care amenințau cu revolverele pe milițieni pentru că aceștia refuzau să execute, obosiți și desgustați de atâta sânge... Când se spune, despre războiul civil din Spania, că atrocitățile sunt egale de ambele părți — se exagerează din exces de prudență. Atrocitățile sunt mai sălbatică din partea acelei „armate” în care intervin femeile, și, în general, oamenii pașnici („milițienii” în cazul Spaniei). Soldații sunt obișnuiți cu sângele: bărbații obosesc mai repede decât femeile când e vorba de masacrat răniții (cazul Sarmizegetuza, cazul bulgăroaicelor de la Turtucaia). De altfel, dacă într’o zi acel oaspete sosit de curând din Spania , ar hotărî să ne povestească felul în care au fost executați 20.000 de oameni la Madrid — am afla, fără îndoială, amănunte foarte interesante... Rămâne bine stabilit un lucru: că orice mișcare revoluționară cu caracter comunist, este sângeroasă și anti-religioasă. Comuniștii de bună-credință, dacă îi întrebi, îți dau întotdeauna acelaș răspuns. Trebuie să fie sângeroasă, căci altminteri n'ar mai fi revoluție — și trebue să se ardă bisericile, pentru că creștinismul se confundă cu capitalismul și regimul burghez. Răspunsuri care mi se par complect nefundate. Nu este deloc adevărat că o revoluție trebuie să fie cu necesitate sângeroasă (adică, urmată sau întreținută prin masacre în massă). Nu vorbim de Anglia, țară clasică a revoluțiilor fără sânge. Vorbim însă de România, unde s’au făcut, în 70 de ani, cel puțin cinci, mari revoluții sociale și naționale, fără vărsare de sânge: 1) desrobirea țiganilor, 2) secularizarea averilor mânăstirești, 3) reforma agrară, 4) tatizarea subsolului, 5) conversi mea. Dacă ne gândim bine, ceia ce în Spania (înainte de războiul civil, adică în primăvara 1936) se încerca sa se obțină prin arderea bisericilor și terorizarea preoțiilor — la noi se obține dela jumătatea veacului trecut prin legea secularizării averilor mănăstirești. Tot așa și cu reforma agrară. S’a spus că românul n’are conștiință de clasă (de ex. boerimea) și de aceia nu reacționează când este deposedat. Vi se pare atât de gravă această lipsă a „conștiinței de clasă"? Fenomenul românesc prezintă, din orice unghiu de vedere este judecat, caractere de unitate pe care nu le are fenomenul francez, bunăoară, sau cel german. Mi se pare foarte natural ca să nu existe conștiință de clasă în România , când știu că limba română nu are dialecte, și că poporul român s’a format în centrul unei vaste arii începând din munții Tatra și sfârșind Balcani, fără așa numitele „mișîncări ciclonice”. Mi se pare iarăși natural ca revoluțiile sociale să se fi făcut în România firesc, „patriotic“, oarecum în familie. Nu înțeleg de ce revendicările sociale, juste, să se susțină numai prin Karl Marx. Noi avem pe un Nicolae Bălcescu, pe un Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe un Eminescu —I care cereau reforme sociale pe temeiuri ,„rasiste“ și „patriotice"; se făceau, adică, exponentul țărănimii autohtone împotriva fanarioțților și a streinilor (nemți, ruși, evrei, bulgari). Să ne întoarcem acum la al doilea argument al comunsftului de bună credință. Biserica Romano- Catolică este reacționară și s’a făcut instrumentul capitalismului. Dela început fie spus, aceasta n’ar fi un argument pentru distrugerea catedralelor și executarea preoților. Să ne amintim că, pentru hitleriști, evreii sunt „dușmanii umanității"; totuși, n’au fost incendiate sinagogile, și n’au fost masacrați cei 600.000 de evrei ai Germaniei. Mi se va răspunde : „In Germania n'a fost revoluție". Să admitem că, într’adevăr, n’a fost; dar a fost o cucerire a puterii. Hitler are astăzi puterea deplină, ar fi putut incendia sinagogile și ar fi putut masacra pe Evrei. N’a făcut niciuna, nici alta. Din prudență, din slăbiciune, din spirit de toleranță? Hitler n'a prea dovedit asemenea virtuți cimcume. Dacă n’a incendiat, și n’a masacrat — asta a făcut-o pur și simplu pentru că n’a încurajat histeria luciferică, n’a provocat fiara umană prin execuții preliminare. S’a mulțumit cu lagărele de concentrare, mai puțin grav, în orice caz, decât revolverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea. Asasinate a cunoscut și hitlerismul. Dar îndrăsnește cineva să menționeze asasinatele lui Hitler alături de acel milion și jumătate din Rusia bolșevică?!... Cei cari vorbesc de „reacționarismul Bisericii Romano-Catolice", uită cam repede tot ce fa ce datorește Europa acestui catolicism. Uită cultura păstrată, adâncită și transmisă de Biserică. Uită că „europeanul" ar fi ajuns o fiară histerică și ar fi pierit în câteva sute de ani — ca Hunii lui Atila — dacă n’ar fi cunoscut caritatea creștină, morala creștină, filozofia creștină. Poate fi făcută vinovată întreaga Biserică Romano-Catolică pentru câteva greșeli ale anumitor Papi sau Episcopi? Dar regii, și împărații, și democrațiile, și republicile, și dictatorii —au făcut greșeli de o mie de ori mai grave și mai numeroase. Este biserica împotriva revendicărilor sociale? Dar secolul XIX cunoaște un socialism creștin alături de un socialism laic și marxist. Dar opera de ajutor social a Bisericilor creștine într-un singur an întrece tot „ajutorul roșu" dela început și până în 1936. Este Biserica organic legată de capitalism? Amintiți-vă că ea a fost legată de toate formele economice și sociale ale lumii; a acceptat și feudalismul, și monarhia, și republica. A fost în luptă cu toate aceste forme de viață — și s’a împăcat cu toate, Biserica Romano- Catolică (vorbim de ea, pentru că ortodoxia și protestantismul, evident din motive diferite, nu prea se amestecă în treburile Statului), promovează și ea revendicările și reformele economice. (Citiți de pildă Codul Social, asupra căruia se găsește în altă pagină, o scurtă notiță). O revoluție socială, dacă se poate face fără Biserică, se poate face foarte bine alături de ea, nu împotriva ei... Ci v-vt- -tuotc Ci V.V_OLC.d, V.cl líiilX&I lucru pe care îl atacă bravii comuniști francezi, spanioli sau ruși — sunt bisericile. Meditați puțin asupra acestor amănunte care se explică unul pe altul: setea de sânge, de sălbăticie inutilă; patima de a arde bisericile; refuzul primatului spiritualului (al oricărui primat spiritual, fie el laic sau budhist); umilirea valorilor europene (monogamia, familia, caritatea, frumosul mediteranian, personalitatea). Lucrurile acestea nu se întâmplă în orice revoluție; fascismul sau hitlerismul, bun sau rău, cum o fi, nu cunoaște nici incendiile nici masacrele. Lucifer e în deplină libertate numai la Răsărit... MIRCEA ELIADE Poziția imorală a României Dacă examinăm destinul neamului românesc din punct de vedere istoric, etic, social, cultural, etc. vom vedea că păcatul lui din totdeauna a fost bogăția lui de sentimente și virtuți prea fraimoase și prea mari, dar și prea nedisciplinate. Tragedia neamului românesc, cu destinul mizerabil al culturii și istoriei noastre politice, n’o văd decât în această lipsă de disciplină ereditară, în acest dezechilibru din sângele și spiritul nostru, care explică toate plăgile și justifică haosul prin care a rătăcit până acum sărmana corabie a seminției noastre. Dacă mi s'ar permite asemănarea, aș spune că istoria noastră nu e decât legenda unui popor boem, ce s’a strecurat dealungul secolelor, fără nici o importanță pentru ceilalți, dar realizând înălțările cele mai mari și prăbușirile cele mai catastrofale în sânul vieții sale. Dacă toate aceste înălțări ar fi fost organizate, dacă toate prăbușirile noastre istorice ar fi fost privite cu calm și seriozitate, am fi devenit desigur, încă de mult un popor cu o misiune istorică ce s’ar fi putut afirma îndeajuns până acum. Dar lipsa de organizare, needucarea calităților noastre biologice, spirituale și sufletești, a făcut să rămânem ceea ce suntem și ceea ce am fost întotdeauna: un popor în care toată lumea a văzut ceva și de la care a așteptat ceva, fără ca el să fie în stare să se ridice la nivelul posibilităților ce i se acordau. In lumea indivizilor, un asemenea caz e catalogat în rândurile boemei. Nu pot să cred că între un individ boem și unul burghez, sau între o națiune și alta, ar fi deosebim de structură atât de mari încât un acelaș destin să nu poată fi propriu amândurora. Atât în lumea indivizilor cât și în lumea națiunilor —niște indivizi mai complexi — succesul nu depinde decât de concursul împrejurărilor, de profitul tras din specularea diferitelor momente, sau de unele relații făcute în mod inteligent. Insă, mai presus de toate acestea, ceea ce asigură succesul indivizilor în viață sau al popoarelor în istorie, este organizarea lor internă, stăpânirea pasiunilor primitive și educarea elanurilor creatoare. Un om mediocru poate s-o ia înaintea unui geniu dacă își organizează până la schematism viața și-și valorifică ambițiunile fiecărei clipe. Un om de geniu, în schimb, poate să devină in curând o epavă sau să fie incapabil de a depăși un nivel comun, atâta vreme cât viața lui va fi o rătăcire permanentă prin imperiul întunecat și haotic al instinctelor needucate și al ideilor dezorganizate. Acelaș lucru se întâmplă și în lumea națiunilor. Fiecare națiune își are odisea ei, dar unele au ajuns la capătul acestei odisee mai devreme, altele rătăcesc încă. Există o odisee istorică pentru fiecare națiune, ce se exprimă pe tărâm politic, moral sau cultural și sfârșitul acestei odisee nu poate veni decât în urma unei prefaceri totale, intense, bine organizată și bine condusă. Noi am fost un popor lăsat prea mult de capul lui. Un neam de nababi ai inteligenții și sentimentului, noi n’am realizat ceea ce am fi putut realiza, căci ne-a lipsit voința. Istoria noastră e plină de întâmplări sublime, însă gratuite. Eroismul nostru n’a fost decât o explozie de energie necanalizată, făcând miracole de câte ori se manifesta. Nu vă întrebați ce.ar fi devenit acest eroism, această energie dacă ar fi fost canalizată, ordonată, educată?... Un popor poet, sau un popor boem—• iată cea mai plastică definiție României. Alături de celelalte narațiuni, ce se îngrijesc și-și calculează cu atâta atenție destinul și misiunea lor pe pământ, ar trebui să punem capăt acestei stări morale ce ne-a caracterizat până acum. Poziția morală a României trebue să fie alta, să devie mai burgheză. E vorba de realizarea unei conversiuni pe tărâm moral printr-un exercițiu de voință și printr'o disciplină strictă a virtuților naționale. Să nu fim mai puțin inteligenți, dar să fim mai disciplinați atât în viața individuală cât și în cea colectivă FERICLE MARTINESCU Duminică 7 Februarie 1937 :___ Dușmanii românismului Legea minelor tot mai formează obiectul agitației politice. Mai bine zis rezistența slugilor străinilor în Parlament continuă. D. Dinu Brătianu însuși, șeful liberalilor, a fost obigat să coboare în arenă, ca să apere proectul guvernului. Ne găsim prin urmare în plin atac al străinilor, din care nu se știe dacă interesul românesc nu va fi iarăși învins. Adevărata acțiune de acaparare a bogățiilor românești devine astfel din ce in ce mai fățișă. Dușmanii românismului apar cu neobrăzare în prima linie. Petrolul este nu numai o avuție de mare preț a țării. El reprezintă din punct de vedere național și strategic o forță indispensabilă de apărare. Monopolizell *x suusvcuCfuciua și aiumi prin urmare, acest produs ce zace sub pământurile românești, Vintilă Brătianu, în robusta sa credință în destinul românesc a înscris in legea minelor un articol prin care stabilea că toate zăcămintele subsolului sunt inaccesibile străinilor. Lua așadar bogățiile acestea din mâinile particularilor și le aducea statului cu o singură condiție: să le dea în exploatare numai românilor. Ce vreți mai înaltă prevedere pentru viitorul țării? Ce vreți mai îndărătnică apărare a patrimoniului național împotriva atâtor atacuri ce le dădeau neîncetat străinii? Vintilă Brătianu așadar nu urmărea prin monopolizarea subsolului un simplu interes financiar. Nu vroia să aducă Statului un simplu beneficiu material prin politica sa minieră. Constituția din 1923 și mai târziu legea minelor, făceau operă de adevărat românism, când interziceau străinilor să se amestece în exploatarea subsolului. A fost criticată politica lui Vintilă Brătianu. A fost hulit în înțelepciunea lui românească, Vintilă Brătianu, de toate slugile străinilor. Cum a apus influența sa în conducerea destinelor românești, legea minelor în acest punct esențial al ei, a fost modificată. Se spunea în legea minelor din 1924 că statul nu poate să concesioneze exploatarea subsolului decât societăților în care capitalul românesc este în majoritate. In 1929 se schimbă radical acest principiu al legii, stabilindu-se scurt: „concesiunile se pot acorda societăților de orice fel, române și străine, care îndeplinesc formele cerute de legile române, precum și persoanelor juridice de orice fel". Național-țărăniștii au pus prin urmare, deasupra intereselor naționale un interes de moment, nevoia de bani. Vom arăta altă dată ce a însemnat pentru finanțele țării și pentru politica petrolului în genere această invazie a străinilor, permisă de legea minelor din 1929. In momentul acesta se pune o chestie gravă. Legea minelor din 1924 în această privință trebue repusă in vigoare. Scandalul de la Cameră, în care și parlament și demnitate românească sunt terfelite, trebue să ia sfârșit. Slugilor străinilor trebue să li se tae avântul, printr'o urgentă revenire la principiile de bază ale legii lui Vintilă Brătianul. Bogăția aceasta imensă care zace sub pământul României, trebue exploatată iarăși doar de brațe românești. Zilele trecute, d. profesor G. Leon dela universitatea din Cluj, fost subsecretar de stat la Industrie, in actualul guvern, a dat publicității o broșură: „Petrolul românesc și noul proect de lege a minelor". Sunt acolo o sumă de date care pot să folosească ca armă împotriva cutezanței slugilor străinilor. Suntem singura țară de pe glob care îngăduim rușinea de a ne lăsa exploatate bogățiile subsolului de străini. D. prof. Leon Constituția federală a statelor unite ale Mexicului cuprinde această dispozițiune : „Numai mexicanii de naștere sau naturalizare și societăți mexicane au dreptul de a achiziționa proprietatea terenurilor și a apelor sau de a obține concesiuni pentru exploatarea minelor, apelor sau combustibilelor minerale ale republicei Mexicului". In Indiile Britanice, regulamentul minier din Septembrie 1913, hotărăște: „nici o concesiune, nici un permis de cercetare, nu poate fi acordat de guvernul local, decât persoanelor fizice sau juridice, de naționalitate britanică și cu capital britanic.” In Indiile Olandeze cercetarea și exploatarea petrolului nu poate fi acordată decât olandezilor. In Statele Unite ale Americii se votează o lege in 1920 care decide: „permisul de cercetare a terenurilor petrolifere nu se acordă decât cetățenilor Statelor Unite și societăților constituite după legile federale, cu condițiunea ca nici un acționar să nu fie cetățean al unei țări în care nu există tratamentul reciprocității pentru cetățenii americani.’’ Iată prin urmare cum peste tot statele știu să-și apere această imensă bogăție naturală de tendințele de acaparare ale străinilor. Și noi avem pretenție că facem românism, când lăsăm străinii să-și bată joc de acest element al patrimoniului nostru național. Afără de trei sau patru întreprinderi românești politica petrolului este astăzi la discreția străinilor. Sute de întreprinderi românești ar putea să se înfiripeze însă din exploatarea zăcămintelor subsolului. Mii de români ar putea să-și câștige o pâine in asemenea formațiuni, in care să se poată respira o atmosferă de muncă și tendință românească. Stă în putința guvernului so facă. Subsolul, redat românilor, ar însemna nu numai repararea unei erori trecute, ci o adevărată izbândă a puterii românismului. C. A. DONESCU La 30 Martie ia sfârșit ultima sesiune a parlamentului actual. Deputații. Și când te gândești că trăim ultimele zile de deputăție!...