Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1922 (Anul 3, nr. 76-79)

1922-05-14 / nr. 77

Expozițiile Arta Română și Paul Scorțescu de S. MAUR « . In salai al patra din etajul de sus al Ateneului, expun desemnuri membrii Societății Arta Română. Domnul K T. Teișanu, expune numai desemnuri,­­sti­lizate, socotite pentru efecte decorative, cu o ușoară influ­ență a stilului vechiu decorativ japonez, colorate cu o foarte mare dragoste de armonii dulci, și menite ce e drept s­ă se bucure de un foarte mare succes la publicul mare. Subiectele ce le alege domnul Teișanu, sunt foarte potrivite manierei acesteia de interpretare. Basme și mo­tive de ușoară și drăgălașe fantezie, care să nu obosească prea tare pe privitor, sunt preferate tuturor celorlalte. Transpune în decorativ ceea ce domnul Kimon Loghi face în pictura de șevalet. Numai că d. Teișanu o face în mic, aproape în lustrațiunea decorativă. Desemnurile d-lui Camil Ressu sunt fără îndoială cele mai puternice, mai fin observate, și mai plastic executate dintre toate cele expuse. Domnia­ sa este — și ținem să sub­liniem aceasta — unul dintre foarte puținii mari desena­tori pe cari îi are țara românească. Stăpânește cu o rară virtuozitate nu numai linia, proporțiile, construcția, ci — ceea ce face caracteristica desemnurilor sale — forma plas­tică, adâncimea, distanța dintre planurile corpului pe care îl reprezintă. Și aceasta este dacă nu totul, cel puțin o si­guranță la care ajung foarte rar, chiar marii desenatori. Desemnuri într’o linie originală și larg prezentată ex­pune d-l Ștefan Dumitrescu—mai ales peisagii,—și foarte bune desemnuri, în linii viguroase, și observații pline de o pătrundere adâncă, instinctivă, are d-l H. Maxy. Dintre sculptorii Artei Române, singurii cari s’au pre­zentat publicului anul acesta sunt d-nii Han și Jalea. Cunoscătorii și amicii artei moderne, cari consideră orice talent nou descoperit, — talent care e pe cale de a desfășura înaintea ochilor lor originalitatea și generozi­tatea sa de creare, — ca un mare câștig pentru artă, au urmărit cu mult interes sculpturile pe cari le expune d-l OSCAR HAN, în ultimii ani. Căutând să se debaraseze de obiceiurile cari se moș­tenesc de la profesori, sau de cele pe cari le sugerează tra­diția, mai caută și pare a-și găsi stilul propriu, de sculp­tor, care pune în lucrările sale pe lângă calitățile de linie, și formă plastică, cerute de teh­nică și o fărâmă din viața sa sufletească, pe care l-o bănuim bogată și darnică. Că este pe cărarea cea mai puțin bătătorită la noi, cu urcușul cel mai aspru dar cu atât mai pitoresc, pe care îl conduc preocupările de ordin mai înalt, intelectual, al ar­tei sale, ne dovedesc câteva din lucrările expuse anul a­­cesta la Arta Română. In primul rând, Sofocle. Interpretarea nouă, plină de o neașteptată îndrăzneală de concepție și de o teh­nică modern stilizată il rânduiește dintr’odată printre marii sculptori ai noștri și ne oferă prilejul să înregistrăm pri­ma lucrare de sculptură românească care ar putea figura cu cinste la oricare expoziție bună de artă nouă din Occi­dent. Ca și „Fecunditate“, „Satir și nimfă“ și „învingăto­rul“, opere care vor conta în cariera domniei­ sale. Pe d-1 1. JALEA, îl vedem pentru prima oară, —și nu am putut să-l studiem cu prea multă atențiune, — după cele câteva sculpturi pe cari le expune. Ni se pare prea pictural în tehhnică, prea sentimental, romanic în concep­ția lucrărilor sale. Credem că o linie mai stilizată, o formă mai vigu­roasă, și o mai serios triată alegere a subiectelor cărora le arată interesul interpretării sale, i-ar face mari servicii.­­Bine­înțeles când punem lucrărilor d-sale, aceleași cri­terii de judecată, pe cari le punem acelora ale marilor sculptori. Căci dacă, am avea pentru țara noastră o ina­mia specială, scoborâtă la nivelul artei care se face la noi, am socoti și pe d-­ Jalea, după cele câteva opere ex­puse, ca pe unul dintre marii sculptori români.,, D-lui PAUL SCORȚESCU, care vine din străinătate cu un nume bine cotat — se spune, — vom trebui să-i ce­rem de asemenea foarte mult. Adică, tot atât, cât am cerut d-Ior Han și Jalea. Și a­­nume, o notă personală nu numai în technică, ci și în inter­pretarea subiectelor alese. Notă în care să se oglindească, întreaga concepție de viață și de artă, a artistului, și în care să citim pe lângă talentul pe care, incontestabil îl are,­­ și emoțiile sufletești prin cari a trecut în momentul creării operilor sale. Putea-vom face aceasta . Vom crede atunci că d-l Paul Scorțescu este unul dintre marii noștri pictori. In cazul când nu ne vom putea convinge că această notă originală, caracteristică lucrărilor d-sale există, vom recunoaște numai calitățile picturei domniei sale și atât. D-l Scorțescu, are un simț al culoarei foarte dezvoltată .Pune și foarte multă lumină in multe din tablourile dom­niei sale. Construiește cu multă băgare de seamă, desem­­nul, are un dan­ special și rar, de a alege motive potrivite pentru dânsul, și este destul de abil, de a-și aranja diverse armonii și contraste de planuri colorate, pe cari le tras­­tează cu o tanghetă demnă de lucrări decorative în stil mare. Lucrări decorative, — pe cari nu le-ar putea face, — deocamdată cel puțin, judecând după panoul mare deco­rativ pe care l-a expus. Atmosfera din toate pânzele — ceea ce ne contrariază, — este același. Nu are varietate în interpretare. Și nici nu vedem încă simptomele unui stil propriu. Deoarece, aceia ce pare că face ca toate tablourile iscălite Scorțescu să se asemene între ele, este culoarea pusă pastuoa, conturul clar, și este mai ales repetarea ace­loraș culori pretutindeni. Și apoi, pentru cel ce cunoaște pictura, așa cum se face azi în academiile din străinătate, nici culoarea aces­tui pictor nu i se pare ceva prea nouă. D-l Paul Scorțescu este deci, după noi, numai un pictor talentat. S. MAUR . O. Han.—8ofocle Savargin în vizită la Maison-d’Art, am intrat și în mica sală, în care sculptorul Savargin, și-a strâns toate lucrările sale aduse în ultimul timp din Italia, pentru a le arăta amatorilor noștri de artă. Nici un sculptor nu se poate mândri cu o mari bogată și mai variată activitate. D-l Savargin muncește cu foarte multă tragere de ini­mă și foarte sârguitor, și ajunge astfel la o virtuozitate teh­nică demnă de admirație. Greutăți nu mai există pentru dânsul. Nici în mișcare, nici în modelaj, Salomeea, este lucrarea capitală pe care o expune. Schi­țează o foarte sugestivă stare sufletească­­ a fiicei lui Irod, după ce a câștigat capul Sfântului Ion. Ele complecta uitare a existenței, transpunerea totală a ființei într'o lume plămădită din fantezie inconștientă și­ senzualism bolnav, pe care o zugrăvește aici domnul Savargin. Mat­urata și alte încântătoare nuduri și capete. „ADEVERUL LITERAR tp ARTISTIC« S ® lîila*r]ta*te — Feciorul lui Nenea Tache Vameșul — — .;,S’a stricat rostul sărbătorilor și pace ! Eu ca să mai am ținere de minte, nu mai am, tu nu te mai uiți în calendar să-mi spui și mie pă ce vreme ne aflăm ; toacă și eu nu știu dacă să aprind sau nu candela , Dum­nezeu să mă ierte, dar nu mai sunt bună de nimic, pasă­­mi-te­i mă cheamă tat-tu la el, alt nu știu ce să mai zic betu Tache ’i-o fi urît fără mine, orapsitu dă el fără cruce, fără urmă, fără pomană !... — ,,Da ce e mamă? — „Ilinca îmi spuse, o fi n’o fi, că toacă pentru Sfântu Haralambie dă ciumă ! — ,,Da dă ce îi zice dă ciumă? — ,,Păi să zice de... că .el ar fi Stârpit ciuma, ciuma a­mare care se ivise pe vremea lui, o molimă care co­tropise lumea p’acolo pă unde propovăduise Kristos , azi Dumnezeu nu mai arată minuni d’astea, e lumea prea înomolită în păcate. Așa spune babele, ea dă unde să fiu pă vremea Sfântului Haralambie. Babele îl prăsnu­­ește toate, dă frică , e icoană la Adormirea maichii Dom­nului, pă ulița Moțulesii, făcută dă Negrinele, gogorițele alea de Negrine care nici nu s’a călugărit și au rămas și fete mari de câte optzeci dă ani; acolo e și hramu icoanii, acolo îi face și pomenirea și tae și artosu. Da cine s’a mai dus să facă­­ o cruce către stârpitorii molimii , mă țin picioarele Doamne ? — „Bine, dar dă ce tocmai Sfântu ăsta mai cu moț ca ăi­lalți? — „Păi de... ăsta se zice că a fost mai învrăjbit­­ă înpelița­ ta de femeie, și d’aia îi zice se vede, „de ciumă“ ! Nu e femeia ciuma omenirii? femeia nu e a păcatului? păcatu în omenire n’a venit cu femeia? Ciuma nu s’abate pentru păcatele și ticăloșiile omenirii? Cine a adus pă­catu pe pământ ? D’ale Irodiada care a tăiat pe bietu Ion Botezătoru sărăcuțu pentru că n’a vrut să fie cu ea , d’alde otrăvitoarea din Giurgiu, d’alde Eneasca care se ține cu băeții din gazdă, d’alde d’astea... Care din sfinți crezi că are ochi să vază nemernice d’astea ? Dute să’l vezi ce încruntar­e! E în stânga când intrii, lângă strana Iu Trică Ilie. Preoteasa ’i-a­­ făcut o perdea de horbotă, iaca, să nu ne mai zgâii noi femeile, nevrednicile de noi, la sfinți dăștia care trăia cu grâu crud și să scălda în Iordan, se închina cât era ziulica de mare, dormea cu ji­­găniile la un loc, er­a în vizuinile urșilor, fără să să atingă fiarele de ei , umbla încinși cu tei și nu știa de­cât una: scriptura și Dumnezeu­l Ș; noi, să ne mai uităm ca ei — noi femeile, lasă voi care sunteți bărbați d’ai lor — ca la comedii! Lasă’l așa mai bine, pitit în horbota bieții preotese, Dumnezeu să c­erte și p’așa că numai ea le știa și ni le spunea pe toate și nouă, astea proastele... fără carte. Nu e vorbă, și ei i se spunea popa, și ia pă urmă nouă ; trăia bietu tată-miu, Dumnezeu să-l odihnească, Alecu. In ajunul lui Sfântu Haralambie, ăsta dă ciumă, când toca la Radu Vodă în Tabaci, începea să ne spue dă el, dă viața, dă faptele și dă religia lui . Dumnezeule, ce mulțumire pe el! Și el a fost un sfânt ! Nu știa de­cât postul, psaltiria, viețile sfinților și milostenia ; mi­lostenie în dreapta și în stânga din leișoara lui de opt­zeci di sfanți. Maicămea ce l’a mai ismenit cu ale ei, dar dintr'ale lui nu’l scotea. Se mai ciorovăia el ca bietu Iov cu nevastă-sa, dar el știa el și ea. Tarsița, rămânea tot Tarsița. Noi, glugă cu toatele lângă el, să’l ascultăm ce apune, cu sufletul la gură și cu ochii la spusele lui. Lui îi creștea inima, nouă nu ne mai ardea de nimic, iar dincolo de etăcel, maica, sătulă până în gât d’atâta că­lugărie, bătea așa de inimă rea, fără să fie nevoe­, cu cleștele în jur, vorbind singură și crucindu-se în pofidă. Cât era ea de credincioasă, dar tot îi da băbaca înainte. Și cum zisei, cu toții gălătușe lângă Sfântu de tata. Co­coțat tocmai în fundul patului, întorf coșit cu bocceau în care l’a adus Schina din Athena, prinsă la piept cu un chihlibar negru înrămat cu un firicel de aur dăla vechiu — acolo s’a născut el, grec neaoș și a înemerit-o tocmai aci în „Hanu Dracului să ia pă bunică-ta, mahalagioaica de maică-mea, din podu Caliții, guralivă și nemulțumi­­toare,­— el un sfânt— cu biblia pă genuchi, cu ochii în candelă, cu bunătatea pe gură ! Și-l înconjurau, târâș, cu buzele încleștate, cu sufletul marcă: Sîța cu gându la Bujea, romanțio și amândoi ; Linaș în vorbă cu beți­­vanii de Costache băiatu pantofarului din Cavafi ; eu, logodită cu Tache, cu ta­tu, pe atunci verificator la mă­suri și­ greutăți, dar cu gându tot la mănăstire . Ținea grea cu Relu, isprăvise cu fetia , ținea pe Ștefan, casier la „Societatea Birjarilor11 om dă ispravă, — toți cu toții pe lângă patu lu bietu Alecu, începea cu Adam și sfârșea cu Domnu Kristos, înmărmuream nu altceva ! Nu aș mai fi băgat nimic în gură, decât anafură și iar anafură. Și când mă gândeam la tătaru de tat­ tu că-i da zor cu nunta, și mie numai dă nuntă nu-mi ardea, și dincolo maica se uda cu oțet că șopăiam cu bălaca să mă fac nevăzută și să fug la călugărie. Miere, bunătate și sme­renie către Dumnezeu îi pica din gură, nu altceva. Ne citea câteva foi din ciaslov, mormăia ceva în barba care era aidoma cu a sfântului Haralambie, închidea chiotoa­­rea cărții, făcea o cruce cât casa dă mare și pă urmă ne explica. Noi, înmărmurite, nu altceva ! Chip nu mai era să ne mai urnim până venea maica cu fasolea și cu știrii, că în casă nu s’a pomenit decât fasole și fasole, post, nepost! — „Uffi­ la ciorile Alecule frate, ci ca mai isprăvește pentru numele lui Dumnezeu cu psaltiriile și cu turba­tele astea, cau turbat, zău nu altceva, după religie, parcă religia ar fi halva turcească la ele ! „Catarama de la carte se închidea de tot. Noi, ne adu­nam, de unde căzusem lungile pă preș să ascultăm pati­mile sfinților și treceam în etăcelu maichii, ciufuta de mișină care rămânea aci, cu știri și cu fasolea ca să se­crească pe îndelete pe tata. Mormăeli acolo, mormăeli dincoace. Despre sfânta Haralambie nu apucase să ne spue tocmai așa multe, decât numai atâta că era... de ciumă! Intrase soacra de maică-mea cu pustia de fasole. Atât n’am înțeles bine de ce să-i zică de ciumă ! „Știa el bietu băbaca, dar cine îl lăsa să vorbească în tihnă. Părintele Nae Bottea a murit și el, Dumnezeu să’i erte — era duhovnicu cassi. Nu știa nici el, așa sa apu­cat în biserică, când la uns din diacon, preot: ,,Sfântu Haralambie dă ciixmă“. Pă cine să mai dăscoși? Preo­teasa, a murit și ea sărăcuța. Poate să fi prins ceva dă la popa dântai care era mai bătrân și ca băbaca și ca Bottea. Dar cine să te îndrumeze. Triculeasa care spăla pă­ia toți din curtea bisericii și care „drept“ e că era mai bătrână ca toți de pe vremea aia, ce să știe ca o proastă dă da în gropi, care iscălea cu „deștii“. Știa și ea de la Zossima epitrop la Slobozia, că-i zicea :,dă ciumă“. Atâta tot, încolo, toți morți, toți prăpădiți* după fața pământului, pă cine să mai întrebi, să dă scoși și să afli?*/ Și mama își înclină aci,1 capul i capul ei alb și găunos de bătrânețe — o bătrânețe venită în silnicie și un amar care e așezat câte o urma de spumn pe fie­ce pomiste și pe fie­ce tâmplă.­­ II închină într-o mișcare ostenită, de infinită îndure­rare, răschirându-și palmele pe pieptul ei stors și teșit de nemulțumire și amărăciune, privind în gol și ascultând toaca, într’o reverie stranie în care se frământă parcă amintirea și truda — „toaca Sfântului Haralambie de ciumă“ — dușmanul femeii care a așezat de-a pururi păcatul pe pământ și în care parcă amestecă și ea ceva din vina ei, cu vina otrăvitoarei din Giurgiu și a împărătesei Ba­­bi­onului I Sărmanul Klopstock mediu tulbure, adică compus din mici boabe separate; raza luminoasă care o străbate e slăbită în propria ei di­recțiune dar slăbirea nu e aceiași pentru toate culorile ce o constituie; roșul trece fără nici o perdere, de ase­menea portocaliul, dar verdele și mai ales albastrul și vio­letul nu­ sunt absorbite, dar difuzate, adică retrimise În toate sensurile de particulele elementare ale fumului; de aceea fumul observat lateral, afară de raza luminoasă, nu trimite o lumină difuzată, în care predomină albastrul. Pentru a pricepe mai bine lucrurile Houllevigne ne amintește de o experiență clasică, cunoscută tuturor stu­denților cari au avut ocazia să lucreze intr’un laborator de­ optică. , Fie un fascicol de lumină L provenind de la soare său dela o lampă electrică, care e trimis printr’un vas de sticlă (cuvă de laborator) conținând o soluție de hyposulfit de sodiu, soluția fiind perfect clară și transparentă, lumina trece fără nici o alterare și dă o pată albă. E pe un ecran , nici o lumină nu e difuzată în sens lateral. Dar să introdu­cem acum în cuvă câteva picături de acid, să agităm și să așteptăm punând ochiul nostru în O: după câteva minute, soluția transparentă ia un aspect lăptos sau mai bine zis o­­palescent; acidul a descompus hyposulfitul liberând parti­culele de sulf, la început extraordinar de mici, dar cari se măresc din ce în ce. Pe măsură ce se produce această transformare para formată în E pe ecran devine verzuie. Lumina transmisă devine din ce în ce mai roșie pe măsură ce particulele mediului tulbure devin mai mari; în acelaș timp se produce lumină difuzată, a cărei culoare e la început albastră, dar se modifică apoi, ca și lumina transmisă, cu dimensiunile particulelor difusante. Această experiență confirmă ceea ce am constatat pri­vind fumul țigării, ba ne arată că atât culoarea difusată­ ca și lumina transmisă e în raport cu grosimea particu­lelor difusante. Houllevigne ne arată cum între lumina incidentă și lu­mina difusată e o diferență de colorațiune; lumina incidentă se numește „naturală“ pentru că vibrațiile care o compun au toate orientațiile posibile în jurul­ razei luminoase, fiind mereu perpendiculare la această rază (fig. 2). Există însă și un fel de lumină numită de fizicieni „polarizată“ pen­tru că vibrațiile perpendiculară la rază se fac într-o sin­gură direcție, cum se vede în fig. 3. Cu ochiul liber nu­­ poate vedea nici o diferență între lumina naturală și pola­rizată, dar această diferență apare foarte clar dacă se pune înaintea ochiului și în drumul razei un cristal tăiat într-un mod special numit „nicol“, după numele fizicia­nului Nicol, primul constructor. Un nicol plasat în drumul unei raze ne permite a recunoaște dacă această rază e na­turală sau polarizată. Lumina zilei ne vine de la soare pe două căi diferite : lumina directă, alcătuită din raze solare, slăbită în trece­rea ei prin atmosferă (mai puțin pentru roș, mai mult pentru albastru); lumina­ difuzată de cer, unde albastru­ predomină. Albastrul cerului e luat clar din Soarele însuși. Rezul­tă clar că soarele nu se vede în adevărata sa culoare. Dacă ne-am putea ridica la vre-o 100 km. deasupra atmosferei difusante, discul soarelui ar apare albastru. Pentru oamenii din lună soarele e albastru. Și pentru noi soarele e... alb ! L. FLORIN CRONICA ȘTIINȚIFICĂ De ce e cerul albastru? * (Urmare) Voi rezuma in cele ce urmează studiul cunoscutului popularizator L. Houllevigne publicat într-un număr re­cent al ziarului „Le Temps“, pentru a complecta cele pu­blicate în prima parte a articolului nostru. „Dacă cineva dorește să știe de ce e cerul albastru n’are decât să privească fumul tipărit și în acelaș timp umbra proiectată pe un eran alb; fumul va apare firește albastru dar umbra proiectată pe foaia noastră de hârtie sau pe ecranul dat va apare galbenă sau roșiatică. Această modestă experiență, care e la îndemâna tu­< turora ne arată cauza albăstrimei cerului. Fumul e uU

Next