Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1922 (Anul 3, nr. 81-83)

1922-06-25 / nr. 83

SERIA III — AP* 2 Lei Exemplarul in țară 4 Lei Ex- în străinătate Literar POM­ATOHI / AL­ v- BELDIMAN 1888-18SV t­OMUATOHI. I CONST. MILLE 1887-1920 și Artistic FONDAT Tn 1883 Duminifca 25 mare 1922 Cose di Pado ¥a La Padova peste Fusina. Câmpiile de grâne sunt semănate de scânteile roșii ale macilor, cari pe alocuri se adună într’o largă pată de sânge luminos. Luntri înaintează, trase la edec, pe apa verde a canalelor care servește și la înviorarea semă­năturilor lipsite de ploaie și, seara, la stropirea largii șosele, albă de praful pietrelor măcinate. Intinzându-și horbota de la un trunchiu la altul vita supt soarele neobișnuit de cald al sfâr­șitului de Maiu își pregătește roada. Se clădește destul de mult după războiu și în aceste părți. Case nouă, câte una și cu bizareriile și zorzoanele impresio­nismului, se adaugă la tipurile, foarte amestecate, de până a­­cum. Intâiu, mai des de cum s’ar aștepta, vechea străvechea — stravech­ia se zice și pe aici — locuință țărănească, uimitor de asemănătoare cu atâtea din șes de la noi, cu enormul aco­periș de stuh, buhos între cele două bolduri ale coperișului, iar de­desupt o masă informă, de obiceiu distribuită în două cu un larg spațiu gol, la mijloc pentru așezarea fânului și a recoltei. Zidire de cărămidă pe care o sparg neregulat ferestruici pă­trate, care s’ar părea că se închid numai prin obloane. Locui­torii acestor tainițe apar ca după sărăcia lor, femei, fete ne­pieptănate, trudind din greu până în seară, cu picioarele goale ale muceniciei noastre. Apoi casa săteanului înstărit, în care olanele acopăr înnalte ziduri cu socoteală distribuite : fru­moase coloane în fată ca și anume înfundături servesc ca hambar de bucate. Omul de­ acolo se întoarce seara cu coasa pe spinare, mulțumit și mândru. In ușă și ferești apar nobile fe­mei cu extraordinară bogăție a părului strânsă într’un lung conciu grațios. Casa de tată, villa, viliinul bogatului de azi, al nobilului de eri face, alături de câteva biserici, mai vechi sau și cu totul nouă, podoaba regiunii. De la poarta pe care păzesc imitații de statui antice, adesea mutilate de vicisitudinile timpului, până la porticele­­ și frontoanele clădirii înconjurate de bogata ver­deață, din care lângă mici palmieri de importanie se desfac imenși ulmi, cel puțin seculari, cari au văzut pe aici peruci și fundulițe de­, panglici și papucași albi și dulci obraze­ pecetluite peste roșul artificial cu sfidătoarele pete negre ale drenghiuri­­lor, — e un aer de trecut bogat­ și nobil, care evocă timpuri în care măcar echilibrul societăților umane era mai sigur. Pe a­­locuri răsar uitate opere de mare valoare arti­stică în care, acum câțiva ani, trecând prin frontoane desemnate de Palladio în vechiul al XVI-lea, călătorul francez Gabriel Faure căuta la Dolo, la Stra, rămășițele frescelor zugrăvite pentru plăcerea acelor ale cărora steme se îndărătnicesc să rămâie pe zidurile înnegrite de ani și însemnate cu osânda părăsirii. La mijloc e casa lucrătorului, pe care împrejurările de după războiu l-au ridicat foarte mult supt raportul material fără ca, din partea ei, cultura modernă, să fi venit să-l ajute a birui ispitele răsturnărilor care ar distinge opera secolelor fără a da nimic în loc. Câteva teatre cinematografe, cu „cei doi sergenți“ și comedii ușoare nu ajung pentru aceasta. Viva Lenin Viva­n­­o (socialismo), alternează pe ziduri cu afișe tipărite având acest cuprins : Vivano i sovieti russi, viva­na interna­­zionale communista, cu semnele sovietice, cu îndemnul către lucrători de a nu „trăda“ în alegeri votând pe alții. „Socialiștii pierd terenul“, îmi spune un prieten Venetian­ și s’au luat vre-o douăzeci de locuri la ultimele alegeri. Se poate. Dar, iată, la Roma abia s’a încheiat o grevă de două­zeci și cinci de zile,izbucnită pentru că asupra „infamilor“ de fasciști cari duceau la mormânt pe unul din ai lor, prin car­tierul San Lorenzo, s’a tras cu puștile și revolverele dintr’o casă care era un adevărat arsenal, ceia ce, firește, a provocat o întreagă bătălie. Sânge s’a vărsat și la Bologna. Și iată aici, la Delo, care s’ar părea azi așa de pașnic, cu o zi înnainte a fost atacat un tramvaiu electric de către socialiști, fiindcă erau înnăuntru fasciști, iar aceștia au năvălit în cafenea, au tras, au căutat să distrugă localul , pe lângă un bărbier rănit,­­ o biată fetiță zace în spital de rana ce i s’a făcut la gât. Cum vorbiam de proiectul vmsan al guvernului italian de a trimite, cu convenție în regulă, lucrători agricoli în Rusia, in­terlocutorul meu scoate de la piept tricolorul fascismului și spune scurt : „să nu fi fost ăștia, am fi avut în Italia un bolșe­­­vism mai rău decât cel din Rusia“. De fapt așa e. Guvernul nu a susținut lupta cu aceleași mijloace de teroare ca în socialismul revoluționar al acestor luptători din marele războiu. Nitti e acuzat chiar că a compro­mis industria italiană dând provizoriu fabrica muncitorilor. Dar credincioșii naționalismului au lucrat mai departe , într-o țară căreia-i lipsește admirabila burghezie mică a Franciei ei au creat contrapondul necesar pentru a opri unul din cele mai mari cataclismuri ale lumii.* * * La Padova e proaspătă amintirea serbărilor Universității- A fost și Regele cu mustață albă azi, nobilul suflet discret, care dă când și când Italiei sfâșiate între partide amintirea solidari­tății naționale : anumite societăți au vorbit atunci publicului despre acela care nu e în toată viața lui decât îndeplinirea datoriei fată de patrie. Au fost multi străini, și Germani cari păreau a fi uitat bombele ucigașe,care au făcut un holocaust din femeile și copiii ascunși de groaza lor și erau să distrugă bi­serica imensă a Sfântului Anton, plină de comori artistice, și Muzeul vecin, datorit îngrijirii de multi ani a d-lui Moschetti. D-voastră ați uitat aceasta ? spun unui coleg. Am iertat, dar n’am uitat. Iar omul din popor care-mi spunea că ei nu știau unde cad bombele i-am replicat că un lucru îl puteau ști, că Padova nu e o cetate fortificată. Din partea noastră nu s’a vorbit la serbare. D. ministru Al. Lahovary a trimes în num­ele Statului român o „scrisoare“ frumoasă rectorului. Nu se putea mai mult: o curioasă mă­sură admitea numai cinci-șase discursuri ale tarilor, invitate și pentru toate cele neo-latine vorbite de Richet, de la Sorbona­ Am regăsit adresa Academiei Române, a societății geografice, elaboratul latin de la Cernăuți. Un Maghiar se scandaliza că ai lui fuseseră grupați, etnografic și lingvistic cu Finlanda. * * # Ne-am zăbovit prin lungi portice până în cartiere depăr­tate. Ici și colo, ca și lângă Sfânta Iustina chiar, rămășițe de fresce interesante­ au fost­ scoase la lumină supt arce. Arce gotice sunt încastrate în­ zidiri mai nouă. Câte un vechiu pa­­lazzino se cojește, părăsit, de atingerile vremii. Sf. Sofia, altfel refăcută, are în rândul prim al fațadei mici căpitele bizantine, cu pasărea și crucea, ca în stâlpii de la Palatul Ducal din Ve­­­­neția. Două chipuri de sfinți ca acelea de la minunea lui Giotto la Madonna dell’Arena sau Capella degli Scrovequi — de com­parat cu Biserica Domnească din Argeș și cu moscheia Ca­­liric din Constantinopol — răsar în același fronton. Și, privind la cupolele de la „il Santo“ — Anton ,el însuși e un Sfânt răsăritean din Egipt, — de la Sf. Iustina cu ames­tecul, ca la clădirea lui Iustinian din Bizanț, de zidiri adău­gite pe laturi, asemănând hramul împărătesei lui Iustin cu a­_____________________________________________ cela al Sofiei de dincoace, mi se impune și mai mult conștiința despre cât de adânc a pătruns în aceste regiuni, peste un românism dominant și până azi, Bizanțul, la Veneția, Ravena, Ancona, Bari și în Sicilia. * * * Războiul civil continuă, cu o furie vrednică de evul mediu, dacă nu se vede într’însa o obsesiune a războiului abia ispră­vit. In vechi orașe liniștite ca Parma, în mici centre piemontese din Montferrat el urmează, dând ziarelor o rubrică din fiecare zi,­­ conflitti. Se aruncă asupra defilărilor sfidătoare sticle cu vitriol ; un nenorocit de fascist bolnăvicios, izolându-se din mulțime, e zvârlit într’o prăpastie de la o înălțime de trei metri, se trag gloanțe după el și se zvârl pietre grele, care o zdrobesc. Se întrerupe lumina electrică pentru ca gli­ardîti del popolo, revanșa comunismului, să prade particulari cari se în­torc la casa lor fără să aibă nici o parte și nici un rost în a­­ceastă neîntreruptă bătălie, care face să alerge camioanele cu jandarmii și să se așeze mitralierele la răspântii. Nu odată cei răniți sunt bieți oameni cari-și caută de treabă fără a ști că vor găsi în cale războiul. * * * In sportul care se cultivă cu pasiune, în libertatea abso­­lu­tă care se dă copiilor, îngăduiți în toate capriciile și în toate cruzimile lor, în adorația biruitorilor la exercițiile­­ fizice, în expunerea corpului uman mai mult gol la întrecerile atletice, se pregătește o generație, care, dacă o nouă țintă umană nu i se­ va pune înnaintea ochilor, va fi mai aprigă și decât aceasta. Deocamdată, la Veneția ne-am trezit un cartier întreg pentru că în zori un grup de eleganți tineri beți au crezut că trebuie să cânte în batjocură o bună jumătate de ceas, poate sub ferestrele unui coleg, unei fete, unor adversari politici . Dorm­e­nia la cu­m­... Pas să fi dormit! N’a protestat nimeni. E așa de puțin pe lângă ce se obișnuiește acum ! D’Annunzio, arhanghelul fascismului, exaltatorul naționa­lismului, și-a adus aminte că a fost dictatorul de la Fiume și a crezut că trebuie să-și adauge la multiplele experiențe o sen­zație nouă, absolut inedită. Ca unul care ar fi arătat când­va simpatie pentru Rusia și a croit și el o Constituție în vechea sa „tiranie“ frumoasă, a poftit la dânsul pe Cicerin, care i-a venit înconjurat de toată politia necesară, și, găzduind o noapte fiara sovietică, a discutat asupra mijloacelor celor mai originale de a ferici lumea. A doua zi după ce sângele fasciștilor a pătat pietrele car­tierului popular din Roma, două sute de mii de oameni, în frunte cu zeci de cardinali și episcopi, făceau un imens corte­giu eucaristic, pe când Papa amintea lumii de porumbelul păc­ii. După aceia să mai vorbească cineva de psihologii națio­nale unice ! * * * La Padova Duminică a fost o mare adunare a fasciștilor. Se pomeneau cei morți pentru causă. Mamele lor erau de față, și una a vorbit, cuvinte de cutremur pentru suflete. ^Populația, îngrijorată, pare a se fi ținut de-o parte. N’am văzut nici­ o mișcare pe străzi. Pretutindeni zdreanță roșie a fost urmărită și ruptă, apărătorii ei bătuți. Asociația muncii a protestat în numele libertății umane și a civilizației 1 * * * Gara Postumia — nume nou — era decorată cu ghirlande de curând uscate. Regele Italiei a fost dăună și să vadă acest punct extrem al statului său. Și cu acest prilej slovenii, ele­mentul nemulțumit cu stăpânirea italiană, atacă din Laybachus, reunit la statul lor, din Ljubliana cea nouă, pe acela care re­prezintă pentru eî o nedreptate, o răpire de teritorii ce li s’ar cuveni. Cum Victor Emanuel al III-lea a fost și la Gorizia, la Trieste, el reclamă încă odată pentru sine aceste orașe pe care alte forte naționale le-au creat și le susțin. Nu uită nici istoria... Și oricum, dacă Italiei i s’au dat câteva sute de khilome­­tri acoperiți cu piatră fărâmițată, în care se văd încă­­ gropile făcute de obusele marelui război purtat de­ dânsa și în care nu e un palmac în care să nu se fi coborât adânc sângele fii­lor ei, regatul sârbilor, croaților și slovenilor a căpătat în re­giuni unde soldații lui n’au purtat nici­ o bătălie pentru răs­cumpărarea fraților de sânge al luptătorilor din regatul liber cele mai admirabile câmpii, între munți de toată frumuseța și cu o moștenire de orașe austriace pe lângă care ce am căpătat noi în Ardeal e prea puțin lucru. Și, fiindcă e vorba de Austria, de Austria flămândă și zâmbitoare, zâmbitoare pentru că e flămândă, s’ar crede oare că foile din Vienna au trecut sub tăcere vizita regelui italian ca și cum vechea stăpânire ar putea reveni vre­odată contra „u­­zurpatorilor” ? Se știe, de altfel, că în Tirolul de Nord municipalitățile leau vorbit aceluiași Suveran în limba germană. Tot așa în părțile slovene, nu numai discursurile, dar până și­ inscripțiile au fost în limba slovenă. Populația era îndemnată sistematic să nu facă nici atâta, ci să stea acasă. Ziarele naționaliste sunt indignate că foarte mulți nu s’au conformat hotăririi. A murit Take Ionescu. Ziarele slărite asupra strălucitelor calități desfă­șurate de el în cariera-i de om politic , iar cei ce vor întreprinde istoria socială a epocei vor arăta cari au fost lucrurile bune încercate de el și cari i-au fost scă­derile, date fiind împrejurările și mediul în care a trăit, și date fiind înclinările acestui cuceritor de oameni. Se poate spune însă de pe acum că Take Ionescu a fost o onoare și pentru ceea ce se cheamă Verbul ro­mânesc : onoare și a oratoriei și a scrisului nostru, Desbaterile Adunărilor legiuitoare ne oferă din cuvântările lui Take Ionescu pasagîi cari — pentru forma lor — sunt menite să stea, într’o culegere de discursuri, alături de cele mai frumoase producții o­­ratorice ale lui Bărnuțiu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Catargiu, Alexandru Lahovary, P. P. Carp, Titu Maio­­rescu și George Panu. Iar din opera de ziarist a lui Take Ionescu se pot desprinde frumuseți, modele de argumentare și de u­­mor,­­ uneori în predarea unor cauze mărunte și e­­femere. „Adevărul literar și artistic” va da, în numerele-i viitoare, fragmente alese din acea operă de cuvântător și publicist a lui Take Ionescu, care se ridică de­asu­pra retorismului și se apropie de marea și adevărata poezie, de N. IORGA • ’-"C-V .iTTTI .t- v: Nourii —»-------­ de Natalia Negru Surâde ceru ’n zi de vară Și mândru soar­ele-fi arată... Vai... dar atunci se nasc și norii Ce-l vor întuneca odată!... Căci — nu se simtet ’nvăpăiate, Când razele în jos pogoară — — Cum urcă aburii din ape, Spre cer, cărarea lor ușoară... Cădea-va’n picuri limpezi ploaia Ca lacrimile printre gene, Și’n urma ei, tot mai frumoase Or crește florile-n poenel... In taină iar — coboară nouri Și’n sufletul ce se desfată, Și’nvâluindu-l triști și negri, In plâns i s’or preface-odată!... Dar, după lacrimi, poate-or crește Frumoase gânduri în lumină, Cum — tot mai mândre­ după ploaie — Arată florile’n grădină!... Natalia Negru Din Henri de Régnier Amurgul prin pomii de aur, e așa de frumos, pe moșie, că ziua murită aproape, mai stăruie în agonie. E atâta de limpede-amurgul, prin rozele roșii și moi, că nu-s încă toate închise — și pot să culeg pentru voi. Și frunze șoptesc pe ascunse, în arbori, atât de ușure, că nu știu de râzi tu, frumoase, ori tremură ’ntreaga pădure. Și rîul ce limpede curge, prin vinete trestii, în drum! ce simplu, ce simplu, ce simplu, că nu știu de râzi tu, acum. Iar noaptea din umbră și aur, din funduri de liniști răsară — și toamna-i atâta de calmă, că poți să dormi goală, afară. B. Fundoianu înaintea Comisiunii premiilor Academiei Române din 1902, A. D. Xenopol cerea un raport cu privire la Codicele de șe­dință al judecătorului de pace adnotat și comentat de Car­­meHn Botez. . Raportul caracteriza astfel amintitul Codice: „Un foarte bogat material juridic la indemăna tocmai acelor persoane ce nu prea au o cultură juridică adâncă alcătuește unul din meritele cele mai de seamă ale lucrării". Au trecut tocmai 20 de ani. Coradin Botez, pe atunci membru la tribunalul de Botoșani, e — astăzi — consilier la Curtea de casație. Codicele de ședință se numește acuma: Noul codice de ședință al judecătorului de ocol, adăugat și co­mentat. Vechiul raportor a murit; locul său în Academie s-a ocupat Andrei Rădulescu, consilier la Curtea de apel din Bu­curești. Noul academician și consilier la Curtea de apel a făcut un­­ raport călduros asupra Noului codice al consilierului de la casație. Iar Academia Română a încoronat pe Comelu Botez cu premiul Adamachi. I Corneliu Botez a făcut un scurt popas în beletristică și u­­nul — fericit — în istoriografia românească. Un an după ce și-a susținut teza tratând despre „condi­­țiunea juridică a moștenitorilor neregulați”, el a scos un vo­lum de versuri pe care și -a intitulat Poezii. închinarea către Maestru are următoarele distihuri cari par o reminiscență a studiilor de la Facultatea juridică : Deci înainte, căci e­ a noastră toată cuprinderea comorii­­ geniului său artistic și noi sântem ■ moștenitorii Direcției de el deschisă... Viitorul autor al atâtor importante studii, unele referitoare la reforma codului civil, altele lămuritoare a obscurităților codului („Dreptul și societatea”, „Caracterele luptei pentru drept și secretul profesional”, „Lege asupra taxelor de timbru și înre­gistrare”, „Icoana judecătorului de ocol văzută în lumina nouălo­r reforme”, „Magistratura — observațiuni asupra legii de organizare judecătorească privitoare la pozițiunea perso­nalului judecătoresc”, „Evoluțiiunea dreptului în legislațiuniea germană î­n comparație cu cea română și cu ideia de drept în general”) era firesc ca, în poezie, să vorbească de aceiași lege, de Pravila vieții și de Pravila iubirii, în versuri de felul acesta: Toată pravila obștească e deșartă și stângace, Vâniu­ amorului ne plimbă și cârmește cum îi place, Dă cu ochi legați să ție, cum străbate prin mulțime Leagă inime smerite și le umple de mărime, Tinereța o îndreaptă la limanul mântuirii, Pururea și-o stăpânește numai pravila­­ iubirii. Fi e de la sine înțeles că unele bucăți treime să conțte pro­nunțarea unei osânde, cum bunăoară în Raiul pierdut: Voi din clipa ce călcarăți A mea vorbă și poruncă, Ca să nu mâncați din arbor Osândiți veți fi la muncă. Ș’are să vă bată vântul Nemiloaselor restriște Și nimica n’o să poată Voia mea de-acum să miște. II -Versurile lui Corneliu Botez, apărute patru ani după moar­tea lui Eminescu, sunt puternic influențate de acesta. Rimele maestrului: tămple-împle, umăr-umăr, alunec-întunec, brată­­față, îmb­ul-altul, rumeni-egumeni abundă în volumul și al a­­cestui moștenitor ,al Marelui Răposat. Iar rimele propri ale lui Corneliu Botez sânt și ele — spre lauda discipolului — rime eminesciene, nave-Scandinave, dureriî-Siberii, portocaliî- Italiîi deniî-vedeniî. Imaginede luî Eminescu se găsesc convertite astfeil: Merii sânului li­ese Din cămașa de percal Vestitele condiționale ale lui Eminescu, iată-le înviorând o bucată a lui Corneliu Botez, în care dacă nu găsești ritmul poeziei „Și dacă ramuri bat în geam”, ai însă cadența disti­hurilor din Călin transformate în quaitrene : Dac’am pus oglinde două Una ’n fața celeilalte Cu lumini aprinse'n mijloc.— M’am ales cu truda'noarte. III Sânt însă în volumul de poezii al lui Corneliu Botez strofe mai mult de­cât onorabile. Unde merită să fie citate în ma­nualele didactice (pentru cursul superior, unde i s’ar putea spune tinerimii de ambe sexe o sumă de lucruri) și în anto­logii pentru toate vârstele și toate esteticele. Transcriu, pe sărite și fără comentarii. Din Cântecul fetei bătrâne: ...Dacă’n zi de sărbătoare Mă Intind și eu la horă, Cel din dreapta'mi este frate, Cea din stânga’mi este soră. Din Cântecul vădanei. Și dac’am leșinat grămadă Cu ’ncetul m’a adus în fire, Un tânăr palid, cu ochi negri, Cu brațe moi, cu trup subțire. Când m’am văzut singură 'n urmă In casa mare și pustie, întâi m’am dus drept la oglindă Și mi-am pus mâna la bărbie. De răposatu’n fericire Am îngrijit la timp prielnic, Și dacă nu-l mai plâng și­ acuma, Tot i-am făcut câte-un pomelnic. ...Eu tot am sărutat icoana, Să fie râma lui ușoară, Ca în repaosul lui veșnic, Nici vermit, trupul lui să roară, Nici ochii văduvei mâhnite Să nu aibă parte să-i mai vază. IV In istoriografia română Corneliu Botez a adus prețioase contribuții la cunoașterea vieții și la aflarea genezei unora din poeziile lui Eminescu. Admirabilul „Omagiu lui Eminescu, cu prilejul a 20 ani de la moartea sa”, e — în cea­ mai mare parte — opera lui Cor­­neliu Botez. Studiul „Viața poetului Mihail Eminescu” — studiu, care se inntitulează modest : note biografice — a înlăturat multe din erorile care se perpetuau în biografiile de până atunci cu privire la locul nașterii și la copilăria lui Eminescu. Celelalte cercetări : Busturile, Fețe călugărești în familia lui Eminescu, Icoane, cugetări și fapte din viata lui Eminescu, Compozițiunile muzicale, adnotările la unele poezii, reconstituirea unor stro­fe pierdute, încercarea de bibliografie a operelor lui Mihail E­­minescu , toate acestea formează mai mult decât „un material de studiu adunat din izvoare sigure, indispensabile aceluia ca­re, întemeindu-se pe aceste date... s’ar încumeta vreodată să facă biografia exactă și complectă a marelui poet”. Nu știu de ce vreau să-mi închipui că fostul membru la tribunalul de Botoșani, trebue să fi scris, cu o deosebită emoție următorul capitol : „Eminescu practicant la tribunalul județului Botoșani și, slujbaș la Comitetul permanent al aceleaș județ". BARBU LAZAREANU UN P.­EMIAT AL ACADEMIEI ROMÂNE * * I IV Cornelia Meteș de BARBU LAZAREANI’

Next